Revista Art-emis
Dr. Drd. Claudiu Popescu - Unde scurte sau Matematica infinitului PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Joi, 12 Aprilie 2012 22:10

Matematica infinituluiAşa cum progresele şi aplicările practice ale medicinii experimentale, statornicite de Claude Bernard şi şcoala sa, au recuperat stagnarea sfîrşitului de secol XIX din determinismul darwinist şi vitalismul lamarckian, medicul-scriitor Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale, încearcă răscumpărarea stagnării manifestată în planul pieţei de idei contemporane. Sau cum, la începutul sec. al XVII-lea, viaţa intelectuală a Europei înregistrase o afirmare prin Bacon, Hobes, Descartes şi numeroasa pleiadă de gînditori, care au dărîmat limitele osificate impuse gîndirii şi creaţiei de scolastica medievală, în prezentul complex şi dramatic pentru cultura noastră, invadată de goliciune, de spini şi de semne rele, atitudinea literară şi ştiinţifică a scriitorului-medic Claudiu Popescu deschide orizontul unei afirmări în ansamblul gîndirii umane, prin reliefarea Divinului, ca dimensiune ontologică (susţinută de Leibniz, Descartes), menită să înlăture fizicalismul rigid, determinismul mecanic al lui Laplace, potrivit căruia lanţul evenimentelor se desfăşoară după o fatalitate trofică, statornică de cazuistica anterioară. Cartea „Unde scurte sau Matematica infinitului" determină un interes aparte, sporit de abordarea frămîntărilor lumii, de lupta cu decalajul dintre forţele ei mărginite şi preeminenta sete de infinit care îl copleşeşte pe autor, de curentul de idei al timpului şi neliniştile care îi marchează maturizarea vîrfului artistic, sporit de linia unei noi fundamentări a explorării literare, ce ţine situaţia omului în graniţa sa pămînteană.

Problema raportului dintre păcat şi sfinţenie, dintre setea de eternitate a omului şi limita condiţiei umane, revărsarea convingătoare a conştiinţei tinere, dornică să dea răspuns problemelor vieţii şi morţii, realizează sub titlul bine inspirat un cadru literar peren şi impunător. În ciuda scurtimii eseurilor, de un dinamism dramatic sau, poate, chiar, datorită lor, putem descifra esenţa centrală şi coerenţa unui sistem conceptual cu privire la ansamblul fiinţei vii de care vorbea Lucien Goldman. În contextul general al literaturii contemporane, intrată în luptă cu lovituri de pumnal, cu acte vulgare şi pornografice, cu pasiuni subjugante şi doctrine efemere, cartea medicului Claudiu Popescu se poate înscrie (prin psihologismul discret şi copleşitor) în curentele elitiste de gîndire, în tabloul de tendinţe ce se încrucişează şi se ciocnesc pe tărîmul religiei, filosofiei, ştiinţelor, a căror iradiere în carte marchează acel moment de întoarcere a literaturii spre analiza destinului spiritual, spre menirea istorică a omului. Ignorarea fabulaţiei romaneşti, a descrierilor de ambianţă, în favoarea cercetării crude a omului faţă în faţa cu destinul, decupajul net, ritmul dinamic, sesizarea neliniştii şi nebulozităţii existenţei, smulge cititorul din fotoliul de spectator şi-l invită să se identifice cu mişcarea vitală între condiţia temporală şi aspiraţia spre eternitate. Aceste abordări au loc sub un unghi cu totul original, în strînsă legătură cu alura propriilor percepte filosofice şi cu ideile autorului despre Divinitate.

Tînărul scriitor Claudiu Popescu intră în primii zece la Facultatea de Medicină „Carol Davila" din Bucureşti, obţine cu notă maximă o bursă de stat în Franţa, se ciocneşte acolo cu un sistem de învăţămînt superficial, unde este poreclit "micul Einstein". La Facultatea de Medicină „Francois Rabelais" continuă să înregistreze aceleaşi rezultate strălucite, pătrunzînd adînc şi pe teritoriul prozei. Acolo, departe de ţară, reuşeşte o impecabilă chirurgie de idei cu un senzoriu încărcat de cunoaştere şi înţelepciune, dînd la iveală cele mai clocotitoare şi valoroase scrieri. Cu o sferă bogată de preocupări intelectuale, medicul doctorand Claudiu Popescu a primit, poate, darul scrierii la naştere sau poate a intrat în posesia lui graţie îndelungatelor studii şi lecturi. Astăzi, doctorand în cadrul Facultatăţii de Medicină „Carol Davila" din Bucureşti, tînărul în halat alb ar putea preda istoria ideilor sau filosofia religiei şi culturii la oricare universitate din lume, ar putea conduce instituţii de învăţămînt superior. Inteligenţa prin care pune în acord tăietura profesională, cuvîntul scris şi emoţia creştină, probează existenţa (în sinele său) unui laborator de creaţie, dezinfectat şi luminat de originalitatea ideilor impregnate de spirit creştin şi de pasiunea corporalizării raţionamentelor ce derivă. „Aş vrea să fiu în acelaşi timp vestit şi necunoscut", pare să spună cititorului, potrivit lui Edgar Degas. Vestit era publicului consumator de cultură, prin scrierile sale, încă din anii de liceu. Orizontul de cunoaştere, extrem de bogat, arta oratorică, rezultatele de la olimpiade, condeiul riguros, premiat în repetate rînduri, antologat de vol. I – VI „Ucenicii vrăjitori" şi găzduit de reviste literare (Litere, Agero, Ardealul literar, Agora, Art - Emis, Argeş, Criterii literare, Provincia Corvină etc), au făcut să fie o prezenţă agreată în platourilor de televiziune cu profil ştiinţific şi cultural.

Dublarea propriei vieţi cu una imaginară a paginii scrise, extragerea din spaţialitatea şi temporalitatea condiţiei sale, reprezintă partea de absolut. Cititorii sînt scopul căutărilor sale, călătoria în carte speră într-o reconectare a viului la veşnica flacără divină, creează posibilitatea unor incursiuni profunde în personalitatea sa. Prospectarea lăuntrului, a credinţelor, a planurilor de idei, se face cu apelul, în primă instanţă, a dominantelor divine şi morale, dar şi cîmpului de analize psihologice. Profunzimea trăirilor (de o demnitate impresionantă), privirea stelară în lăuntrul, în afară, în înalt, iradiază forţă şi armonie, eliberează un cîmp magnetic, căruia cititorul sensibil nu i se poate sustrage, nici împotrivi. Şi cu ce emoţie am citit, în armonia şi frumuseţea expresiei, atîtea gînduri (aere perennius) fixate pe hîrtie! Uraganele pe care le-a intuit în alţii sau poate l-au traversat pe autor adie potolit sub vîrful peniţei sale. Chiar dacă martorii furtunilor interioare s-au retras, sentimentele sînt scrise emoţionant, cu o mînă de artist şi cu o inimă plină de iubire. Un gen de re-amintire sobră maschează fiorul adîncului sufletesc, astfel că, resemnat şi păzit parcă de un înger, „ermitul învingător" reuşeşte să înainteze în întuneric după un cod propriu: dragostea pentru Dumnezeu, care îl face să lepede vorbăria inutilă şi „pleava lumii sublunare" şi să scrie cu esenţe. Scrisul său rostuieşte gîndirea „fiinţării ca fiinţare", înlăturînd acel „spirit al împovărării", fără a se sfii să-şi plaseze fiinţarea şi devenirea în universalitate, integrînd-o în chipul cel mai firesc unor fenomene de creştere şi descreştere, unor emigrări sau ondulaţiuni cronospaţiale.

Înţelegerea profundă a naturii umane, egalată de tehnică strălucitoare a scrierii, face ca studiile şi eseurile să pară cercuri trans-scrise perfect, în ale căror perimetre se mişcă miezul ideatic al unei profunzimi gînditoare, ultragiată de destinul de afară. Aflat parcă într-o căutare vizionară, scriitorul întîlneşte şi consemnează semne, simboluri şi obstacole din drumul sinusoidal, astfel că, odiseea undelor scurte şi matematica infinitului oferă cititorului posibilitatea de a vedea radiind lumina care l-a încurajat pe autor să nu renunţe. Conţinutul profund al cărţii se împrăştie în sufletul cititorului ca nişte mărgele căzute dintr-un „colier sfînt", alcătuit din adevăruri şi lumină. Tendinţa de a observa fenomenele vieţii în lumina universalului, de a le închega într-un sistem armonios alături de elementele viului în conformitate cu normele divine, sînt certificantul valorii. Tînărul gînditor Claudiu Popescu are însuşirile unui scriitor de impact. Cunoştinţa în cercetarea sufletului şi a sinelui său (dramă a unităţii şi a despicării cosmice, punte de trecere în zarea sa lăuntrică - de fapt axiomatizarea lor) se mişcă în sfera valorilor şi a raporturilor de valori. Într-o latură se ascunde, alta îl arată dialogînd cu marile teme, cu ajutorul lor organizează înţeles adînc sau cu adînc neînţelese intenţionalităţi emoţionale. Între idee şi expresie există acelaşi raport ca între semnificat şi semnificant, scrisul în sine ca sens „dezvăluie sensuri ascunse". Emoţia estetică nu este doar o stare organică pe care raţiunea trebuie să o administreze. Profunzimea şi sensul ei pun în valoare planul de expresie, limbajul elitist, interioritatea, lupta, înălţarea, fuga de ispite, cu toate implicaţiile transcendenţei şi imanenţei.

Dr. Claudiu Popescu - Note bio-bibliografice:

- Absolvent al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti;
- Bursă de stat la Facultatea de Medicină din cadrul Universitè „François Rabelais" din Tours, Franţa;
- Licenţa: „Corelaţii genotip-fenotip în sindromul MEN2B" - Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon" din Bucureşti – 2010;
- Este autor al unor lucrări de specialitate, prezentate la congrese internaţionale de medicină şi publicate în reviste de profil;
- Este doctorand îîn Medicină internă în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti;
- Activează ca medic rezident în cadrul Spitalului „Sfînta Maria", Bucureşti.

Publicaţii
- A debutat de timpuriu cu proză în revista de cultură Argeş, unde a fost publicat periodic;
- Este antologat de cele cinci volume „Ucenicii vrăjitori", editat de scriitorul Marin Ioniţă;
- A publicat repetat proză, eseu şi cronică în revistele: Litere, Ardealul literar, Agero, Provincia Corvină, Argeşul, Agora, Argeşul Ortodox, Glasul iubirii, ART-EMIS, Săgetătorul, Criterii literare, Gând românesc, etc;
- Publică volumul intitulat „Unde scurte sau Matematica infinitului", colecţie de eseuri şi proză, Editura ART-EMIS;
- Participă la numeroase emisiuni tv cu teme ştiinţifice şi culturale;
- Publică în reviste de medicină.

Distincţii
- Locul II la Concursul Naţional de Fiziologie „Nicolae Paulescu", Bucureşti;
- Titlul de Honoris Causa al „ART-EMIS Academy";
- Brevetul şi Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945), pentru merite deosebite în promovarea ştiinţei şi a românismului, acordată de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în rezervă şi în Retragere „General Magheru";
- Locul I la Concursul Naţional „Tinere Condeie", secţia proză;
- Alte premii şi distincţii.

Fragmente - Claudiu Popescu

„Din cauza întrepătrunderii şi intercondiţionării materiei şi energiei, pentru a aduce o pâine flămândului printr-un călător trebuie să se schimbe tot Universul, în lanţ, şi nimic nu se prăbuşeşte, chiar dacă microminunile sînt săvârşite simultan pentru milioane de suflete! La fiecare pas avem o infinitate de posibilităţi şi la fel cum latura unui pătrat se frânge la infinit pentru a naşte cercul, rotunzimea vieţii noastre este rezultatul frângerii infinităţii de variante. În această ţesătură virtuală Dumnezeu se face simţit şi acţionează în conformitate cu matematica infinitului! Darul de a înţelege structura miraculoasă a Universului, de a primi minunile şi de a sesiza providenţa trebuie să fie mai mare decât orice teorie unificată a fizicii. Iar minunea este că acest nivel respectă libertatea omului şi ascultă de rugăciune."

Priviţi un sculptor: cînd sculptează, toate puterile lui sînt îndreptate către lemn, poziţia, privirea, mîinile converg către acel scop, toate puterile fiinţei lui se orientează ca în cîmp magnetic spre acţiunea voită, sîngele circulă pentru a oxigena muşchii mîinii, experienţa ghidează ochii. Omul este ceea ce face. Mai mult, sculptorul apleacă nu numai cele ale fiinţei sale, dar strîmtorează, îndoaie şi coboară însuşi Universul, prin legile şi forţele lui, pe care le foloseşte la cioplit. Imaginaţi-vă Universul ca o mare curgere cilindrică şi aurie, care se îngustează şi se apropie de axul ei atunci cînd şi în locul unde omul creează, apoi se depărtează iar şi revine la vechile hotare. În centrul pîlniei apărute se află sculptorul. Tot Universul îngenuncheat de o creatură! Sculptorul se sacrifică simbolic pentru a da viaţă, se reduce pentru a crea. Este un act de reînscenare."

„Omul probează şi foloseşte toate legile ştiute ale Universului, în ultimă instanţă prin faptul că trupul lui are masă. Numai câteva exemple: optica, prin ochi; termodinamica, prin metabolism; mecanica, prin locomoţie; gravitaţia, prin circulaţie; electronica, prin cogniţie; cuantica, prin microfiziologie celulară etc. Îndemnaţi de studiul filogenetic al creierului, afirmăm că trupul omului este o unealtă mai iscusită decât toate celelalte, poziţie simbolic sau nu reprezentată şi de staţiunea bipedă. Taina este că omul, fiind iubit şi creat de Dumnezeu, se bucură de chipul Creatorului său şi de împărtăşirea cu atributele dumnezeieşti: frumuseţea (privită fără patimă), înţelepciunea, raţiunea, iubirea. Astfel că omul, însufleţit aflându-se, deşi are trup, poate deveni Dumnezeu prin înfiere, se poate naşte din Duh şi din apă. Întinderea necuprinsă a Universului pe lângă micimea omului este tocmai dovada importanţei acestuia, pentru că el, la vedere, este aisberg, adâncimea lui fiind măreţia mai presus decât cea a Materiei. Cu atât mai mult cu cât crede că Însuşi Dumnezeu Creatorul S-a înomenit pentru ca omul să se poată îndumnezei."

„Aceeaşi sursă mi-a spus la sfîrşit că, printre altele, a rezolvat cvadratura cercului, că a comunicat verbal cu celule propriului corp şi că poate imita toată gama muzicală prin ciocnirea controlată a gîndurilor-undă."

"Principiul este arderea, sau orice altă analogie a unui fenomen fizic de schimbare a stării de agregare, inclusiv moartea şi îndumnezeirea. Muzica lucrează indirect, cu ceea ce nu există, cu sunetul. Deşi numai omul îi poate atribui o semnificaţie şi o poate folosi ca vehicul de comunicare, vibraţia, armonia şi rezonanţa sînt esenţiale existenţei, atît cît putem să o cuprindem, de la materie la psihologie."

„David a fost cel mai apreciat filosof din ultimii treizeci de ani. Am lucrat şi eu împreună cu el, pe vremea cînd edita revista Eunoia. Am şi o fotografie din redacţie: David stătea la birou, cu maşina de scris în faţă, ţinea o coală albă în mînă şi cu cealaltă arăta spre tîmplă. Deşi publicase multe dizertaţii şi compendii de specialitate, era cunoscut şi de publicul larg datorită apariţiilor sale de la televiziune şi mai ales datorită curajului său de a reproşa politicienilor lipsa lor de principialitate. Catedra de la facultate, unde prinsese de tînăr postul de conferenţiar, i se potrivea ca o mînuşă. Se strîngeau să-l asculte şi studenţii altor facultăţi. Nimeni nu-i rezista argumentaţiei ineluctabile. Raţionamentele sale erau adevărate opere de artă, magii de cuvinte. Ca vorbitor, era egalat poate doar de cei zece oratori ai Aticii la un loc. Cartea care a cîştigat respectul mediului academic a fost un tratat de morală, atît pentru conţinutul său, cît şi prin formă, fiind scrisă ca o piesă de teatru, în care diferiţi oameni discutau chestiunile legate de subtilităţile spiritului şi de contemplaţie. Lucrase la ea şapte ani. Ştia foarte bine de exemplu că virtuţile stoicilor erau alegerea binelui, curajul, dreptatea şi auto-controlul, a căror existenţă intricată depindea de reciprocitate; că pentru Platon, virtutea era un scop în sine, iar pentru Nietzsche virtutea nu era nimic în sine, fiind o negaţie a realităţii. Se străduia să fie cît mai obiectiv în studiile sale, să nu se lase influenţat de opiniile predecesorilor. Pentru el, ideea de om era esenţială în orice întreprindere a intelectului, însă toate aceste excursii şi incursiuni ale minţii nu-l feriseră de tristeţe."

„Se naşte aşadar întrebarea: pentru ce omul, rezumatul Universului şi icoana lui Dumnezeu, abdică de bunăvoie de pe tronul dat şi preferă să fie slujitor materiei, robind şi vânzând coroana lui care îi era raţiunea? După cum ne spune Sfântul Marcu Ascetul, „cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte de har, şi ea învaţă pe cei ce se împărtăşesc de ea să creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o". Din cauza orbirii şi uitării. Nu vede că şi-a ieşit din fire, şi astfel îşi face alta, şi uită că este chemat să fie teofor şi teolog. Căci, rezumând simbolic neamul omenesc, un sculptor, înfăptuitor cu lucrul, un poet, înfăptuitor cu cuvântul, şi un duhovnic, înfăptuitor cu harul pot fi îndeobşte şi deopotrivă teologi, pentru că fiecare are puterea de a face cel puţin o icoană, anume icoana frumuseţii lui Dumnezeu, primul din materie, al doilea din cuvânt, al treilea din om şi fiecare din el însuşi."

footer