Apărută la Sibiu (Casa de Presă şi Editura „Tribuna") sub semnătura lui Vasile Rusu, cartea „Eminescu şi detronarea lui Cuza" şi-a propus şi a reuşit să prezinte cititorului destinele a două personalităţi de primă mărime ale neamului nostru: „destinul ctitorului statului român modern şi pe cel al ctitorului limbii române moderne", după cum se exprimă însuşi autorul. „Eminescu, îndrăgostit cu toată fiinţa de „neamul nevoii", risipit de mai marii lumii, sub trei imperii, asemenea nefericitului popor kurd", a nutrit un sentiment de admiraţie faţă de Alexandru Ioan Cuza, astfel încât, în februarie 1870, paşii l-au purtat pe poet, lângă Viena, la Döbling, pentru a-l vizita şi a demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia faţă de fostul domnitor". Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară" şi prin faptul că poetul este necruţător cu participanţii la complotul detronării. Mihail Kogălniceanu subliniază: „... nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari...". De o bună bucată de vreme tot mai mulţi „comentatori" îşi permit să minimalizeze meritele lui Eminescu şi nu greşesc atunci când afirm că aceşti neavizaţi care comentează opera poetului, nici măcar nu au studiat-o.

Dacă despre Ion Luca Caragiale ne amintim deseori - mai cu seamă cu prilejul campaniilor electorale - reconstatând de fiecare actualitatea creaţiilor lui Nenea Iancu, şi în cazul lui Eminescu lucrurile stau la fel, autorul argumentând: „Parcă ne-ar fi contemporan. Ca un dăngăt de clopot din Dealul Mitropoliei auzim glasul cetăţeanului Eminescu... care, indignat de batjocura la care sunt supuşi unii eroi ai neamului de tot soiul de «vinituri» se întreabă: Când vedem un popor maltratat material şi mai rău în privinţa amintirii mari şi sfinte, mira-ne-vom de mărturisirea publiciştilor, că românii emigrează?" Cât de valabile şi astăzi sunt unele din articolele scrise de Eminescu nu poate contesta nimeni: „... fără instrucţie şi educaţie democratică ţara va avea sclavi, nu cetăţeni" „... după ce ocupau şi funcţii publice prin partidul de la putere, abuzurile nu conteneau. Hidra corupţiei neruşinate otrăvea tot. Procesele se vindeau şi se cumpărau. Încolo, judecătorii, procurorii şi avocaţii erau oameni cinstiţi" - oare unde am mai auzit aşa ceva în zilele noastre? De fapt, după 1989, ca şi atunci era/este o „goană oarbă după avere fără muncă", al cărei rezultat în plan social este sărăcirea celor mulţi. Ca şi atunci, această stare de fapte politice impun imperios „o mână de fier în mănuşă de căprioară". „României de atunci şi de azi îi trebuie un Bismark !".

Eliberat de limitata şi convenţionala localizare calendaristică, Mihai Eminescu se bucură de o actualitate mereu înnoită, creaţia lui poetică l-a încununat cu nimbul nemuririi, făcându-l să renască împreună cu fiecare generaţie. Tot astfel Eminescu - gânditorul politic - poate fi redat eternităţii, acum, mai mult decât oricând. Trecând peste unele exprimări care, datorită evoluţiei fireşti a societăţii, şi-au diminuat valabilitatea pentru vremurile de azi, edificiul doctrinar al românismului clădit de „Luceafăr" şi ridicat deasupra conjuncturilor istorice şi a deteriorărilor, rămâne în strictă actualitate, îndreptăţind afirmaţia lui Octavian Goga care mărturiseşte posterităţii magnitudinea personajului: „Eminescu este părintele ideologiei naţionale în evoluţia noastră". Autorul volumului „Eminescu şi detronarea lui Cuza" este înzestrat cu trăsături caracteristice valorilor superioare. Meticulozitatea, perseverenţa şi obiectivitatea în cercetare, asociate erudiţiei sale, au construit fundamentul lucrării. Subtilitatea dovedită şi abilitatea de a face „salturi în timp" la momentul oportun demonstrează, la rândul lor, o inspirată operaţie de salubrizare pe cât de necesară, pe atât de benefică astăzi. Vasile Rusu îşi pre-prefaţează lucrarea cu un motto plin de nedisimulată amărăciune: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine, de câte ori va răsfoi istoria neamului său, la pagina 11 februarie, şi stigmatizarea acelei trădări va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn".

Tot cu amărăciune, permiteţi-mi să adaug, parafrazând: „Vor trece ani, şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine", pentru că, după 1989, în România trădarea a fost aşezată la loc de cinste, iar trădătorii au fost redefiniţi ca eroi. O relicvă fantomatică şi gângavă, după ce „a primit palma istoriei" în decembrie 1947 pentru trădarea de la 23 august 1944, beneficiază astăzi de onoruri nemeritate. Unui alt trădător de ţară, după ce i-a fost absolvită pedeapsa meritată, i-au fost repuşi pe umeri epoleţii de general şi i s-au umplut buzunarele cu arginţii lui Iuda. În recenta lucrare „Fereşte-mă, Doamne de prieteni", istoricul american Larry Watts desconspiră „minciunile lui Pacepa". Quod erat demonstrandum!

Prin volumul său, Vasile Rusu reuşeşte să scoată în evidenţă ideea de temporalitate şi de reparaţie morală. Alăturarea celor două mari personalităţi ale românilor, ambele cu un destin tragic, supuse atenţiei cititorului, incită, prin neuitare, la valabilitatea trecutului şi la compararea cu făţărnicia şi cu oportunismul agresiv al societăţii contemporane.

Pentru a sfârşi aceste rânduri într-o notă mai puţin tristă, să privim şi faţa frumoasă a memoriei marilor români, citându-l pe Dr. Mirel Giurgiu, român trăitor în Germania „Duminică, 3 Iulie 2011, la Heidelberg, s-a dezvelit monumentul închinat domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Situat în inima celebrului oraş de pe Neckar, în arhicunoscuta Adenauer Platz (Piata Adenauer), bustul domnului Unirii priveşte către hotelul „Europäischer Hof" (Curtea Europeana), aflat peste drum - aşezământul care l-a adăpostit până la trecerea în veşnicie pe domnul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Binecuvântată zi de duminică, de început de iulie, când soarele şi cerul mi s-au părut că aparţin în întregime românilor."