Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Joi, 25 August 2011 18:40
Maria - George Voica
George Voica, un nostalgic de tip clasic

Parc? pentru a compensa semiobscuritatea acestor vremuri tulburi ?i usc?ciunea verii toride care ne r?v??e?te, al?turi de ploaia Perseidelor, o alt? ploaie a ap?rut, în constela?ia prolific? a literaturii, printre ele, reg?sindu-se versuri din volumul intitulat simplu: MARIA, o alt? dovad? de necontestat a harului ?i palmaresului remarcabil al lui George Voica. Puse una lâng? alta, varia?ii pe aceea?i tem? - eterna iubire - cartea eman?, în integralitatea ei, un aer sentimental-melancolic, uneori u?or vetust: „Când au trecut, Maria-atâtea veri/ ce îmi p?reau a fi pove?ti hinduse,/ pe frunze mari, de lotu?i, verzi, expuse,/ de parc? toate fur? numai ieri?" Versurile sunt organizate în compozi?ii perfect ordonate ?i armonios echilibrate, distingându-se prin prospe?ime, str?lucire ?i mult, mult farmec. Dubla forma?ie, de scriitor de proz? ?i cea de poet a lui George Voica nu i-a atenuat spontaneitatea observa?iei, ci a f?cut inseparabil? suprapunerea celor dou? ipostaze ?i se poate afirma c? aceasta este profunda spiritualitate a celui ce are dreptul de a purta numele de „prin? al metaforei".

Demersul de valorizare a tr?irilor de alt?dat?, de?i decelate cerebral sub trecerea anilor, persist? în intensitate în fiin?a poetului. Con?tient c? prezentul dureaz? doar o clip?, dup? care ajunge tot „trecut", sufletul mereu tân?r al autorului ?tie s? încânte cititorul printr-o modalitate de exprimare complex?, ce confer? versurilor ging??ia, dar ?i vigoarea caracteristice vârstei iubirilor adolescentine: „Venise prim?vara prin poieni/ ?i peste p?rul t?u ie?it din noapte;/ eu te vedeam, ?i mere ro?ii, coapte/ î?i aduceam, din Caucaz, pe reni...". În broderia ?esut? pe suportul amintirilor, poetul p?streaz? o rim? plin? de vigoare ?i treceri de la o tonalitate la alta, discrete, aproape imperceptibile. Cuvintele coabiteaz?, completându-se cu delicate?? ?i elegan??, iar versurile abund? în aduceri aminte ale clipelor frumoase sau neglijent umbl?toare, bra? la bra? cu metafore abil m?iestrite în stil levantin: „Din ce în ce mai dor îmi e de tine/ ?i de p?durile de la Co?tiu,/ prin care noi eram ai nim?nui,/ prieteni doar cu fluturi ?i albine..."

Sc?ldate în lucirile soarelui crepuscular, pletele fluturând ale iubitei creeaz? magia unei lumi de vis, inocente ?i de neuitat: „A? vrea s? fiu portocaliul nor,/ ori un cuibar de lotu?i am?rui,/ iar tu s? fii al?turea, s?-mi spui/c? ?i se urc? roua pe picior...". În nobila inten?ie de a-?i defini sentimentele, poetul, acest nostalgic de tip „clasic", con?tient de „vremea toamnei" care sose?te în via?a fiec?rui om, cere iertare iubitei de alt? dat? pentru ne?tiin?a sa de atunci: „?tiu c-am gre?it, c? ?i-am zidit castele/ ?i am b?tut atâ?ia câmpi de?er?i;/ c? te-am?geam cu timpii cei iner?i;/ c? ?i-am f?cut proste?te-atâtea rele!...".

În c?utare permanent? de forme netributare hazardului, versurile lui George Voica par a se hr?ni din sinele însu?i. El este în fapt un fecund cercet?ror al alchimiei frumosului insolit. Graiul fluent, nu neap?rat c?utat, este pl?cut, atr?g?tor, decupând modele, forme imaginare pitore?ti, dar ?i atitudini personalizate ce ?in de bagajul amintirilor proprii. Trecerea vremii ?i regretele târzii dau, spre final, versiunilor o not? de triste?e: „S-au dus Maria, anii de rubin,/ când noi vânam în Orient pantere/ ?i când umpleam cu fluturi lungi galere,/ având catarg din lujer alb, de crin..." Ca ?i în cazul celorlalte crea?ii, în volumul „Maria", autorul g?se?te c?i inedite de îmbinare a viziunii poetice cu bonomia artistic?, în care nu se erijeaz? în judec?tor, ci în simplu narator, ce-i drept, plin de har, talent ?i d?ruire: „Destin e-n toate, noi o ?tim de-acum,/ c?ci po?i avea-ntro lacrim? s?la?,/ sau buburuz? po?i s? fii în drum, / pe care calc?-n goan? un tr?pa?..." Maniera original? de structurare a versurilor din volumul lui George Voica reprezint? un model simbiotic de autentic lirism, autorul însu?i putând fi asem?nat cu o ?arad? plin? de savoare ?i personalitate: „De-a? fi profetul Daniel, s? ?tiu/ s? deslu?esc eu gândurile tale,/ din lume m-a? retrage mai la vale,/ [...] când anii t?i nu mi-au mai stat în cale". Naturale?ea, rafinamentul ?i notele u?or melancolice confer? poeziilor din volum farmecul deosebit al sentimentelor umane nealterate, motiv pentru care trebuie s?-i mul?umim, atât poetului, cât ?i muzei sale.

George Voica, cet??ean liber al planetei, inspirând cu nesa? efluviul viului, refuleaz? tangajul frustrant al vie?ii cotidiene ?i devoreaz? clipa cu metaforele sale: „Mai vin r?zboaie ?i mai vin seisme,/ ?i avioanele cad tot mai des;/ noi ne privim prin înverzite prisme,/ din care amintirile ne ies/ ca ni?te luminate aforisme,/ pe care prea târziu le-am în?eles!...". El accept? reveria ca pe un rai al izb?virii de sine ?i cuvânteaz? drept pledoarie pro domo: „Ce a d?inuit din totdeauna în mine a fost ?i a r?mas dorin?a de a vedea lumea, de a iubi oamenii, „p?cate" de care nu m? poate v?mui nimeni". footer