Revista Art-emis
Ziua Armatei României PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 24 Octombrie 2010 22:43

Ion MăldărescuIstoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi". (Mircea Eliade)

Neamul românesc a cunoscut întotdeauna jertfa şi eroismul, ele fiind, de altfel, indisolubil legate de evoluţia istoriei noastre. Orice act de propăşire istorică a fost, pentru România, consecinţa unor eforturi considerabile, alăturate poziţiei active în faţa evenimentelor. N-am fost neam de ostaşi, dar parcă a fost scris undeva, într-o carte a lumii şi a duhului atotbiruitor, ca neamul acesta de plugari şi păstori să scrie cu sânge cele mai importante momente ale istoriei, atunci când încrâncenarea vremurilor a cerut-o. N-am fost neam de ostaşi, dar n-a fost căpetenie de oaste străină, oricât de puternică, oricât de biruitoare, care să nu rămână impresionată în faţa curajului şi a nenumăratelor jertfe, pe care ostaşul român le-a dovedit întotdeauna cu statornicie, pe câmpul de luptă. Tăria noastră, tăria oşteanului român se trăgea din condiţia sa de lucrător al pământului. Pentru români, oameni legaţi de glia strămoşească, de truda pe care au oferit-o pământului,de bucuria şi belşugul cu care acesta i-a răsplătit, reprezintă - în sens biblic - leagănul vieţii şi al morţii. Urmaşi ai străbunilor daci, românii s-au născut şi au trăit aici, între aceste hotare, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor", fiind gata să moară în ceasul suprem - uriaş înţeles al jertfei pe care ei au adus-o de mii de ori: Plevna, Griviţa, Mărăşeşti, Oituz, Odesa, Caucaz, Stalingrad, Carei, Ungaria, Cehoslovacia - munţii Tatra... locuri udate cu sânge de ostaşii români. De-a lungul istoriei, România nu a dus războaie de cotropire. Abandonată de aliaţii tradiţionali - Franţa şi Marea Britanie - preocupaţi de propria soartă, România s-a găsit singură în faţa istoriei. Teritoriul i-a fost ciuntit prin diktat şi înţelegeri între puternicii Europei. În războiul drept declanşat de România împotriva Uniunii Sovietice în anul 1941, alături de Germania, pentru realipirea teritoriilor smulse ca urmare a odiosului pact Molotov-Ribbentrop, Armata Română nu s-a putut opri la Nistru - graniţa de răsărit a ţării. Legea aspră a războiului i-a purtat pe militarii români până la Stalingrad, cum tot aceeaşi „lege" i-a împins în sens invers, dincolo de Tisa, dincolo de hotarul de vest.

Săraca exprimare a cuvintelor nu va izbuti niciodată să cuprindă viziunea de dincolo de lume şi de veacuri. Ostaşul român a mers la moarte şi la biruinţă senin, grav şi profund pătruns de împlinirea misiunii care - dincolo de clipă - a căpătat dimensiuni cosmice. Jertfa ostaşului român a fost, este şi va fi jertfa pentru pământ, pentru România eternă, realitate fundamentală, primordială şi unică. Jertfa ostaşului român căpătase cândva conotaţiile şi proporţiile unui proces religios, pentru că ea ţinea de credinţă, în faţa căreia genunchii noştri nu ştiu decât să se plece, iar fruntea să atingă, umilită, ţărâna cea îngroşată cu sângele celor ce şi-au dat obolul pentru ea. În urma raptului teritorial impus prin Diktatul de la Viena (1940), românii rămaşi sub ocupaţia maghiară se adresau unuia dintre cei mai mari militari şi oameni de stat ai României, mareşalul Ion Antonescu:

Ne cheamă Ardealul

Azi Mureşul, în ţara lui străină/ din ferecate temniţe suspină:/ plânge poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem la Bicaz, Mareşale!// Năvalnice Crişuri în fiece seară/ se tânguie tare în ruga amară:/ geme poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem în Bihor, Mareşale!// Someşul, târziu în noapte îşi spune/ obida, durerea fără de nume:/ tânjeşte poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem la Feleac, Maeşale!// Şi mamele toate, copiii şi morţii/ în vaiet te cheamă din ghearele sorţii:/ se frânge poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem în Sătmar, Mareşale!// Vijelios Arhanghel, mută hotarul iară/ peste trufii vrăjmaşe, la margini de ţară:/ şi arde poporul, de-amar şi de jale,/ La Tisa te vrem, Mareşale! (Poezie din volumul „Ne cheamă Ardealul" ed. 1944).

După actul trădării naţionale comis la 23 august 1944 de către Regele Mihai, aliatul de până atunci s-a transformat în inamic, iar cu acceptul celor „trei": Roosewelt, Churchill şi Stalin fostul inamic - cotropitor vremelnic - s-a autoimpus „aliat" cu forţa. Jocurile le făcuseră tot ei, la Casablanca şi Yalta, cum de altfel, la Malta, Bush Sr. şi Gorbaciov au conceput „scenariul" cu „focuri de artificii" din decembrie 1989. La nivelul ultimelor decenii ale secolului trecut Armata Română reprezenta o forţă combatantă bine apreciată şi puternică, ceea ce constituia un inconvenient serios în ochii ocultei globaliste. În consecinţă s-a procedat premeditat la distrugerea ei pe căi machiavelice, cu profituri colosale pentru câţiva (afacerile: Motorola, Puma, F16... şi contrabanda cu armament), demers finalizat prin eliminarea Armatei Române de pe tabla de şah a Europei. Prin „efortul" considerabil al politicienilor noştri de mucava, slugi prea-plecate ale stăpânilor lumii, cea mai rămas din armată a ajuns umbra fantomatică a celei de altădată. Pentru comparaţie, dacă în anii '80 efectivele militare se ridicau mult peste o jumătate de milion de oameni (cu logistică şi tehnică ce impunea respect), acum, la capătul primului deceniu al mileniului trei, Armata Română mai are în jurul a cincizeci de mii de militari. Mulţi dintre cei plecaţi să apere „pacea" pe alte meleaguri (un fel de mercenari în slujba intereselor altora), s-au întors în sicrie, iar alţii afectaţi de „Sindromul Golfului", „posesori" de afecţiuni psihice majore. Despre „dotarea" actuală a „armatei" din teritoriul ţării e bine să nu mai amintim. Se fac afaceri, se achiziţionează fregate ale forţelor militare străine, propuse pentru scoaterea din uz, avioane de luptă depăşite moral, cu mare grad de uzură, toate reprezintând un potenţial şi real pericol pentru viaţa echipajelor. Ce se va întâmpla în cazul unei ipotetice agresiuni armate. Ne vor apăra N.A.T.O., S.U.A. sau, mai nou, Israelul? Greu de crezut. Cândva, haina militară impunea respect, acum... un caporal din armata S.U.A. are ţinută de general, iar un ofiţer superior din Armata României, o modesta uniformă pestriţă de campanie. Trist dar adevărat!
În această zi „festivă" mă găsesc într-o mare dilemă: serbăm sau comemorăm Armata Română?

footer