Revista Art-emis
„Seducându-i pe francezi” PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Marţi, 27 Martie 2012 19:46
Seducing the French The Dillema of AmericanizationSeminarul de istorie
„Galia, fără cruţare: Francezii înfruntă America
(1980-2000)"

După tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, Excelenţa Sa ambasadorul Richard F. Kuisel a fost întrebat de autorităţile de la Paris de cât timp are nevoie pentru a elabora un studiu despre antiamericanismul francez şi cum poate ajuta Franţa pe americanii îndoliaţi. Răspunsul său la prima întrebare a fost tipic pentru un om de ştiinţă: „Cel puţin doi ani". Aşa a început discursul autorul cărţii „Seducându-i pe francezi: Dilema americanizării" („Seducing the French: The Dillema of Americanization", University of California Press, Berkley and Los Angeles, 1993) - în deschiderea seminarului de istorie „Galia, fără cruţare: Francezii înfruntă America (1980-2000)" („Unmitigated Gaul: The French Confront America, 1980-2000").[1]

Profesor de istorie europeană contemporană la Universitatea Georgetown din Washington DC, Excelenţa Sa ambasadorul Richard F. Kuisel a abordat chestiunea complexă a relaţiilor francezo-americane într-un mod echilibrat, fără să creeze auditoriului impresia că cetăţenia sa franceză poate influenţa obiectivitatea studiului său ştiinţific. Subiectul ales a avut ca obiectiv principal găsirea unui răspuns sociologic foarte complex, greu de divizat şi care ţine cont de dinamica fenomenului analizat. În consecinţă, cercetarea l-a pus pe ambasadorul Richard F. Kuisel în situaţia de a analiza trei chestiuni esenţiale:
1. Franţa - aliat „nealiniat" în NATO şi europenizarea NATO;
2. Fenomenele economice şi sociologice de dezvoltare din Franţa şi SUA;
3. „Americanizarea" versus „Franţa clasică".
În opinia Excelenţei Sale, stereotipul clasic „America nu are virtuţi, ci doar vicii" s-a dezvoltat continuu în Franţa, începând din anii '70, din următoarele motive:
- creşterea influenţei şi dezvoltarea unor ample acţiuni de politică externă americană în perioada analizată, în diferite regiuni din întreaga lume (Europa Centrală şi de Est, Orientul Mijlociu etc.);
- stresul financiar şi economic creat francezilor de către americani, ca urmare a competitivităţii deosebite a produselor americane exportate pe pieţele unde Franţa trimitea în mod tradiţional produse manufacturate proprii;
- pătrunderea produselor agricole americane pe piaţa europeană şi presiunea exercitată de fermierii francezi asupra autorităţilor de la Paris, în scopul menţinerii unor măsuri protecţioniste în domeniul agriculturii;
- deschiderea pieţei filmelor din Europa de Vest pentru produsele americane.
În opinia cetăţenilor obişnuiţi din Franţa, societatea înseamnă bunăstare, respectarea calităţii produselor oferite şi protecţie socială. Acest stereotip nu se potriveşte cu imaginea negativă pe care şi-au creat-o francezii despre americani – consideraţi a fi dependenţi de munca lor (până la oboseală cronică) şi diferiţi din punct de vedere religios (comparativ cu catolicismul existent în Franţa).

Potrivit unor date statistice din perioada analizată, 91% dintre francezi au dorit înfiinţarea Uniunii Europeane pentru a se putea compara cu Statele Unite ale Americii şi a se opune astfel superputerii pe care autorităţile de la Washington au afişat-o în timpul şi după încetarea Războiului Rece. Cu toate acestea, Franţa nu a reuşit să blocheze importul cultural american (în primul rând, programele TV şi magazinele fast-food). În acest sens, benzile desenate franceze din anii '80 au fost extrem de sugestive atunci când au prezentat cu umor emisiunile TV americane şi fenomenul „Dallas" (un serial de televiziune american, strămoş al telenovelei de astăzi, care a fost prezentat şi de Televiziunea Română până la începutul anilor '80). Memorabil este şi dialogul dintr-o caricatură a unui cuplu de pensionari, care discutau astfel:
„- Îmi place televiziunea franceză.
- Ai dreptate. Este aşa de americană ...".
Cele mai mari pericole menţionate de criticii din Franţa ai importului cultural american sunt mâncarea de la magazinele fast-food, vinul californian, cinematografele MULTIPLEX, internetul şi băuturile răcoritoare de genul Coca-Cola. De exemplu, dezvoltarea accelerată a limbi engleze în Franţa se produce ca urmare a răspândirii internetului, iar efectul negativ pentru Franţa este scăderea ponderii de utilizare a limbii franceze în relaţiile internaţionale.
Cu toate acestea, în perioada analizată au fost mai puţini francezi care au emigrat în alte state şi, în acelaşi timp, mai mulţi străini care au ales Franţa ca o nouă patrie. În aceste condiţii, se poate pune întrebarea dacă excepţionalismul francez creează sau nu insecuritate în Europa.

O altă idee principală subliniată de Excelenţa Sa ambasadorul Richard F. Kuisel a fost cea referitoare la deschiderea pieţei franceze pentru produsele agricole americane. Foarte multe persoane din Franţa au considerat că măsura respectivă nu a creat prosperitate pentru francezi, ci doar pentru americani. De aceea, există cetăţeni care apreciază că Franţa nu trebuie să renunţe la dirijismul de stat, împotrivindu-se astfel ideilor americane din domeniul managementului public. De asemenea, francezii au considerat multă vreme că sunt o societate de elită şi li se cuvine să conducă o parte a lumii – dacă nu pot să fie lideri întregii planete. Această idee a intrat evident în contradicţie cu acţiunile de politică externă americană din perioada analizată. Paradoxal, SUA a fost logică şi mult mai raţională decât Franţa, iar acest lucru poate fi demonstrat prin analizarea nivelului investiţiilor franceze peste hotare. Dezvoltarea acestora pe piaţa americană a fost mult mai mare decât investiţiile americane realizate pe piaţa franceză în ultimii 20 de ani. La nivelul percepţiei publice, paradoxul respectiv se concretizează printr-o boicotare culturală (neoficială) a produselor Coca-Cola în Franţa şi acceptarea de către francezi, în acelaşi timp, a produselor Pepsi-Cola. Cu alte cuvinte, deşi ambele companii sunt americane, francezii s-au opus unui simbol SUA folosind, paradoxal, un alt produs american – aflat într-o competiţie acerbă cu cel „respins" cultural şi ale cărui calităţi sunt asemănătoare în foarte multe privinţe cu ale celui criticat.

În privinţa amplitudinii fenomenului antiamerican existent în prezent în Franţa, Excelenţa Sa ambasadorul Richard F. Kuisel a afirmat că suspiciunea pare a fi reciprocă în relaţiile americano-franceze, iar scandalul „Dominique Strauss-Kahn" a polarizat rapid anumite grupuri „anti-celălalt" de pe ambele maluri ale Atlanticului, fără deosebire de naţionalitate. În consecinţă, în opinia „antiamericanilor" din Franţa, ziarele-tabloide din S.U.A. au evidenţiat cu bucurie detaliile scandalului sexual în care a fost implicat la New York fostul director al Fondului Monetar Internaţional şi candidatul la funcţia de preşedinte al Franţei. În aceeaşi ordine de idei, ambasadorul Richard Kuisel a relatat despre faptul că, la sfârşitul unei reuniuni internaţionale, secretarul de Stat american Madeleine Albright a amintit lui Hubert Védrine despre rolul deosebit pe care l-a avut generalul francez Marie-Joseph du Motier, marchiz de La Fayette, în obţinerea independenţei de stat şi instaurarea democraţiei în Lumea Nouă. Atunci, ministrul de Externe francez ar fi spus, în glumă, faptul că inamicul comun de atunci al Franţei şi Statelor Unite ale Americii a fost Marea Britanie, iar „noi nu îi ajutăm pe americani acum deoarece avem încă probleme nerezolvate cu britanicii". Lăsând gluma la o parte, ambasadorul Richard Kuisel a subliniat faptul că problema respectivă nu datează din anul 1774 sau de la sfârşitul anilor '40 ai secolului trecut – când producătorii francezi s-au simţit ameninţaţi de ofensiva culturală şi economică americană (poreclită şi cultura „Coca-Cola", în Franţa). Problema este mult mai profundă şi necesită un studiu aprofundat, pentru a înţelege efectele produse de diferendele seculare dintre Franţa şi Marea Britanie asupra mentalului societăţii franceze şi britanice, precum şi conexiunile cu manifestările anti-SUA din Hexagon. De exemplu, primele forme clare de opoziţie faţă de influenţa Statelor Unite ale Americii în Europa au apărut în anii '20, la artiştii şi oamenii de afaceri francezi. Aceştia au aflat destul de repede despre calităţile şi slăbiciunile sistemului de conducere existent în Franţa şi SUA, iar competiţia pe care americanii o încurajau pentru exporturile lor de produse de calitate pe pieţele din Europa, în dauna produselor oferite în mod tradiţional de francezi, i-a transformat rapid pe artiştii şi oamenii de afaceri francezi în critici ai sistemului din Lumea Nouă.

Cu toate acestea, managerii şi inginerii francezi au apreciat mereu realizările deosebite din Statele Unite şi s-au străduit să le transpună în practică în Europa. Cel mai elocvent exemplu este programul „Airbus", de creare a unei industrii europene comune de aeronautică. Inaugurat la sfârşitul anilor '70, programul respectiv se află astăzi în competiţie cu programele firmei „Boeing" şi domină, împreună cu această companie americană, piaţa mondială de avioane comerciale de mare capacitate. Deşi cooperarea americano-franceză suferă la nivel public de foarte multă vreme (în parte, ca urmare a viziunilor diferite ale politicienilor aflaţi pe ambele maluri ale Atlanticului de Nord), în particular există multe exemple pozitive de cooperare: reglementarea pe calea tratativelor a problemelor din Orientul Mijlociu, cooperarea în domeniul militar, schimburile de informaţii în domeniul luptei antiteroriste etc. De aceea, ambasadorul Richard Kuisel a subliniat faptul că imaginea despre relaţiile franco-americane nu are doar două culori (alb şi negru), ci este compusă din mai multe culori şi nuanţe. Dacă dorim să înţelegem acest fenomen, trebuie să ne străduim să cuprindem toate elementele componente în analiză, să nu neglijăm grupurile mari sau mici care participă la cooperare sau se opun acesteia. La finalul seminarului, ambasadorul francez a amintit şi despre o altă chestiunea delicată: „Memoria colectivă" vs. „Modernitate". În acest sens, francezii consideră faptul că modernizarea care a avut loc în anii '50 în ţara lor, cu ajutorul tehnologiei şi metodelor importate sub diferite forme din Statele Unite ale Americii, a avut efecte pozitive asupra societăţii franceze, aducând bunăstarea dorită de toată lumea. Au rămas însă în memoria colectivă anumite tradiţii care nasc, în mod firesc, întrebări de genul: Dar Franţa unde se află, în această nouă societate? Ce rol are Franţa astăzi, pe plan naţional şi, mai ales, internaţional? Evident, există în continuare tensiuni generate de dorinţa francezilor de a continua modernizarea în propria ţara şi de a menţine totodată „excepţionalismul" francez în mentalul colectiv. De aici apare şi dorinţa francezilor de a face modernizarea în felul lor, nu copiind sistemul american.

În concluzie, impactul stereotipurilor asupra relaţiilor americano-franceze este permanent şi inseparabil în ambele tabere şi, la un moment dat, apare chiar sub forma unui joc între SUA şi Franţa. Socializarea permanentă duce în cele din urmă la europenizarea americanilor şi la americanizarea francezilor – fenomen de împrietenire care se manifestă în cele mai neaşteptate forme. În acest sens, ambasadorul Richard Kuisel a avut amabilitatea să povestească despre reacţia locuitorilor unui sat francez faţă de un grup de cetăţeni americani care se stabiliseră de câţiva ani în localitatea respectivă. În timpul unei petreceri câmpeneşti, la un pahar de vin, câţiva francezi au început să comenteze în termeni mai puţin plăcuţi despre societatea de peste Ocean. Contrariat, un cetăţean din grupul de americani a spus că nu poate fi adevărat ceea ce se spune despre obiceiurile americane întrucât deja se cunoaşte de câţiva ani cu cetăţenii francezi care comentau, a lucrat şi trăit împreună cu aceştia şi au amintiri plăcute unii despre ceilalţi. Replica unui francez-comentator a fost plină de umor: „Voi sunteţi deja francezi de câţiva ani. Noi nu vorbim despre voi, ci despre americani".
---------------------------------------------------------------------------------
[1] Seminarul de istorie a fost organizat de „National History Center" şi „Woodrow Wilson International Center for Scholars". S-a desfăşurat în ziua de 12 martie 2012, la sediul Woodrow Wilson Center din Washington, DC. Moderatorii reuniunii ştiinţifice au fost Wm. Roger Louis („National History Center") şi Christian F. Ostermann („The Cold War International History Project"), iar participarea  la seminar a avut loc potrivit Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt, iniţiat de Institutul Cultural Român din Bucureşti, în colaborare cu „Woodrow Wilson International Center for Scholars" (Washington DC, martie-iunie 2012). footer