Revista Art-emis
„Maria” PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Joi, 25 August 2011 18:40
Maria - George Voica
George Voica, un nostalgic de tip clasic

Parcă pentru a compensa semiobscuritatea acestor vremuri tulburi şi uscăciunea verii toride care ne răvăşeşte, alături de ploaia Perseidelor, o altă ploaie a apărut, în constelaţia prolifică a literaturii, printre ele, regăsindu-se versuri din volumul intitulat simplu: MARIA, o altă dovadă de necontestat a harului şi palmaresului remarcabil al lui George Voica. Puse una lângă alta, variaţii pe aceeaşi temă - eterna iubire - cartea emană, în integralitatea ei, un aer sentimental-melancolic, uneori uşor vetust: „Când au trecut, Maria-atâtea veri/ ce îmi păreau a fi poveşti hinduse,/ pe frunze mari, de lotuşi, verzi, expuse,/ de parcă toate fură numai ieri?" Versurile sunt organizate în compoziţii perfect ordonate şi armonios echilibrate, distingându-se prin prospeţime, strălucire şi mult, mult farmec. Dubla formaţie, de scriitor de proză şi cea de poet a lui George Voica nu i-a atenuat spontaneitatea observaţiei, ci a făcut inseparabilă suprapunerea celor două ipostaze şi se poate afirma că aceasta este profunda spiritualitate a celui ce are dreptul de a purta numele de „prinţ al metaforei".

Demersul de valorizare a trăirilor de altădată, deşi decelate cerebral sub trecerea anilor, persistă în intensitate în fiinţa poetului. Conştient că prezentul durează doar o clipă, după care ajunge tot „trecut", sufletul mereu tânăr al autorului ştie să încânte cititorul printr-o modalitate de exprimare complexă, ce conferă versurilor gingăşia, dar şi vigoarea caracteristice vârstei iubirilor adolescentine: „Venise primăvara prin poieni/ şi peste părul tău ieşit din noapte;/ eu te vedeam, şi mere roşii, coapte/ îţi aduceam, din Caucaz, pe reni...". În broderia ţesută pe suportul amintirilor, poetul păstrează o rimă plină de vigoare şi treceri de la o tonalitate la alta, discrete, aproape imperceptibile. Cuvintele coabitează, completându-se cu delicateţă şi eleganţă, iar versurile abundă în aduceri aminte ale clipelor frumoase sau neglijent umblătoare, braţ la braţ cu metafore abil măiestrite în stil levantin: „Din ce în ce mai dor îmi e de tine/ şi de pădurile de la Coştiu,/ prin care noi eram ai nimănui,/ prieteni doar cu fluturi şi albine..."

Scăldate în lucirile soarelui crepuscular, pletele fluturând ale iubitei creează magia unei lumi de vis, inocente şi de neuitat: „Aş vrea să fiu portocaliul nor,/ ori un cuibar de lotuşi amărui,/ iar tu să fii alăturea, să-mi spui/că ţi se urcă roua pe picior...". În nobila intenţie de a-şi defini sentimentele, poetul, acest nostalgic de tip „clasic", conştient de „vremea toamnei" care soseşte în viaţa fiecărui om, cere iertare iubitei de altă dată pentru neştiinţa sa de atunci: „Ştiu c-am greşit, că ţi-am zidit castele/ şi am bătut atâţia câmpi deşerţi;/ că te-amăgeam cu timpii cei inerţi;/ că ţi-am făcut prosteşte-atâtea rele!...".

În căutare permanentă de forme netributare hazardului, versurile lui George Voica par a se hrăni din sinele însuşi. El este în fapt un fecund cercetăror al alchimiei frumosului insolit. Graiul fluent, nu neapărat căutat, este plăcut, atrăgător, decupând modele, forme imaginare pitoreşti, dar şi atitudini personalizate ce ţin de bagajul amintirilor proprii. Trecerea vremii şi regretele târzii dau, spre final, versiunilor o notă de tristeţe: „S-au dus Maria, anii de rubin,/ când noi vânam în Orient pantere/ şi când umpleam cu fluturi lungi galere,/ având catarg din lujer alb, de crin..." Ca şi în cazul celorlalte creaţii, în volumul „Maria", autorul găseşte căi inedite de îmbinare a viziunii poetice cu bonomia artistică, în care nu se erijează în judecător, ci în simplu narator, ce-i drept, plin de har, talent şi dăruire: „Destin e-n toate, noi o ştim de-acum,/ căci poţi avea-ntro lacrimă sălaş,/ sau buburuză poţi să fii în drum, / pe care calcă-n goană un trăpaş..." Maniera originală de structurare a versurilor din volumul lui George Voica reprezintă un model simbiotic de autentic lirism, autorul însuşi putând fi asemănat cu o şaradă plină de savoare şi personalitate: „De-aş fi profetul Daniel, să ştiu/ să desluşesc eu gândurile tale,/ din lume m-aş retrage mai la vale,/ [...] când anii tăi nu mi-au mai stat în cale". Naturaleţea, rafinamentul şi notele uşor melancolice conferă poeziilor din volum farmecul deosebit al sentimentelor umane nealterate, motiv pentru care trebuie să-i mulţumim, atât poetului, cât şi muzei sale.

George Voica, cetăţean liber al planetei, inspirând cu nesaţ efluviul viului, refulează tangajul frustrant al vieţii cotidiene şi devorează clipa cu metaforele sale: „Mai vin războaie şi mai vin seisme,/ şi avioanele cad tot mai des;/ noi ne privim prin înverzite prisme,/ din care amintirile ne ies/ ca nişte luminate aforisme,/ pe care prea târziu le-am înţeles!...". El acceptă reveria ca pe un rai al izbăvirii de sine şi cuvântează drept pledoarie pro domo: „Ce a dăinuit din totdeauna în mine a fost şi a rămas dorinţa de a vedea lumea, de a iubi oamenii, „păcate" de care nu mă poate vămui nimeni". footer