Revista Art-emis
Nicolae Ţurcanu - Un poet cu soartă vitregă PDF Imprimare Email
lon Diordev, Transnistria   
Marţi, 26 Iulie 2011 21:52
Nicolae Turcanu(Prefaţa la cartea „Din vinerea patimilor", autor Nicolae Ţurcanu, Chişinău, Editura Chişinău - 2010)

„După ce îmi voi da obştescul sfârşit, roagă poetul Nicolae Ţur¬canu, manuscrisele mele, materialele de arhivă şi altele care se referă la creaţia mea literară, trebuie să fie date pentru păstrare fiicei mele, ea, la rândul ei, să le dea feciorului, adică nepotului meu Nicolae, si aşa mai departe până atunci când pe acest pământ nu va fi arsă cu foc roşu toată murdăria birocratică şi în locul ei vor veni oamenii care îşi vor îndreptăţi calităţile umane." (fragment din testamentul scris la 7 aprilie 1984. Peste un an şi patru luni, la 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă).

Nicolae Ţurcanu s-a născut la 21 ianuarie 1918, în satul Nezavertailovсa, raionul Slo-bozia, în Transnistria, într-o familie de ţărani. La vârsta de cinci ani rămâne fără tată. Peste câţiva ani mama lui se recăsătoreşte, iar tatăl adoptiv îl urăşte pe băiat chiar din primele zile, ceea ce îl face pe micul Nicolae să doarmă adesea în grajdul cu cai. Peste câţiva ani mama şi tatăl adoptiv părăsesc baştina şi el rămâne la o mătuşă bolnavă, care aproape că nu era în stare să-l întreţină. „Când nu aveam ce mânca la mătuşa mea, veneam acasă ca să nu mă vadă nimeni cât de mult sufăr. Prin anii treizeci bântuia foamea şi când mă culcam în casă, îmi adunam pietre, beţe şi le puneam lângă mine ca să am cu ce arunca în şobolanii care apăreau noaptea si rodeau masa. Vara adesea dormeam afară, de frică să nu-mi roadă picioarele şobolanii flămânzi şi ei. Iarna, ca să nu mi se rupă prea de¬grabă bocancii, mă dădeam pe gheaţă cu picioarele goale", îşi amin¬tea adeseori poetul de copilăria sa, însă mizeria nu i-a putut spulbera dragostea faţă de carte. A învăţat singur să citească, şi citea tot ce-i nimerea în mână. Fiindcă înţelegea buchiile, a fost angajat ca poştaş. „Aici mai căpătam câte o bucăţică de pâine, o bomboană, un covrig".

Cum a nimerit Nicolae Ţurcanu la şcoală chiar el povestea uneori cu umor: „Îmi pare rău şi acum că într-o zi, când am adus o scrisoare la sovietul sătesc, m-a văzut un inspector, care m-a întrebat de ce nu sunt la lecţii. l-am spus că nu învăţ. L-a certat pe preşedinte şi i-a or¬donat ca în cel mai scurt timp să mă facă elev. Învăţătorii de la şcoală m-au examinat şi am fost primit direct în clasa a cincea. Dacă nu aş fi umblat la şcoală încă vreo doi-trei ani, probabil că m-aş fi dus direct la institut". Peste doi ani termină şcoala de şapte ani, apoi au urmat studiile la Şcoala Pedagogică din Balta. În timpul studiilor din Balta face primele încercări poetice. După câţiva ani devine unul din poeţii îndrăgiţi din Republica Autonomă Mol¬dovenească. lată ce îşi aminteşte Grigore Ciugut, un vechi şi devotat prieten al poetului, originar din satele de moldoveni de hăt de lângă Bug, din regiunea Elizavetgradului, pe care soarta l-a adus în Moldova: „În urma represaliilor din 1937−1938 fuseseră scoşi din programele didactice clasicii literaturii române, iar unii dintre scriitorii contemporani fuseseră exterminaţi. La şcoala medie din satul natal mi-a predat lite¬rele Simion al lui Ion Ţăranu. Manualele de literatură erau scoase din circuit. Ne aducea ziare şi reviste editate în Tiraspol în care găseam poezii şi proze scurte. Din câte ţin minte, pedagogul ne bucura mai ales cu versuri de Nicolae Ţurcanu, poet tânăr, dar viguros şi talentat." („Transnistria" 1991, nr. 33−34). Începutul războiului l-a făcut să se întoarcă la Nezavertailovca, fiind pe atunci grav bolnav.

În una din zilele toamnei lui 1941, au apărut doi reprezentanţi ai autorităţilor, care s-au interesat de sănătatea Iui. După o săptămână au venit cu un camion şi l-au transportat la Tiraspol, unde un respon¬sabil, dl Munteanu, l-a întrebat cu ce se ocupă şi unde poate găsi cărţile lui de poezie. Poetul i-a povestit despre mizeria vieţii, că scrie poezii când durerile îl mai slăbesc. Domnul Munteanu i-a recomandat să-şi caute o gazdă, ceea ce Ţurcanu a şi făcut. Apoi a fost internat în spitalul militar. Când aici au început să fie aduşi mai mulţi răniţi, a plecat. Tratamentul, deşi a fost de scurtă durată, l-a ajutat. L-a pus pe picioare. Văzându-I că se simte mai bine, dl Munteanu îl roagă să citească poeziile sale la o serată la care vor fi prezenţi reprezentanţii elitei din judeţul Tiraspol. Tânărul poet acceptă propunerea şi citeşte poeziile „În satul meu" şi „Pe malul Nistrului". În luna martie 1942 i se propune să plece la Bucureşti la tratament, împreună cu capela corală „Visul Bugului" pleacă în capitala României (aşa va mărturisi N. Ţurcanu la judecată). Domnul Munteanu îi zise să redacteze o poezie, pe care va citi-o apoi la concertul din sala Ministerului Învăţământului. Poezia se numeşte „Salutarea noastră" şi începe cu: „Bună ziua, deal şi vale,/ Salut netedă câmpie./ Bună ziua, fraţi şi neamuri,/ Salut, dulce Românie..."

La spital s-a aflat trei săptămâni. Un domn tânăr, care s-a reco¬mandat ca student bulgar, Brucev, i-a spus că e folosit de propagandă în scopuri politice şi a insistat să se întoarcă la Tiraspol, altfel va fi rău de el. A părăsit spitalul fără să se trateze până la capăt. În timpul acesta, fără consimţământul lui, i-a fost publicată în presă poezia „Salutarea noastră". În aprilie 1942, intră în serviciu ca secretar literar Ia biblioteca Institutului de Statistică din Tiraspol. În 1944, când regimui român se destrăma în Transnistria, i se pro¬pune să emigreze. Îl invită un medic francez, dar dânsul nu acceptă şi rămâne în satul natal. Aflând că la Soroca se stabileşte conducerea republicii, pleacă în¬colo. Este numit director al şcolii din satul natal, dar nu reuşeşte să lucreze cel puţin o zi, căci e arestat. lată unele extrase din mandatul de arest din 27 iulie 1944: „Luând cunoştinţă de materialele KGB-ului privind activitatea criminală desfăşu¬rată de Ţurcanu N. M., ajung la concluzia că tov. Ţurcanu N. M., aflat pe teritoriul ocupat temporar, a trecut de bună voie în serviciul român, a luat cuvântul la radio şi seratele festive, şi-a citit propriile poezii închinate conducerii române. În timpul cercetărilor şi-a recunoscut crima".

Nicolae Ţurcanu îşi amintea cu durere de vremurile când era su¬pus anchetărilor: „Am căutat să explic că cele două poezii pe care le-am spus la serata festivă din Tiraspol nu erau antisovietice, că la radio n-am luat cuvântul, n-am vorbit la manifestările festive. Am citit numai poezii, dar anchetatorul strigă supărat: „Mata cauţi să te îndrep¬tăţeşti".
- Nu caut să mă îndreptăţesc, caut să spun ceea ce a fost şi ceea ce am făcut.
- Recunoşti că eşti vinovat ca trădător de patrie?
- Dacă cele săvârşite de mine sunt calificate ca acte de trădare, ce-mi rămâne să fac, decât să recunosc?
- Recunoşti că ai săvârşit o crimă faţă de statul sovietic?
- Da, recunosc. În perioada ocupaţiei din cauza sănătăţii mele şu¬brede şi a stării materiale grele - am trecut de bună voie în serviciu, am lucrat la bibliotecă. În primul rând, am citit o singură dată la o sera¬tă festivă două poezii lirice „În satul meu natal" şi „Pe malul Nistrului", în al doilea rând, am redactat poezia „Salutarea noastră" pe care, pa¬re-mi-se, în martie 1942, am citit-o în sala Ministerului Învăţământului din Bucureşti, la o serbare. În al treilea rând, la serata organizată de Liga Culturală din Bucureşti am citit poezia „În satul meu". În al patru¬lea rând, poezia „Salutarea noastră" a fost publicată în presa vremii fără ştirea mea. La radio n-am citit-o. În luna septembrie 1944 anchetarea se încheie cu următoarea for¬mulare: a publicat şi a recitat poezii cu conţinut antisovietic. La 20 noiembrie a avut loc şedinţa judiciară a curţii marţiale. lată une¬le extrase din sentinţa din 28 noiembrie 1944: „Poezia „În satul meu", scrisă de Ţurcanu, nu conţine calomnii Ia adresa puterii sovietice. Poe¬zia „Pe malul Nistrului" nu este cunoscută curţii marţiale şi este imposi¬bil a trage anumite concluzii. Poezia „Salutarea noastră" conţine elogii la adresa românilor. Examinând materialele existente, curtea marţială conchide că acţiunile lui Ţurcanu nu conţin elemente constitutive ale delictului prevăzute de articolul respectiv al Codului penal al Ucrainei. În temeiul articolului 290−297 alineat I, el este achitat".

Zadarnică i-a fost bucuria şi speranţa că se va întoarce la baş¬tină. Forţele din umbră, invidioşii şi slugile regimului existent urmăreau pas cu pas procesul. Despre aceasta nu o singură dată i-a spus an¬chetatorul soţiei lui N. Ţurcanu, că există persoane interesate în a-l băga la puşcărie. Poetul nu o singură dată i-a numit pe făptaşii care i-au distrus soarta. Mai cu seamă - o persoană care toată viaţa s-a aflat în posturi mari şi s-a bucurat de premii literare. Documentar însă lucrul acesta deocamdată nu este demonstrat. Astfel apare un protest din partea procurorului militar, motivându-se că nu s-au prezentat toţi martorii la judecată. Urmează o nouă şedinţă a curţii marţiale. Proce-sul durează două ore. Sentinţa era următoarea: zece ani de colonie de corecţie prin muncă şi cinci ani de privare de drepturi civile. Degeaba îi implora poetul pe reprezentanţii tribunalului, aceştia serveau regimul pe care îl reprezentau. Poetul nu avea cui să-şi verse durerea când s-a văzut dus sub escortă. Prieten devotat îi rămăsese doar inspiraţia: „Plecat cu crucea-n spate/ Înspre Golgota cea/ Sătulă de păcate/ Isus încet mergea./ Cu-aceeaşi strajă oarbă,/ Desculţ şi mititel,/ Tot clătinând din barbă./ Urmam şi eu ca El..." Poetul îşi aminteşte astfel de aceasta perioadă: „Greu, foarte greu mi-a fost la închisoare, însă am supravieţuit şi ca prin minune mai am zile. Am rezistat pentru că am avut răbdare de elefant şi inimă de taur. În cartea „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" scriitorul rus A. Soljeniţân povesteşte despre chinurile unui moldovean năpăstuit în infernul GU¬LAGului. În acel personaj anonim sunt întruchipat eu. La Norilsk şi-n alte părţi, unde mi-am ispăşit pedeapsa, m-a însoţit muza. Ziua sub escortă ne duceau la lucru. Acolo îmi înfiripam versurile în memorie, iar seara prietenii fideli îmi aduceau «caietul verde», mă îndoseau în¬tr-o baracă de nădejde, le notam în pripă şi mi-l ascundeau din nou în¬cât nici un copoi n-a dat de urma lui. Astfel, cu timpul, mi-am acumulat zeci de poezii scrise mârunt-mărunt, nu cu buchii chirilice, ci latine". „Caietul verde" cuprinde 269 de poezii. Poetul iese din închisoare în anul 1952, cu doi ani mai devreme. „Să ştii, frate, că la dubă am robit ca un cal de dârvală. Din acest motiv celor mai mari de acolo, chipurile, li s-a făcut milă de mine şi m-au eliberat de la caznă cu doi ani mai devreme. Dar sâ vedeţi „bunătate"! Mi-au prescris să mă întorc nu la baştina mea - satul Nezavertailovca, - ci în raionul Camenca, mai departe de oraş. Cine era să mă oploşească acolo pe mine, om străin, fără paşaport? Oare o astfel de slobozenie nu aducea a batjocură? În plus, fusesem lipsit şi pe cinci ani de drepturi cetăţeneşti. A naibii situaţie." Neavând buletin de identitate, devenii şomer. Ba mai mult, vagabond". Primul loc de lucru I-a obţinut din partea statului pe 16 iunie 1954 - ca vânzător de îngheţată. Dar această ocupaţie nu-i aduce plăcere, nici venit, deoarece îngheţata se topea înainte de a fi cumpărată şi adesea costul era restituit din buzunar. Deşi avea trei ani de institut, iar în 1953 terminase şi cursurile de predare a limbii materne în clasele 5−7, nici un şef al Direcţiei de învăţământ nu dorea să-l angajeze. Cu mult mai târziu i s-a permis să predea câteva ore de limbă moldove¬nească în şcoala serală.

Trăia greu. La 22 ianuarie 1955 trimite o scrisoare lui Petrea Cru¬ceniuc: „Bade Petrea. Vă scrie şi Vă salută turcul, negrul şi breazul Nicolae. lertaţi-mă dacă amintirea despre mine o să Vă nască niscaiva fiori de neplăcere. Atâta om mai am şi eu pe planeta asta, către care mă pot adresa cu inima deschisă, sinceră - către Dumneata. Anul trecut, adică prin decembrie, în zilele când Dumneavoastrâ eraţi bolnav la pat i-am trimis lui tov. Rusu nişte poezii, ca prin mijlocirea Dumnului să ajungă la Dumneata. Până astăzi nu ştiu dacă au ajuns. Pe timpul tinereţilor lui T. Arghezi poeţii ocupau locul dintre uşă şi scuipătoare, eu nici acest loc de „onoare" nu-l merit. ...Când stau aşa zile şi nopţi de-a rândul, mă gândesc la intelectu¬alii din Apus, care ajungând la fundul disperării mele pur şi simplu se sinucid. Măcar că puterile nevăzute ale soartei mele tot mai intens şi mai forţat mă îmbrâncesc să-mi arunc ştreangul în gât, pasul acesta n-am să-l fac. Sovietul Suprem, prin ucazul de la 17.IX.55, punctul 6, a luat pedeapsa şi pata de pe umerii mei. Dar iată că nu-i aşa: pedeapsa mea se prelungeşte pe măsura prelungirii vieţii mele. lată de ce eu apar azi ca un om de prisos. De ce Vă scriu toate acestea? Nu ştiu. Poate că aşa, ca să-mi lărgesc laţul care mă gâtuie. Cu stimă profundă, N. Ţurcanu". Aceasta e una din multele scrisori pe care poetul le tot adresa unor prieteni, dar şi celor din fruntea conducerii republicii. Cu trecerea anilor a fost observat şi de scriitorii din Chişinău, dar nu ca să-l susţină. Majoritatea dintre ei îl ştiau doar când veneau la el în ospeţie. Avea un vin bun şi era deprins să pună la masă bucate gus¬toase. „Nu-mi pare rău că vin la mine. Chiar mă bucur din tot sufletul, şi nu cu scopul de a avea ceva profit din vizitele lor. Mă întristează că vin şi se duc, iar când mă întâlnesc în Chişinău, nu mă recunosc...". Şi totuşi am greşi mult în faţa adevărului, dacă n-am spune că s-au găsit poeţi care l-au înţeles şi chiar l-au ajutat mult. El aduce adesea vorba despre trei bărbaţi. „Dacă nu ar fi fost Nicolae Costenco, Petrea Cruceniuc şi Anatol Codru, nu mai vedea lumina tiparului nici o carte de a mea de după război".

Strădaniile lui Petrea Cruceniuc, Anatol Codru şi ale lui Nicolae Costenco s-au încununat de succes. Îi apare culegerea de versuri „Rod" (1963). Ulterior au văzut lumina tiparului plachetele „Vânjosul pământ" (1968), „Poezii" (1983). Cărţile n-au zăbovit mult pe rafturile librăriilor, precum se mai întâmpla cu opera unor proaspeţi laureaţi. În procesul de pregătire a culegerii „Rod", cum erau cerinţele pe atunci, manuscrisul a fost discutat, mai bine zis - „distrus" la editură. După discuţie, Nicolae Ţurcanu zice:
- Îmi vine să mă întorc acasă, să ard toate poeziile. Ce-mi rămâne să fac dacă criticii literari, ca şi mulţi poeţi, dansează după cum le cântă puterea de sus.
- Nu face prostia asta! Doreşti ca duşmanii să jubileze de bucu¬rie? Din contra, fii bărbat. Scrie aşa încât să crape de ciudă, îi spune Costenco. În ziua aceea ne-am dus împreună la baştină. Pe drum am vorbit mult despre creaţie, despre durerea care îl doboară când simte atitu¬dinea colegilor. Ajunşi în sat, la despărţire a zis cu tristeţe: „De mi-ar da Dumnezeu putere să mă ţin de sfatul lui Costenco. De fiecare dată când mă întorc distrus de la Chişinău, jur să nu mai pun mâna pe condei. Poezia îmi aduce numai amar şi chin. Dar trece un timp oarecare şi, fără să vreau, iar îmi roiesc gândurile în cap, care se cer îmbrăcate în haină poetică. Cu poezia terminată, simt câ mă calmez, vorbindu-mi mie însumi: duşmanii mei iar vor zice câ poezia mea nu e artă. Dacă mă voi lăsa de scris, vor avea dreptate ei, că sunt slab de fire. Aceasta nu mi-o pot permite".
După o discuţie, Zadnipru i-a spus:
- Tragedia matale, bade Nicolae, e că nu poţi cânta falsitatea.
Ţurcanu i-a răspuns, privindu-l în ochi;
- Da parcă mata nu ai aceeaşi tragedie? E tragedia tuturor, acelora care vor să facă artă adevărată, dar nu dictată de sus. Poezia mea e de toată ziua, nu numai de sărbători, zise trist Ţurcanu. Apoi publicaţiile nu-i dădeau iarăşi nicio atenţie. Aceeaşi tăcere la scrisorile pe care le trimitea la ziare şi reviste. Şi mult s-a bucurat atunci când revista „Nistru" îi găzduise câteva poezii. Auzise cum a fost susţinut de Nicolae Dabija. Dumnealui a îndrăznit să-i replice lui Bucov, care era contra publicării versurilor unui „duşman al poporului", trădător de patrie, cum îl numea el.
- Nu ştiu cât de trădător de patrie a fost Ţurcanu, zice Dabija, iar dacă are adevărate poezii, de ce să nu luăm pildă de la cei din Ţările Baltice? Acolo se publică operele de valoare şi ale scriitorilor din emigraţie. Când l-am întâlnit, mi-a spus optimist: „Se ridică o nouă generaţie de oameni de creaţie, poeţi nu numai talentaţi, dar şi îndrăzneţi". Era în iarna anului '84. Vin la dumnealui pe ospeţe. Lângă plită e o grămadă de hârtii. El lua câte o foaie şi o arunca în gura plitei şi-şi încălzea mâinile. L-am salutat. A răspuns la bineţe. Mă uit la grămada de hârtii. Erau poezii.
- De ce le ardeţi? l-am întrebat.
- Măcar atât folos din creaţia mea - să-mi încălzesc mâinile. Poezia mi-a adus numai chin. Multor scriitori li se introduc în planurile editoriale denumirea viitoarelor cărţi, pe care abia le poartă în gând. Eu pun manuscrisele pe masă şi nimeni nu le acordă nicio atenţie. Toţi mă au de trădător. Mă întreb adesea: în ce constă trădarea mea? A neamului? A patriei? Mai degrabă ei, cei care mâ învinuiesc, sunt nişte trădători, căci nu vorbesc de durerea omului simplu. Ei şi azi sunt trădători, trădători ai adevărului. S-au dedat minciunii pe care Ie-o dictează cei de sus, de la putere. Viitorul îşi va spune cuvântul, îmi pare rău că n-o să fiu ca să-l aud.

La 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă. După o zi de vară, fără apă, fără atenţie, cât a stat în coridorul spitalului raional, le-a spus medicilor: „Nici Domnul Dumnezeu nu mă va salva. Sunt distrus com¬plet de linguşitorii care s-au oploşit pe lângă puterea ce le cântă şi ei dansează fericiţi pe spinarea oamenilor truditori." La înmormântare s-a adunat tot satul. N-a fost nimeni din partea Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. Fiind încă în viaţă, a rugat ca pe piatra funerară să fie scris catrenul: „Degeaba-n viaţă-am căutat/ Frăţie şi dreptate/ Numai sub lutul ridicat/Omul cu om e frate."

Poetul N. Ţurcanu a fost restabilit în U.S.R.M. abia în 1985, el însă moare după nouă zile. În anul 1992 Uniunea Scriitorilor i-a acordat un premiu special (post-mortem) pentru Opera Omnia. Despre Nicolae Ţurcanu aproape că nu s-a scris nimic, atât timp cât scriitorul a fost în viaţă. Dar şi acele cuvinte calde, pe care i Ie scriau poeţii ca autografe pe cărţi, pe care i le înmânau, când aveau prilejul să-l bucure, precum şi telegramele cu ocazia unor sărbători din viaţa lui, ne spun că erau oameni care-l iubeau şi îi înţelegeau opera. Era simpatizat de toţi colegii de serviciu, printre care se aflau şi români de peste Bug. „Soarta însă a fost crudă pentru toţi românii ajunşi din nou sub ocupaţia rusească. Revenind în aceste teritorii, bolşevicii au urmărit şi i-au exterminat pe toţi acei care au gândit româneşte. A căzut şi poetul Nicolae Ţurcanu, dar poezia lui va rămâne ca o făclie a români¬lor transnistreni". (Dintr-o scrisoare a lui Alexandru N. Smochină, fost subprefect al judeţului Tiraspol). Viaţa şi opera lui Nicolae Ţurcanu va deveni cu timpul un obiect de studiu mai amănunţit, deoarece e o operă adevărată care abordează problemele general-umane, şi nu dictate de condiţiile existente. În lucra¬rea sa „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia" Mihai Cimpoi menţionează cu privire la opera lui Nicolae Ţurcanu: „A publicat versuri care dovedesc un simţ nealterat al limbii, un lirism autentic, un dor de a surprinde culoarea locului". Suntem în speranţa că acei care l-au cunoscut pe poet vor scrie despre el aşa cum l-au văzut, cum l-au simţit în viaţa lui zbuciumată. Suntem datori să-i cunoaştem biografia, ca viitoarele generaţii să-şi dea seama mai bine cum a fost regimul totalitar, cum l-au servit acei care se hrăneau din linguşire pe lângă putere, călcând pe sufletele oamenilor talentaţi. footer