Revista Art-emis
Profesorul Gheorghe Piele - Un epigramist împieliţat PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Luni, 20 Februarie 2012 21:49
Plesne, ţâfne şi sictiruri, coperta
 

Pe profesorul Gheorghe Piele îl mănîncă pielea din nou, iar cei care nu i se pot strecura deloc sub piele îl vor apostrofa rău. Cu basca-n mînă sau pe o parte, profesorul Gheorghe Piele, un simpatic intelectual, de altfel, este un gen de alpinist care se căţără pe creste şugubeţe, sugerînd că fără inteligenţă nu se poate scrie umor, că rîsul nu este sănătos dacă nu pişcă. Compozitor, dirijor, etno-folclorist, muzicolog, gazetar publicist, poet, eseist, prozator, profesorul Gheorghe Piele a absolvit în 1968 Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, optînd pentru cariera pedagogică la mai multe licee din ţară. Premiile, medaliile, diplomele, brevetele, titlurile primite de-a lungul vremii, dar mai cu seamă primirea în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, înseamnă consacrare, recunoaştere, de aceea trebuie receptat cu luare-aminte, drept posesor al unei culturi vaste, solide, cu o acută curiozitate intelectuală, şi nu potrivit umorului din volumul „Plesne, ţîfne şi sictiruri" (Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident). Foarte ataşat de protestul prin umor, profesorul de muzici Gheorghe Piele înscrie în luptă opt capitole şi 260 de pagini, atacînd strategic duşmanul, în felul apăsat caracteristic. Acest proiect era stabilit încă de la apariţia primului volum, „În pleasnă", şi probabil se va întinde treptat, de-a lungul unei serii de volume-manifest. Mîncîndu-l ca de obicei pielea şi în acest volum, afurisit şi înjurat potrivit scriiturii de o categorie sau alta, Gheorghe Piele e pe deasupra un bun scriitor, un boem care sărută cu respect mîinile cucoanelor, are talent oratoric, ba şi imaginaţia doldora, şi vai de cei care-i cad în tăişul condeiului.
                                      
                                                De la muzica bizantină la umor


Volumul în discuţie surprinde arii din realitatea incomodă, cărora li se adaugă în chip nobil lucrările grafice ale celor doi apreciaţi artişti plastici, Ioana Duţă şi Traian Duţă, încarnînd dimensiunea revoluţionară a autorului. Recentele pielisme, ca tendinţă estetic-umoristă, radicalizează şi reliefează, graţie spiritului lor temerar, statutul de umor veninos, definitoriu unui luptător cu morile de vînt. Umorul îi aparţine, înţelesul să-l găsească cititorii! Eu am trecut fuguţa pe lîngă paginile cu „strigături", nu de alta, dar bată-l vina, etno-folclorismul din profesor era gol puşcă. Încă din primele capitole se vede ce-i poate pielea profesorului. Probabil din necesitatea unui echilibru personal, nu-i poate admira pe unii, „necăjiţi şi ai dracu'", fără a-i ignora pe alţii, „buni de luat în pleasnă". Nefiind dintre cei care bîntuie prin cultură, nici dintre scriitorii umflaţi de presă, îşi pune pielea la bătaie, face pe dracu' în şapte sau în cîte exemplare îi sugerează contextul, de ţi se zbîrleşte pielea spinării de frica sarcasmului: „Grea e misia de dascăl/ Când şi leafa-i fără spor/ Şi nu-şi pot vărsa mânia/ Nici pe fundul loazelor". „Ţîfnele" sufocă aerul cu miros de piele încinsă, încondeiaţii grăbesc pasul, iar Gheorghe Piele, ambiţios, dar sever, mai ales, nu-şi mai încape în piele: „Pielea vrând să-mi tăbăcească,/ Prea colţosul adversar/ Ţine ca să-mi dovedească/ Harul său de ...tăbăcar!" Gheorghe Piele, despre care am mai scris că a fost „scărpinat" de nişte colegi de breaslă, m-a încîntat cu mult timp în urmă cu o expunere despre muzica bizantină. Atunci nimeni n-a scos un sunet, toţi au fost ochi şi urechi, semn că are stofă de intelectual, de orator şi măsură atunci cînd îşi impune. Credeam că este doar un epigramist „împieliţat", însă iacătă-l, prin excelenţă, în numele unor viziuni morale proprii, un lejer demolator, un profesionist al şicanei, reuşind să-i amuze pe unii, iritînd în aceeaşi măsură pe alţii, generînd reacţii pozitive şi controverse: „Privindu-l pe N. Nedelcu,/ Mă cuprinde-un gând discret:/ Va intra-n... eternitate/ inginer sau.. biet poet?". Aşa sînt scriitorii adevăraţi, nu trec neobservaţi, iar cititorii nu le pot ignora cărţile şi prezenţa în cultură, ei înşişi făcîndu-se gustaţi şi înţeleşi unui segment anume. Cît priveşte profilul umoristic, al întregului volum, acesta cadrează cu sfera intransigenţei vulcanice, probează impunerea în faţa rupturilor de orice natură, arzînd precipitat şi cu fum gros rolul slujitorului de condei, care ţine la ascuţimea mesajului adresat publicului.

La vremuri tulburi, cînd tot mai puţin îi iubim pe cei care păstrează jarul pe vatra culturii, profesorul i-a atitudine, turbură apele, nu glumă! Ţepele se lasă ascuţite de talent, epoca pe care o traversăm oferindu-i o întreagă panoplie de surse de inspiraţie şi de personalităţi care de care mai interesante. Umorul poate fi luat serios ca pedagogie, dacă la pupitru este un profesor, iar terapia prin rîs face bine sănătăţii. Volumul este gospodărit cu tîlc, fundamentul zburdă democratic, ţipă cine e tras în ţeapă, rîde cine nu te-aştepţi... Ei bine, am simţit pe pielea mea, citind volumul, ce înseamnă umorul cu săgeţi otrăvite, care probează faptul că profesorului Gheorghe Piele stăpîneşte arta polemică, fun¬damental corectivă, ca trăsătura cardinală, specifică umoristului de acţiune. În rest, despre intelectualul Gheorghe Piele, care mi-a dedicat în timp un teanc de epigrame frumoase, numai de bine! Ce mai freamăt, ce mai zbucium!, cartea clocote de zgomot şi de arme şi de bucium, iar în pagini nemişcate zeci de capete vizate cad în rime-ntunecate. Piele însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. footer