Revista Art-emis
Ubi bene... un alt fel de semnal de alarmă PDF Imprimare Email
Mihai Batog Bujenita   
Duminică, 22 Ianuarie 2012 18:01
Harry Ross -  Ubi Beneubi-bene, copertaSe spune că samuraii din Japonia medievală îşi botezau vestitele lor săbii. Născute cu multă muncă şi trecute printr-o mulţime de transformări, prin foc, batere şi călire, apoi traversând o multitudine de evenimente dramatice, aceste săbii erau onorate cu nume corespunzătoare modei poetice a acelor vremuri crunte sau primeau un nume care amintea de gloria stăpânului. Rămâneau, peste timp, urmaşilor, la fel de strălucitoare şi impresionante ca în prima zi însă din ce în ce mai înnobilate de istorie. Cam aşa văd eu viaţa domnului Harry Ross, un om pe care, exact această viaţă, nu l-a scutit de cele mai grele încercări şi care mă uimeşte cu acest nou volum al său, scos la mai puţin de un an de precedentul, un roman de o mare sensibilitate şi o frumuseţe pe care îndrăznesc să o compar cu un răsărit de soare. Această nouă scriere este cu atât mai surprinzătoare, întrucât relevă un excelent observator al realităţilor sociale, un spirit lucid, un condei răscolitor, nu neapărat prin problematica subiectelor aduse în discuţie cât, mai ales, prin întrebările pe care şi le ridică cititorul după parcurgerea unuia sau a altuia dintre eseurile domniei sale. După lectură ne putem chiar gândi că toate aceste subiecte sunt cât se poate de cunoscute, vizibile şi, culmea, am fi putut scrie chiar noi, cititorii, despre ele. Perfect! Cam aşa gândeau, cu la fel de mare uimire, şi cei care l-au privit pe Columb cum aşeza vestitul său ou în poziţie verticală. Prin urmare, ar fi bine doar să citim, cu mare atenţie, ce scrie Harry Ross. Fiindcă, el ne poartă cu multă abilitate printre problemele societăţii, acelea de care ne lovim zi de zi, uimiţi parcă de existenţa lor, şi o face în aşa fel încât să lecturăm, cu sufletul la gură, fiecare rând, să ne repezim asupra textului următor, uitând de cele din jurul nostru, aşa cum făceam în tinereţea cam de mult trecută cu aventurile copiilor căpitanului Grant sau ale submarinului Nautilus. Personal, pentru că am citit mai multe din scrierile lui Harry Ross. nu sunt uimit de această tehnică a sa şi nici de spectaculoasele ei rezultate asupra cititorului. În fond avem de-a face cu un profesionist al scrisului, cu cincisprezece volume la activ şi cu o viaţă întreagă închinată publicisticii.

Dar, la urma-urmei, despre ce ne vorbeşte autorul în această carte? Simplu! Despre noi şi felul nostru de a fi. Spre exemplu, de ce avem mari oameni de stat care se pretează la mici potlogării, de ce cumpărăm avioane de un miliard bucata dar nu avem apă curentă sau energie electrică în unele aşezări, de ce construim şosele pe care nu putem circula, de ce societăţile de asigurare sunt lapte şi miere când este vorba să-ţi ia banii şi devin fiere şi acid sulfuric atunci când ar trebui să se achite de obligaţii, de ce pe o plajă se întâlnesc diferite confesiuni, profesii sau rase şi se pot vorbi multe limbi dar nu apare nici un conflict armat, de ce avem un comitet de bloc iar colocatarii se omoară între ei pentru un loc de parcare, de ce copiii noştri preferă să meargă în toiul nopţii la discotecă în loc să citească şi multe, multe altele... Totul cu acel umor fin şi puţin trist fără de care nici nu-mi pot imagina un intelectual evreu. Deci, problemele noastre cotidiene care ne otrăvesc o viaţă pe care ne-o dorim, firesc, cel puţin, liniştită sau decentă, dacă nu se poate îmbelşugată aşa cum ne tot promit, la alegeri, aspiranţii la locuri în organismele de conducere ale ţării. Care ţară, ne-am putea întreba? Am fi tentaţi, din neatenţie, să spunem Israel. Asta dacă nu privim puţin în jurul nostru şi nu vrem să vedem că toate subiectele aduse în discuţie sunt cât se poate de valabile şi pentru România iar dacă ne mai aducem aminte şi de ceea ce vedem, aproape zilnic, la jurnalele de ştiri, nici prin alte părţi situaţia nu este alta. Abia acum avem motive să ne îngrijorăm. Harry Ross analizează cu acurateţea unui computer tomograf de ultimă generaţie corpul cam suferind al societăţii omeneşti, la scară planetară. Fără nici un fel de discriminare între săraci şi bogaţi, între cei din est sau cei din vest, sud sau nord. Ba, mai mult, nu pare a fi mare deosebire nici între aşa numita societate civilizată şi cea aflată încă în etapa preindustrială. Şi mai are autorul un fel de a prezenta lucrurile fără a deveni nici o secundă moralist, nu-şi permite să dea nici un sfat, nici nu ne spune că el ar vedea lucrurile altfel ci ne lasă pe noi să ne punem aceste probleme, să le căutăm rezolvări. Cu alte cuvinte, să devenim conştienţi de soarta noastră, eventual să ne implicăm, cu mai mult suflet, în problemele lumii în care trăim. Şi poate atunci am putea răspunde la neliniştitoarea întrebare: Ubi bene? footer