Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Miercuri, 29 Februarie 2012 20:20
Ungurii, coperta
Paul Lendvai - „Ungurii, înving?tori în înfrângeri",
Bucure?ti, Editura Humanitas, 2001

Înc? mai am curiozitatea nepotolit? de a afla ce scriu unii istorici str?ini despre români. E adev?rat, asist?m la un proces al „reconcilierii cu Istoria", reconciliere pe care ne-o propune, cu cinism ?i obr?znicie (?i cu total? recunoa?tere a temei), Politicul. Aceast? „reconciliere" lansat? de un domn bine situat ?i c?ruia îi place s? glumeasc? grosier (cel care glume?te în fruntea guvernului, - preg?te?te dictatura - cine a spus-o?), n-a r?mas decât conjunctural?, lipsit? de orice suport serios, de fa?ad?. Dac? politicienilor le interzic dreptul de a ne reconcilia cu Istoria, sf?tuindu-i s? se reconcilieze cu propria lor con?tiin??, fiind un om generos ?i în?eleg?tor, i-l acord din toat? inima, istoricilor. Având tot timpul în suflet acest deziderat nobil, am citit cu aten?ie o carte care ar trebui s?-i intereseze pe cât mai mul?i români: Paul Lendvai, „Ungurii – înving?tori în înfrângeri", ap?rut? la Humanitas în 2001. Sunt convins c? „fapta rea nu prospereaz?" (Homer) ?i c? destinul poate fi schimbat prin fapt? (numai a?a te po?i opune destinului, prin fapt?!). Numai c?, în cazul de fa??, avem de-a face cu acelea?i vechi metehne, obiceiuri, ale istoricilor unguri, prin care s-a contestat (?i se contest?) cu înver?unare, vechimea ?i continuitatea românilor în spa?iul lor de genez?: Transilvania. Cartea lui Paul Lendvai este bine scris?, atractiv?, problematizant? ?i subiectiv? în cel mai înalt grad. Întregul text este plin de tânguiri ?i regrete mari, dup? o realitate nefast? a istoriei: a?a-zisa Ungarie Istoric?. În pura tradi?ie a istoriografiei maghiare, mai vechi sau mai noi, (Tamas, Hunfalvy, Makkai, etc.) ?i Paul Lendvai consider? pe unguri drept cel mai important (?i singurul) factor civilizator al Europei Centrale ?i de Sud-Est. Celelalte popoare sunt nesemnificative, nu conteaz? în ochii lui; ele sunt vinovate, „profitoare", de moartea, dispari?ia mitului Ungariei istorice. În istorie, exist? adev?ruri câ?i istorici scriu despre un subiect sau o tem?. Important, fundamental, r?mâne îndemnul lui Tacitus (s? scrii ?i s? judeci f?r? ur? ?i p?rtinire). M-am întrebat deseori (ca Raymond Aron), dac?-i este dat omului s? afle adev?rul atâta timp cât istoria dureaz?. Numai c? aici este vorba de-a afla un adev?r ultim, la care n-avem acces decât dup? ce ne îndumnezeim, prin moarte. Istoricul poate afla adev?rul s?u, dac? cerceteaz?, se asigur? c? a avut acces la toate sursele omene?ti posibile, c? judec??ile sale nu sunt alterate de prea mult? patim? sau subiectivism. Or, am citit cu aten?ie bibliografia, relativ vast?, anexat? c?r?ii, ?i am constatat surprins ?i indignat, c? în ea nu figureaz? nici un autor român. Nu po?i scrie, a?a cum a f?cut-o Paul Lendvai, o carte despre unguri, dar ?i despre români, f?când abstrac?ie cu totul de N. Iorga, A. D. Xenopol, D. Onciul, C. Daicoviciu, D. Prodan, C. C. Giurescu, Gh. I. Br?tianu etc., ale c?ror studii ?i c?r?i fundamentale (despre geneza ?i st?ruin?a românilor la ei acas?), au fost traduse în limbi de circula?ie interna?ional?, fiind apreciate ca deosebit de valoroase de comunitatea ?tiin?ific? european?.

?inând cont de aceste câteva observa?ii am s? semnalez inexactit??i, gre?eli voite, interpret?ri tenden?ioase, omisiuni deliberate ale autorului c?r?ii „Ungurii". Paul Lendvai, chiar la începutul c?r?ii, se manifest? ca un înv??at ce folose?te sursele dup? placul s?u; astfel, când descrie a?ezarea ungurilor în Pannonia (896) el noteaz?: „Aici era vorba, mai degrab?, de un vacuum politic, iar popula?ia sedentar?, vorbind un amestec de idomuri slave..."[1], citându-l inexact pe Anonnymus, cel mai vechi izvor istoric narativ unguresc (sec. XII), care în Gesta Hungarorum (Ed. Mentor, an 2001), îi men?ioneaz? ca locuitorii stabili, din vechime, pe lâng? slavi ?i valahi: „ac pastores românorum"; sigur c? era un vid politic, ca atâtea zone ale Europei sec. IX – X, dar nu ?i unul etnic; iar la venirea ?i stabilirea ungurilor în Câmpia Panonic?, românii erau prezen?i ca locuitori sedentari. A?adar, în Pannonia, la venirea ungurilor, nu se g?seau doar slavi, ci, în primul rând, români, iar omiterea lor din partea autorului nostru este inten?ionat?, deoarece dac? ar fi acceptat în totalitate informa?iile oferite de Anonnymus, ungurii n-ar mai fi b?tut atâta moneda pe „vidul etnic" din Transilvania la momentele cuceririi ei. La fel de ciudat stabile?te autorul citat num?rul ungurilor „desc?lec?tori", la jum?tate de milion, iar pe cel al localnicilor, la doar 100.000, dup? spusele unor „istorici unguri moderni ?i lucizi"[2]. Nic?ieri în „Faptele ungurilor", Anonnymus nu scrie despre num?rul ungurilor sosi?i sub Arpad, la finalul veacului IX. Este o minciun? sfruntat? care nu se bazeaz? (afirma?ia lui P.L) pe nici un document. De altfel, sun? foarte ciudat c? o hoard? asiatic?, aflat? de câteva decenii bune, în migra?ie, s? ajung? a dep??i, cifric vorbind, popoarele sedentare dintr-o zon? cunoscut? deosebit de prielnic? vie?ii.

Un alt motiv de lamenta?ii din partea lui P. L. îl constituie „marile catastrofe na?ionale (!) din secolele XIII ?i apoi XVI ?i XVIII care au determinat valuri masive de imigr?ri ?i coloniz?ri"[3] aceste coloniz?ri au provocat, în opinia autorului, dramatice schimb?ri demografice în Ungaria ?i Transilvania, care i-ar fi adus pe unguri, chipurile, în minoritate numeric?. O mare catastrof? a reprezentat-o, în opinia lui P.L, pr?bu?irea Ungariei la Mohacs (1526) ?i instaurarea pa?alâcului otoman peste cea mai mare parte a Ungariei (1541 – 1687). În acest r?stimp, „s-a produs fuga permanent? a sârbilor spre nord ?i a slovacilor spre sud, precum ?i masivul aflux al românilor din ?ara Româneasca, fapt ce a f?cut ca ponderea ungurilor, în totalul popula?iei, s? scad? la circa jum?tate"[4]; sau, mai departe, tot pentru perioada st?pânirii otomane „acum românii ?i sârbii infiltra?i ?i coloniza?i" [5]. Judecata istoric? a lui Paul Lendvai este strâmb? ?i necinstit?; prin asemenea aser?iuni nedovedite documentar, el induce în mintea cititorului o minciun?: aceea c? românii, în Transilvania, n-au fost majoritari dintr-un început, ci au ajuns în timp; de ce ar fi fugit, ar fi emigrat, toate popoarele vecine ungurilor, spre Ungaria Otoman?? Poate c? aceasta, la vremea ei, ar fi fost un El Dorado european, un spa?iu binecuvântat? Nici nu poate fi vorba de a?a ceva. L?sând scârba la o parte provocat? de asemenea minciuni, pentru a l?muri definitiv acest aspect al problemei, fac trimitere la o carte de c?p?tâi, ce ?i-a propus s? l?mureasc?, pe baz? documentar? exhaustiv?, odat? pentru totdeauna, chestiunea a?a-zisei imigr?ri române?ti în Transilvania: ?tefan Mete?, „Emigr?ri române?ti din Transilvania în secolele XII-XX", Ed. ?tiin?ific?, Bucure?ti, 1971(cercet?ri de demografie istoric?). Nu spre Transilvania, ci dinspre Transilvania, în afar?, au emigrat românii, între sec. XIII-XX; la acest fenomen istoric indubitabil au contribuit „m?surile drastice, draconice ale legilor Tripartitului lui Werb?czi; al Aprobatelor ?i Compilatelor Consitutiones (1653 - 1669 - n.a.) [6], luate împotriva românilor din Dieta Transilvaniei. Trebuie s? o spunem r?spicat, odat? pentru totdeauna: românilor din Transilvania li s-a impus, înc? din veacul XIV, un aspru, tenace ?i neomenos regim de discriminare religioas?, social?, politic?, etnic?. Afla?i în situa?ia de „tolera?i", trata?i mai r?u decât sclavii antichit??ii (vezi, spre edificare, scrisoarea iluministului francez J. P. Brissot, de la 1785, c?tre Iosif al II-lea, despre soarta, starea românilor ardeleni în preajma ?i dup? revolu?ia lui Horea, în Cornelia Bodea, „1848 LA ROMÂNI", vol. I, pag. 6-18) / românii, dac? au putut, au fugit unde au v?zut cu ochii, pentru a se mântui de „binefacerile" st?pânirii ungure?ti. Nici nu poate fi conceput? o „imigra?ie lini?tit?" a românilor, spre Transilvania ?i Ungaria, pentru c? ne contrazic miile de documente istorice; a fost vorba, mai degrab?, de un cert fenomen istoric invers, de o constant? ?i masiv? emigrare româneasc? din Transilvania spre ?ara Moldovei ?i ?ara Româneasc? (de ex. procesul istoric al întemeierii statelor medievale române?ti extracarpatice). Românii ardeleni au emigrat „în ??rile mai apropiate sau mai îndep?rtate ca în Sudul Poloniei, Moravia, Silezia, Rusia, Serbia, Bulgaria, apoi America"[7].

Paul Lendvai este un înv??at, iar atunci când scrie de Principatul Transilvaniei ca despre „un bastion al culturii Paul Lendvaina?ionale ?i religioase"[8], „ca bastion al toleran?ei religioase, o raritate a Europei de atunci"[9], minte cu bun? ?tiin?? punându-se într-o pozi?ie profund imoral?. Cât de tolerant? a fost via?a în Principatul Transilvaniei, am s? citez, spre exemplificare, un caz povestit de pastorul luteran Iackob Burckhardt, din Upsala, ce a c?l?torit spre Istanbul, la 1656: trecând prin Transilvania, pe omul lui Dumnezeu l-a ?ocat cu violen?? starea îngrozitoare a românilor de aici, pe care-i considera cei mai chinui?i oameni din lume, deoarece i-a v?zut mergând veseli la spânzur?toare (du?i de unguri), a?a sc?pând de chinurile tragerii în ?eap?. Recomand pentru cine dore?te s? cunoasc? starea românilor ardeleni, sub unguri, printre altele, dou? c?r?i fundamentale ale lui David Prodan: R?scoala lui Horea (dou? volume) ?i Supplex Libellus Valachorum. Situa?ia intolerabil? a românilor ardeleni a provocat vasta oper? reformatoare a împ?ratului Austriei, Iosif al II-lea (1780 – 1790), în sensul c? împ?ratul iluminist a desfiin?at iob?gia (1785); lichidarea acestei cumplite nedrept??i istorice înseamn? pentru Paul Lendvai „necunoa?tere a oamenilor ?i desconsiderarea mentalit??ii ungare" (pag. 188). Domnul Lendvai ar fi trebuit s? ne potoleasc? curiozitatea oferindu-ne detalii despre „mentalitatea ungar?", mentalitate pe care o lume întreag? o cunoa?te drept rasism socio-etnic visceral practicat atâta vreme, o mentalitate bazat? pe un ?ovinism exacerbat al aristocra?iei maghiare care a opus o „rezisten?? înver?unat?, culminând cu revolta"[10], împotriva fiului Mariei Tereza ?i a reformelor sale.

Subiectivismul ?i obuzitatea autorului nostru reies, cu claritate, din dou? exemple: momentul 1848 – 1849, precum ?i sfâr?itul primului r?zboi mondial, culminat cu tratatele de pace de la Paris - Versailles (1919-1920). În revolu?ia european? de la 1848 ungurii ?i-au avut propria lor revolu?ie, condu?i de un lider, I. Kossuth, „primul dictator care a venit la putere prin prostituarea idealismului în serviciul pasiunilor na?ionale",(A. J. P. Taylor, Pr?bu?irea Casei de Habsburg) ?i care „a pus popoarele nemaghiare s? aleag? or supunerea total? f?r? existen?? politic?, ori exterminare" (Golo Mann). Obsesia lui Kossuth de a reface „Ungaria istoric?" la 1848 - 1849 a provocat m?celuri îngrozitoare, genocid împotriva românilor, sârbilor, croa?ilor ce nu doreau decât s? li se recunoasc? dreptul la existen??, la libertate na?ional?. Nu este cazul s? z?bovim acum asupra tragediei eroice a românilor din Transilvania în revolu?ia de la 1848-1849. O vom face cu alt? ocazie, dac? va fi nevoie sau dac? mai are nevoie cineva de cunoa?tere istoric?. ?i totu?i, Paul Lendvai, folosind o judecat? pervertit?, orbit? de pasiune, are obr?znicia ?i cinismul de a vorbi de „lupta pentru independen?? dus? de maghiari împotriva croa?ilor, românilor, sârbilor alia?i cu austriecii" (pag. 218). În optica lui românii împiedicau accesul la libertate al ungurilor (!); românii ?i celelalte popoare slave se opuneau „independen?ei Ungariei" (!). Citind aceste minciuni sfruntate ?i cunoscând cât de cât situa?ia istoric? real?, a epocii, m-a cuprins un violent dezgust, o sil? imens? fa?? de autorul acestor aser?iuni false. Iar opiniile celor doi mari istorici europeni despre Kossuth, Paul Lendvai le taxeaz? drept „prejudec??i", „false informa?ii contemporane", „efectele târzii ale sataniz?rii" lui Kossuth ?i ungurilor, evident [11].

Destr?marea Austro-Ungariei a avut un efect pozitiv, benefic ?i de durat? în sensul lichid?rii unor injusti?ii istorice ce durau de prea mult? vreme, scoate de la Paul Lendvai accente patetice: „un cuvânt ce simbolizeaz? pentru to?i ungurii ?i în ziua de azi cea mai mare tragedie a istoriei lor: Trianon" (pag. 384); „Trianon a însemnat amputarea na?iunii maghiare"[12] (idem); „înving?torii au împ?r?it prada între statele vecine" (ibidem). Autorul nu g?se?te de cuviin?? s? vorbeasc?, s? ofere cititorului s?u date corecte despre structura etnic? a Transilvaniei, Slovaciei, Banatului etc., despre ultra?ovinismul discre?ionar ?i dispre?uitor al ungurilor, despre suferin?ele îndurate de acele popoare ce au avut „norocul" s? supravie?uiasc? sub o prea îndelungat? st?pânire ungureasc?. P. L. nu sufl? o vorb? despre cauzele adânci ale pr?bu?irii Austro-Ungariei ?i de principiile generoase ale fundamentalei Declara?ii în 14 puncte, din aprilie, 1918, a pre?edintelui S.U.A, Wodrow Willson (valabil? înc?, preferen?ial, e adev?rat) privind dreptul la autodeterminare al popoarelor înrobite de imperiile autocrate. România, Cehoslovacia, viitoarea Iugoslavie n-au primit „teritorii ungure?ti", prin tratatele de pace de la Paris – Versailles, ci ?i-au înf?ptuit un deziderat istoric secular: unitatea statal-na?ional?, în frontierele etnice. ?i totu?i, Paul Lendvai este for?at s? recunoasc? în fa?a eviden?ei: „oricum, Ungaria ciuntit? a devenit un stat omogen din punct de vedere na?ional"[13].

Spre sfâr?itul c?r?ii este abordat? ?i chestiunea refacerii „Ungariei istorice" în timpul ultimului r?zboi mondial când Horthy, ca aliat slugarnic al lui Hitler, va reu?i cu ajutorul Germaniei ?i Italiei, s? smulg? teritorii române?ti, slovace ?i sârbe?ti. Este ?tiut ce a reprezentat Dictatul de la Viena (30 august 1940) pentru România: pierderea a jum?tate din Transilvania. Este cunoscut? (sau ar trebui s? fie) tragedia românilor din Ardealul cedat (consult? o carte fundamental? pe aceast? tem?: M. Mu?at ?i Ardeleanul, „Teroarea maghiaro-horthyst? în Nord-Vestul Transilvaniei, între anii 1940 – 1944"!), îngrozitorul genocid practicat de unguri, genocid exemplificat prin Moisei, Huedin, Tr?znea, etc. Iat? ce ton triumfalist adopt? istoricul nostru cu ocazia p?trunderii armatei ungare în Ardealul cedat Ungariei: „peste tot solda?ii unguri au fost saluta?i de oameni care dou? decenii trebuiser? s? tr?iasc? desp?r?i?i de na?iune ?i de patrie... expu?i unei multiple discrimin?ri"[14]. Nu este singura carte în care românii ?i istoria lor sunt murd?ri?i, batjocori?i, trata?i ca un popor nedemn, punându-se pe umerii lor haine mincinoase. Iat?, spre exemplu, Dimitri Obolensky, în cartea sa, „Un Commonwealth medieval: Bizan?ul", referindu-se la rela?iile ??rilor Române cu lumea bizantin?, afirm? despre ?ara Moldovei, în timpul lui ?tefan cel Mare, ca având frontierele „între Carpa?ii Orientali ?i Prut"[15]; Obolensky a fost profesor de istorie la Universitatea din Oxford, a fost un savant, iar minciuna sfruntat? privind Moldova medieval? îl descalific? (cel pu?in în ochii mei) definitiv. Un alt exemplu: Paul Johnson, „O istorie a evreilor", Hasefer, 2001, Bucure?ti; când abordeaz? problema holocaustului, a tragediei evreilor în al II-lea r?zboi mondial, Johnson uit? buna cuviin??, devine p?tima? prezentând cititorului drept adev?ruri ni?te minciuni p?tima?e. Astfel, „guvernul român l-a urmat pe Hitler numai pân? în 1942, pas cu pas, în pozi?ia sa antievreiasc?"[16]; „între dou?zeci de mii – treizeci de mii de evrei au murit ar?i de vii la Odessa, la 23 octombrie, 1941" (idem); „românii au fost în Transilvania ?i Ucraina cei mai uciga?i de evrei" (ibidem); sunt aici amestecate adev?ruri amare pe care noi, românii, trebuie se le recunoa?tem, cu exager?ri tic?loase si r?uvoitoare: s? fie clar odat? pentru totdeauna, România lui Antonescu nu a participat la solu?ia final?; Antonescu n-a deportat nici un evreu român spre lag?rele de exterminare naziste; ne-am asumat crimele comise de statul român în Transnistria, dar nu putem accepta s? fim împro?ca?i cu noroi oricând ?i de oricine; s-a stabilit cu claritate c?, în tragedia de la Odessa, au fost executa?i 417 evrei, ca urmare a arunc?rii în aer a cl?dirii Comandamentului Militar Român, la 22 octombrie 1941, de c?tre terori?tii evrei, iar cifrele date de Paul Johnson sunt minciuni ordinare care ?in de o propagand? antiromâneasc? înver?unat?. Accept?m participarea româneasc? la tragedia evreilor deporta?i în Transnistria ?i ne asum?m întreaga responsabilitate; dar a scrie negru pe alb c? românii au ucis evrei în Transilvania, în anii celui de-al II-lea r?zboi mondial, înseamn? o imens? tic?lo?ie. Din partea de Ardeal cedat? Ungariei, prin Dictatul de la Viena, ungurii au deportat în prim?vara lui 1944 întreaga popula?ie evreiasc? (cca. 400.000) la Auschwitz, unde vor fi extermina?i cu to?ii. A arunca responsabilitatea acestei crime pe seama românilor este un gest incalificabil care îl dezonoreaz? pe autor, ?tiut fiind faptul c? evreii ardeleni au privit la România ca la ?ara f?g?duin?ei, încercând cu disperare s? treac? frontiera româno-maghiar? (cea din 1940-1944). Din aceste câteva exemple se observ?, lesne, c? istoria, manipulat?, r?mâne o arm? de temut; c? reconcilierea în istorie r?mâne o problem? de maxim? seriozitate în care probitatea ?tiin?ific? trebuie s? r?mân? o realitate de net?g?duit. Nu prin declara?ii publice f?cute de politicieni incul?i si nepricepu?i putem astupa nenorocirile trecutului ?i minciunile prezentului. Nu prin scrierea ?i publicarea unor c?r?i, ca cele mai sus amintite, este posibil? dep??irea unor probleme grave ale trecutului, ci printr-o sfor?are dureroas? în aflarea lini?tii prin asumarea adev?rului. Sunt profund mâhnit de indiferen?a ?i t?cerea pe care opinia public? româneasc? le afi?eaz? în fa?a asaltului imposturii, când via?a noastr?, destinul nostru, sunt ipotecate de o mân? de sec?turi care au ?ansa de a ne „dirigui"... „spre culmi de progres ?i civiliza?ie", de c?tre grupuri politice cinice care n-au nimic sfânt, de indivizi ce au tr?darea în sânge ?i dispre? fa?? de propriul lor popor.

Paul Lendvai - autor a zece c?r?i despre spa?iul Europei Centrale ?i de Est, laureat al Premiului „Karl Lenner" în 1974 pentru activitatea gazet?reasc? ?i al Premiului „Axel Corti" pentru promovarea culturii austriece. S-a n?scut la Budapesta ?i tr?ie?te în Austria. [...] P. Lendvai analizeaz? ?i interpreteaz?: apari?ia ungurilor barbari in Europa secolului al IX-lea, regatul apostolic al Arpadienilor, dezastrul mongol din 1241, epoca de apogeu a Huniazilor, catastrofa de la Mohacs, bilantul st?pânirii turce?ti, Ungaria în umbra monarhiei habsburgice, „lupta pentru libertate din veacurile XVI-XIX", dualismul austro-ungar, Trianon, 1956... rolul jucat de unguri in ultimele decenii in comunitatea stiintifica international? Dar prezenta in lumea artistica, spiritul maghiar...
Traducere de Maria Nastasia
-----------------------------------------------------
[1] Paul Lendvai, Ungurii... Humanitas, 2001, pag. 26.
[2] P.L., op. cit,. pg. 26
[3] Ibidem, pag. 51);
[4]  Ibidem, pag. 111)
[5]   Ibidem, pag.112)
[6]   ?tefan Mete? – op. cit., pag. 24)
[7]   ?tefan Mete?, op. cit., pag. 24)
[8]  P. L., op. cit., pag. 117)
[9]   Ibidem, pag. 120)
[10] A. J. P. Taylor, Monarhia Habsburgic?, 1809 - 1918, Alfa, Bucure?ti, 2000, p. 19)
[11] P. L., op. cit., pag. 219)
[12] Ibidem
[13] Ibidem, pag. 386)
[14] Ibidem, pag. 422)
[15] Ibidem , pag. 284
[16] Ibidem, pag. 391 footer