Revista Art-emis
Prozatori cu ştaif (3) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Marian Barbu   
Miercuri, 07 Septembrie 2011 22:08
Barbu MarianIon Catrina (Caracal)

După spusele (şi scrisele) prefaţatoarei – Profesoara Veturia Adina Colceag, la romanul Păpuşa de sticlă, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 380 de pagini, actuala scriere „ne oferă, de această dată, o nouă formă de abordare prin apariţia romanului psihologic". Anterioarele, tot romane (Potecile destinului, 2003, Tărâmul umbrelor, 2003, Pământul îngerilor, 2006, Cerul infernului, 2006, Urmaşul, 2009), au „urmărit disoluţia satului românesc în secolul trecut", după sublinierea exactă, făcută inteligent de către aceeaşi profesoară. De altfel, substanţa critică a prefeţei atinge nivelul unui text impresionant de obiectiv şi redactat la tensiunea referinţei de profil. O aceeaşi modernitate, cu inserţii stilistice aparte, întâlnim şi în expozeul lui Marian Drăghici, de pe coperta a IV-a a cărţii în discuţie. Pe ansamblu, în afara multor denivelări stilistice şi ale unor amputări tematice, vădit discutabile, întregul roman este apanajul „strong" studiat al autorului. Altfel spus, scriitorul Ion Catrina se arată maestrul de şah, în mutările dezinvolte ale temelor din literaturile lumii. Însă nu puţine sunt interstiţiile care luminează descrieri, portrete, comentarii après, folosirea adecvată a unui lexic supus obiectului, şi nu puţine dialoguri din pletora vivacităţii acestora.

Partea nevăzută care se cumulează secvenţial la nivelul totalului, se reduce la selectarea, purificarea şi abordarea temelor, toate descendente din arta clasicismului... clasicizat (din antichitatea greco-romană până în pragul teoretizării din veacul lui Corneille şi Racine, ajungând în sec. al XIX-lea, cu precădere în Franţa, să fie nu numai o mişcare cu principii, ci cu foarte bune realizări narative. Poate şi din cauza... opoziţiei romantismului, cu doctrină afişată bătăios, întâi în Anglia, chiar mai înainte, în sec. al XVIII-lea, apoi în Germania şi Italia, Franţa, lovitura romantismului s-a afişat fără tăgadă, vizibil zgomotos). Realismul, care a interferat cu multe valenţe ale clasicismului, n-a acceptat restricţiile, rigorile, dogmele, canoanele duse până la absurd. După cum naturalismul, teoretizat şi el după „inovaţiile" lui Zola, n-a rezistat în faţa psihologismului, deoarece, lângă Dostoievski a venit S. Freud. Şi tot aşa, cel puţin în Europa, privind doar proza, resuscitarea unor teme, dacă nu eterne (sau universale), a unor subsecvenţe ale acestora, a făcut să circule nestingherit benefic în toate ţările interesate de schimbări. Cele majore, orice s-ar spune, au apărut după consumarea unor evenimente în plan politic şi social. Ei bine, prozatorii români, din epocile moderne ale sec. al XIX-lea şi XX-lea, sunt debitori, pe arii întinse, modelelor occidentale, cu inserţii parţial româneşti, cu excepţia perioadei proletcultiste şi politizate (1948-1989). Popasul acesta – excesiv de restrictiv – ni l-a impus cartea actuală care se prezintă cu un autor ştiutor, prea bine, de mişcări literare şi de multiple forme de abordare a unor teme, viabile şi acum! Căci ce ne propune Ion Catrina? Secvenţe ale unei conştiinţe de intelectual, în căutarea unei stabilităţi psihice. Ciprian Protopopescu este supus unei degringolade interioare pe care cu toate eforturile sale de redresare nu reuşeşte să fie convingător faţă de sine, implicit faţă de cei apropiaţi.

Romanul debutează rebrenian à la Ion. După părăsirea şoselei, se ajunge la intrarea temporară într-o mănăstire, departe, undeva în munţi, ca să îşi limpezească, pe cât posibil, gândurile. Secvenţa incipitului are loc în momentul înjghebării unei familii, alături de Eleonora şi fiica lor, Ioana. Numai că eroului nostru, scriitorul îi impune şi grija pentru băiatul său, Adrian, a cărui mamă, Dafina, i-a tăinuit secretul despre părintele său până dincolo de mormânt. Rod fericit al unei întâlniri de vacanţă, pe care Ciprian a petrecut-o la familia colegului său, Mihai. Descoperindu-l târziu, mai mult instinctiv, scriitorul îl obligă pe protagonist să acţioneze în duplicitate – cu societatea, muncind ca burlac până la epuizare şi cu sine. Ei, acest sine îl poartă prin literatura fantomelor (de tip englez), de mistere (de tip francez şi nu numai), religios-mistic (mistere medievale, Umberto Eco). Din fericire, nimic terifiant, visele se arată blânde şi explicate. Din păcate, nu personajele realizează dezlegări de enigme, ci autocratorul, fiindcă romanul este scris la persoana a III-a!
Privind exprimarea, două forme cheie dezvoltă Ion Catrina: în prima parte, limbajul se pliază pe religios. Acesta îi dă posibilitatea să filosofeze speculativ şi să includă, fără tăgadă, aforisme, chiar silogisme. Mentalul scriitorului îi oferă dezlegare de a trece graniţa spre speculativ, deductiv, iar datorită singurătăţii, să poată comunica în voie cu Divinitatea. Ori mănăstirea îi crea toate posibilităţile de a se regăsi prin mărturisire şi, de ce nu?, prin judecată.

Partea finală a romanului, care închide în aceeaşi tonalitate meditaţia nu mai reprezintă o noutate în demersul propus. Lui Ciprian i se atribuie, din tabloul de comandă al autorului, textul următor, de fapt un sofism: „e calea pe care n-am mers niciodată şi ea se dovedeşte atât de benefică şi atât de utilă spiritului uman". De la acelaşi tablou, în linia aceloraşi generalităţi, vocea retorului roman sună pilduitor, de luat aminte: „despovărarea spirituală îl făcea să fie mai bun, mai înţelegător, mai blând şi mai uman". El, Ciprian, care jucase cu sine alba-neagra, a găsit de acum calea vieţii şi a înţelegerii spinoase a acesteia. Din păcate, finalul romanului motivează, tot aşa, didactic-moralizator (dedus) întoarcerea... eroului la familie şi la cariera universitară. Aşadar, forma religioasă de exprimare se intersectează cu planurile social şi profesional. A doua formă vizează psihicul, în multe cazuri, psihologia clinică şi nu patologicul. Deoarece acesta presupune degenerescenţă în comportament şi în gândire. Ori în comportament, el trecea în colectivul de muncă drept un om normal, cu capul pe umeri, cu toate că se vedea închiderea în sine, aproape derutantă. Bine a procedat romancierul că lui Ciprian, ca tată, i-a strecurat abil, adesea ingenios, şi rezistent, în economia tramei, sarcinile de dedublare, interogare, de solilocviu, fiului său Adrian. Din această perspectivă, ca personaj, Adrian Vrânceanu este mai realizat. El este copilul găsit, pierdut în gunoaiele vieţii, cel care trece prin paradisul iubirii de la 17 ani, ca apoi, refuzat de Miluţa, să cunoască infernul (Suferinţele tânărului Verther), fără a înregistra cândva purgatoriul, în această privinţă. Scriitorul omniscient îi atribuie aproape „de toate" protagonistului, fiindcă, la un moment dat, îl sufocă. Ba cu amintiri din copilărie, din şcoală, superficial, cu obligaţii de serviciu şi neverosimil de multe întâmplări, fantome, coincidenţe, vise onirice, corecte pe spaţii înguste.

Se lasă impresia unui resemnat, prins în capcanele destinului, ale unor forţe care acţionează haotic, la care eroul nici nu se opune întâlnindu-le, purtându-le inexplicabil, ca pe o cocoaşă păgubitoare. Ciprian rămâne personajul cumva resemnat. Nu este nici eroul de prisos, nici inadaptabilul, cu toate acestea el se străduieşte să fie erou al timpurilor noastre. Ion Catrina apare mai apropiat de Max Blecher, decât de Camil Petrescu sau Anton Holban. Scriitorului îi este atât de folositor personajul, încât, totalizând ieşirile în spaţiu ale lui Ciprian, s-ar putea spune că înregistrează „întâmplări în irealitatea imediată". El se vrea pentru multă vreme un „corp transparent" („Ar fi vrut să-şi poată controla simţurile şi impulsurile, aşa cum reuşise mai înainte, dar ele, de această dată – au ieşit învingătoare. Simţea în el o supraabundenţă de forţă creatoare, cel mâna vertiginos în vâltorile necunoscutului"). De la persoana a III-a, autorul îi oferă lui Ciprian un text în aceeaşi tărie de reflecţie: „Suntem în fond atât de singuri, din cauza semenilor noştri şi ne refugiem în noi, unde creăm o altă lume, mai bună, poate, dar tot atât de plină de contradicţii". Mitul oglinzii se redimensionează de fiecare dată când este părăsită conştiinţa. Toate eforturile scriitorului pentru a ajunge la sondajul abisalului, în cazul cuplului tată-fiu, reuşesc doar parţial, mai vizibil pentru personalitatea în formare a adolescentului şi apoi a tânărului. Înfrânt în iubire de către Miluţa, prin refuzul ei categoric de a păstra aprinsă flacăra dorinţei, Adrian se dezmeticeşte după ce află că este înlocuit de Doru, în aceeaşi pasiune. Paginile de bună proză, eficientă şi individualizată, sunt circumscrise triunghiului, Miluţa-Adrian-Doru.

Sterilitatea confirmată a lui Sorin, soţul Miluţei, l-a determinat să-şi împingă nevasta în braţele adolescentului virgin. Legătura cu Doru, amant profesionist, extraconjugală, a intrat şi ea în mormânt odată cu accidentul produs de maşina condusă chiar de Doru. Înmulţirea episoadelor cu Ciprian, în avant-post, el şi umbra, el şi conştiinţa, el şi oglinda, şi nedumeririle zadarnice ale acestuia încarcă nepermis naraţiunea ca în romanele cu sertare, strălucit însă motivate de W. Faulkner (la pagina 51 se invocă numele Galsworty după o scenă întâlnită într-un local). Aş defini romanul lui Ion Catrina cu unul din multele sale texte: „Confuzi amintirile cu trecutul. Amintirile se pot estompa, trecutul însă te urmăreşte şi se răzbună". Dincolo şi dincoace de intenţiile autorului, din dorinţa lui expresă de a realiza un roman psihologic, scrierea rămâne pur realistă, în clasicitatea notorie ca structură, având toate determinările de referinţă în această privinţă. Am putea să-i spunem întregului demers narativ realism psihologic după modelul Mircea Eliade, care, tangenţial se vede şi în această scriere. Talentul de narator este indubitabil al lui Ion Catrina. De cunoscător al schemelor de realizare, al umplerii lor cu materiale de profil. Romanul „Păpuşa de sticlă" se definește ca o scriere autentică, prin zecile de secvenţe alăturate – ca în orice scriere de acţiune!, cu mai puţină originalitate din cauza infiltraţiilor teoretice, stringent de vizibile. I-aş apropia scrierea de unele romane ale lui Nicolae Breban, expurgat de anumite pasaje sau chiar capitole întregi. Pentru latura psihologiei aplicate în literatură, lui Ion Catrina îi pot sta la dispoziţie alte romane ale lui Augustin Buzura. Continuarea în „ciclul" psihologic nu se poate face decât după o documentare serioasă, cumpănită şi reglabilă în spaţiul psihologie teoretice şi al ramurilor acesteia. Să nu fugim cazuistă, deoarece vremea acesteia s-a instalat fără tăgadă după decembrie '89 şi în România.

Nicolae Pârvulescu (Craiova)

Dacă e să-i dăm crezare criticii literare de tip francez, actuala carte a lui Nicolae Pârvulescu debutează ex-abrupto cu o reflecţie de natură proustiană, ca şi când în căutarea timpului pierdut, ar fi acţiune revendicabilă nu mai pe cont propriu. Indirect, Silviu Grigoraşcu, în postura pacientului care doreşte să-şi salveze memoria, să-o apere de corozităţile vieţii, convingător, din camera traumatizantă a spitalului, confirmă spiritul justiţiar al Roxanei, înlăturând, prin ierarhizare, ba imaginea bunicului, mereu predominantă, ba a tatălui, pierdută în ceaţă. Metoda de invocare este de tip balzacian – din afară către interior, în formula spiralei -, din lumea dezlănţuită, în căutarea vieţii liniştite, pe cât posibil, cu punct terminus în familie. Studiul de caz psihologic se construieşte admirabil ca venind din partea cunoscătorului de scheme narative, dătătoare de noi impulsuri în economia limbajului proiectat. Schema ca atare, la origini, a suferit multe influenţe, modificate însă, prin tertipuri originale, de la fiziologiile sec. al XIX-lea, până la moderniştii, contemporanii lui Rebreanu, ajungând la proletcultiştii gâtuitori de eforturi estetice ale altora. Deloc întâmplător, derularea (posibilă) a acţiunii romanului (Cât văd ochii, Craiova, Editura Autograf „MJM", 2011, 456 pagini) se declanşează, desigur, în memorie, nu cu mult înainte, în localitatea Poienari, de 29 iunie 1956, de ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Aşadar, un remember programat, la care s-a apelat, acesta acţionând în consecinţă. De îndată ce scriitorul omniscient are fixată departajarea pe teme, pe subteme, pe devieri, pe încrengături strict necesare în economia textului, pe scheme de dus-întors, el trece la lucru (labor omnia vincint impprobus). În acest caz, romanul devenirii personagiale câştigă, pas cu pas, cu foarte multe detalii (e drept, nu întotdeauna motivate, semnificative) ca într-un film de acţiune, satisfăcând toate cerinţele unui lector interesat de coincidenţe, de suprapuneri, de mentalităţi. Unele converg spre ceea ce prozatorul ar spune despre tulburătorul destin al eu-lui creator că viaţa acestuia a fost un roman. De ce? Pentru că autorul şi-a fixat un epicentru pe care glosează diverse detalii, întregitoare, însă scormonind pe două fronturi – al celui natural şi al celui de rezonanţă. Pe al doilea, îl jonglează după propria-i orientare, adesea psihologică. În acest al doilea plan, Nicolae Pârvulescu probează un atent spirit analitic, în economia propusă a textului.

Pe linia lui Marin Preda, al lui Constantin Noica, filosoful, care făceau apologia tatălui în spaţiul familiei unitare, a unor prozatori americani, cum au fost: William Faulkner sau John Updike (şi a altor europeni), profesorul Nicolae Pârvulescu pedalează (croşetează abil!) pe o asemenea pânză a inspiraţiei. Reuşeşte astfel să strecoare ideea de vulnerabilitate a timpului într-un spaţiu prestabilit. Mişcarea ca atare, în spaţii sociale şi profesionale, devine un target al autorului, aşa încât orice deplasare reală de la sat către oraş (Bandava – citeşte Craiova!, compus fortificat de la autohtonul dava) rămâne însoţită de explicaţii concrete privind denumiri de străzi, funcţii şi responsabilităţi ale unor oameni, surprinzător de plăcut, mişcându-se viu, uneori prea explicativ, deloc întregitor pentru biografia lor dorită. Personajele principale - întâi copii, adolescenţi, apoi maturi şi, în final, puşi în faţa vieţii fără ieşire voluntară ori la comanda unui eu rival, nechibzuit – Roxana şi Silviu Grigoraşcu traversează toate canoanele ofertate de autor. Ele se impun printr-un realism stenic, închegat stilistic, fiind gata oricând să înlocuiască pe „ai casei" - fie pe cei din localitatea Poienari, rămaşi permanent în vizorul autorului, fie pe cei de la oraş, prezenţi în angrenajul epic, prestabilit de romancier. Legătura strânsă dintre bunic şi nepot rămâne cea mai realizată epic în romanul lui Nicolae Pârvulescu. Sunt scotocite toate ungherele relaţiilor directe şi indirecte, de la ascultarea divină, până la pierderea distanţelor efective, rămânând doar afecţiunea, cuibărită în amintiri, reverberatoare şi regeneratoare. Silviu are o soră, căreia profesional i se stabileşte... destinul, devenind medic.

În suita „amintirilor din copilărie", circulă ca un sânge albastru, mereu protejat, jocurile celor mici, când umbrele vieţii n-aveau acces la orizontul lor de existenţă. Alături de acest al doilea val de rezistenţă narativă al cărţii, se insinuează şi o bună doză de destindere şi mai incitantă, curgerea limpede a interpretării. Pe măsură ce picii cresc, jocurile lor sunt înlocuite cu altele care-i îmbie să devină oameni în firea lor. Socialul rămâne ţintă până ce profesiunea îi acaparează. În acest periplu, o adevărată aventură spre necunoscut, autorul păstrează prezenţa a doi vecini - Manole şi Diamant –, colegi peste timp cu Vasile Porojan. Cumva, în subsidiar, romancierul are o întreţinută zăbavă, ca un omagiu convingător, adus dascălilor de la sate, a căror trudă este prea puţin apreciată, şi mai mult ţinută în atenţia lumii. Ca dovadă, romanul se încheie cu observaţii nobile despre folosul adus de şcolirea oamenilor. Nu ştiu dacă trebuie spus că minunatul roman al scriitorului Nicolae Pârvulescu este extrem de condensat în privinţa vieţii pe care a reflectat-o aristotelic. În fond, ea este o lume prin care a trecut nu fără folos chiar autorul. De aceea, n-are ţesătură rară, prin care moderniştii ar putea croşeta cu materialul propriu şi despre realismul fantastic, dislocările personagiale, confuzia de planuri existenţiale, plasate unde nu te aştepţi, în vis, despre exacerbarea, desigur, la maximul imaginarului, al căutării neliniştite a eu-ului, a cazurilor deliberat bolnave de politică (aici, în roman, doar întâmplător se găsesc conştiinţe mărturisitoare, asaltate direct sau indirect de unii, de alţii, dar, cu precădere, de către autor). Deci şi el joacă dublu - în prim plan, prin puzderia de verbe care îi aparţin în exclusivitate, şi indirect, când relatează (mai mereu) despre alţii, despre participaţia sa. Romanul colcăie de evenimente - mai importante sau mai puţin, fie că ele sunt de familie, - cele mai numeroase -, fie din societatea înconjurătoare, cu toate meandrele prin care se manifestă ca identitate reprezentativă. Apreciez că romancierul şi-a revărsat în această carte mai toate acumulările teoretice despre literatura viabilă (n-am să mai scriu veridică!), dar şi dezbaterea ca modalitate de întreţinere a unui interes sporit în lectura prestabilită.
Este el, Nicolae Pârvulescu, lector in fabula?

Nicolae Radu (Franţa)

Într-o împrejurare memorabilă, dedicată Mitropolitului Bartolomeu Anania, trecut la cele veşnice în luna februarie a anului 2011, profesorul dr. Ion Soare mi-a înmânat, la Râmnicu Vâlcea, în luna mai, un volum de proză, intitulat Memorie incomodă, Ed. Semne, Bucureşti, 2011, 314 pagini. Coperta a IV-a prezintă un C.V. edificator pentru medicul, filosoful şi scriitorul Nicolae Radu, identificându-se contribuţiile sale editoriale în cele trei domenii de activitate scripturală. Debutul în literatură s-a produs în anul 2001, astăzi împlinindu-se un deceniu de activitate recunoscută. La acest mic bilanţ, panoplia medicului Nicolae Radu a înscris tot volume de proză: Cerbul de la tufanul trăznit (2002), Memorie uitată (2005), Paradisul Mateilor (2007), Memorie resuscitată (2007), Cerbul Acteon (2008). Cel de acum oficiază, parcă experimental, dezbaterea de tip religios, pe canavaua eseului (II, III), cu implicarea eu-lui, fremătător în embrionul lui de cugetător, cu sau fără avizul raţionalului; portretul – care abordează registre stilistice, adesea memorabile, fiind realiste par lui même, decupate cu grijă şi semnificaţie din lumea satului natal; o undă de nostalgie zăboveşte interstiţial dimpreună cu un lirism stenic. Până la mărturisirile de viaţă în care a fost implicat, autorul se suspectează adesea dur, ridicându-şi mingea la fileu, ca şi când sinele ar trebui să rămână mut, neparticipativ. Scriitorul Nicolae Radu are asimilată foarte bine ştiinţa acoladei sau a interludiului, trecând motivat de la religie, mitologie, la concretul barbar din atâtea împrejurări ale comunismului neiertător. În aceeaşi orientare pidosnică, intră şi turnătoriile, una mai cu moţ decât alta, fie şi atunci când politica a fost distructivă, praf şi pulbere. Apoi, nicio justificare în timp, care dacă ar fi fost explicată poate că se ajungea la crezământ!.

Aşa după cum a intuit autorul, capitolul al V-lea - Ne-buni şi nebunii - nu mută sensuri ale cuvintelor înrădăcinate în vocabularul românesc, ci creează o opoziţie mai normală în func¬ţio¬na¬li¬ta¬tea acestora. Totul este privit însă prin grila cazuisticii atât embrionare, cât şi a celei desfăşurate. Medicul se lansează în stabilirea de QI, urmărind istoricul domeniului, departajarea în trepte, pentru ca evaluarea inteligenţei să fie cât mai aproape de adevăr. Fişele de bibliotecă ies aici cu toată contribuţia lor. Nicolae Radu trece, cu măsură, mereu restrictiv, la exemplificări de la nominalizări în tot spectrul artei, muzicii, literaturii, din spaţii europene, răsăritene sau occidentale. Oricum, speculativ! Ca în orice carte, gen puzzle, lipsa unităţii tematice, a unui subiect curgător, cu dese încrengături sau abateri, se motivează de la sine. Aşa că ataşul capitolului al VI-lea – Fugar şi fugărit, rămâne, până la urmă, preluarea unui jurnal de călătorie spre Oceanul Atlantic al medicului de la scriitorul Nicolae Radu. O breşă, de concreteţe dură, operează scriitorul în biografia sa atunci când spune şi interpretează fără parti-pris-uri sejururile sala în Libia, în oraşe total necunoscute, înainte de a ajunge pe pământ african. Mi se pare uluitor cum ştie medicul să se descurce în hăţişul informaţiilor dobândite şi, cu precădere folosite în timpii oportuni. Se succed în bibliografia la care s-a apelat titluri de cărţi şi nume de oameni din domenii specializate – de la cele influenţate de culturi asiate, până la cele greceşti şi bizantine, ori buddiste. În toate sau prin toate trece fiorul cunoaşterii înfrigurate a autorului. Se dezvoltă aici miracolul cunoaşterii enciclopedice, care-l prinde elegant de bine. Din acest punct de vedere, dilatarea eu-ului şi plasarea lui în varii ipostaze – Cuget, Cârtitorul, Curiosul, Mărturisitorul, Tămăduitorul. Sunt ipostaze simbol, reînviind o tradiţie bogată în semnificaţii – Cantemir, Budai, Deleanu, Gr. Alexandrescu şi cei care le-au urmat. Medicul Nicolae Radu cotrobăie în labirintul memoriei, căutând să explice natura centrilor durerii, iubirii, mândriei, lăcomiei, invidiei, mâniei, ai lenii – care, dacă nu sunt supravegheaţi trebuitor, se transformă în păcate capitale (altele decât păcatele istoriei!). Aşadar, de la subiectiv, la obiectiv! O frază de alint se impune ipso-facto: „În ceea ce îl priveşte pe mărturisitorul din această carte, o mărturisire jenantă se impune: şi-a pus gândurile în cuvinte, fără să le măsoare tăria şi consecinţele".

Rog pe cititorul acestei notiţe... critice să înlocuiască, pe orice cale, cuvântul „jenantă" cu „nobilă". Abia atunci se poate rosti adevărul despre acest puzzle, unul de reală inteligenţă şi cultură. footer