Revista Art-emis
Cu Mircea Popa în avanposturile Unirii PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Duminică, 25 Noiembrie 2018 18:57

Mircea Popa-Av anposturi ale Marii UniriO carte care sper să aibă „un răsunet" este „Avanposturi ale Marii Uniri", tipărită de Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, în 2017. N-am fi decât veşnic repetenţi ai Istoriei (şi la materia Istorie) dacă n-am cunoaşte momentele astrale, dar şi „vremile de cădere", cum le numeşte Vintilă Horia; dacă nu ne-am recunoaşte giganţii, eroii civilizatori. Or, direcţionaţi cum suntem spre memorie întunericită, Şcoala Ardeleană nu mai are loc în manualul alternativ de română. Pentru cărturarul ardelean, Profesorul Mircea Popa, Centenarul nu e cuvânt gol, nici sărbătorirea lui „vulgată patriotică".Coeziunea naţională la o sută de ani de la „cel mai important eveniment din epoca modernă şi din totdeauna", aşa cum scrie apăsat în „Argument" la masiva carte de aproape 400 de pagini, o vizează autorul: îi vrea pe români din nou uniţi „în cuget şi-n simţire". Spicuiesc din C.V.-ul succint: Premiul „N. Iorga" al Academiei Române, Crucea Transilvană, Medalia „Eminescu" şi Medalia „Corneliu Coposu", Senior al Clujului, Cavaler al Culturii, Comandor al Învăţământului... Aşadar, un scriitor în stare de veghe.

Unii plâng pe umărul Ungariei care jeleşte la 1 Decembrie, în aşteptarea altui Trianon, ca şi cum transilvănenii români n-ar fi trecut prin suferinţă, n-ar fi fost nedreptăţiţi, umiliţi , n-ar fi fost maghiarizaţi cu gârbaciul şi cu puşca; alţii găsesc Centenarul o sindrofie inutilă, iritându-i pe conaţionali ; unii şi alţii văd în anul Centenarului o prea lungă sărbătoare de sorginte naţional- comunistă, de parcă bărbaţii Unirii n-ar fi fost trimişi în temniţe de Tribunalul stalinist „al Poporului", n-ar fi murit în închisorile dejisto-paukeriste.
- Iuliu Maniu, arestat în 1947 şi închis pe viaţă, mort la Sighet, în 1953;
- Iuliu Hossu, care a citit Proclamaţia pentru Unire la Alba Iulia, puşcărizat la Sighet, domiciliu obligatoriu (D.O.) la Mănăstirea Ciorogârla;
- Alexandru Lapedatu, istoric, ministru în opt guverne, preşedintele Academiei între 1935-1937, arestat în „Noaptea demnitarilor", 5-6 mai '50, mort la Sighet la 74 de ani, după 117 zile de puşcărie;
- tot în „Noaptea demnitarilor" a fost arestat Daniel Ciugureanu, mort la Sighet, fără mormânt, dar şi fără a se şti ziua decesului;
- Sever Bocu, luptător pentru unirea Banatului cu Regatul României, mort la Sighet în '51; certificatul de deces, primit de familie după 7 ani;
- Pan Halippa, preşedintele Sfatului Ţării, arestat tot în acea noapte cumplită de miliţia supravegheată de comisari sovietici, a fost încarcerat la Sighet fără judecată, timp de doi ani ; predat în '52 sovieticilor şi condamnat de N.K.V.D. la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, a trecut prin 11 lagăre; la moartea lui Stalin ,în '55, a fost predat românilor şi închis iarăşi ; bilanţ : 5 ani închis în România, 3 în U.R.S.S.; a trăit 96 de ani şi a murit la Bucureşti, în 1979;
- în sărăcie grea au murit Ghiţă Popp, după 10 de Aiud, apoi D.O. în Bărăgan şi diplomatul Dimitrie Iuraşcu, întrat în dizgraţia comuniştilor, fără pensie, scos din manualele de Istorie.

Îi trimitem şi noi în uitare, pe motiv că veacul naţiunilor s-a scurs demult, că jertfa patriotică a fost inutilă, că războaiele de apărare, fie teritorială, fie ideologică, nu-şi au rostul în secolul al XXI-lea. Că suveranitatea e un concept vetust, de secol „noăşpe", că autoritate are Compania Coca-Cola, nu statul, cum declara pe TVR1, în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 2018, un analist de toate zilele şi de toate emisiunile. Ca pe seară, în emisiunea lui Octavian Hoandră, acelaşi Andrei Ţăranu, mereu în cîmp publicistic cu infracţiuni gramaticale cu tot, să se arate scârbit de „toba naţionalistă", la care a bătut cu sârg, sub Ceauşescu, nu altul decât Ion Ţăranu-père. Pe cei din os de internaţionalist marxist nu-i doare de ţara asta ciuntită, punând semn egal între două state „extremiste", Ungaria şi România, chit că Ungaria e intolerantă, iar noi, prea toleranţi. Atacă România unitatea Ungariei sau Ungaria atacă unitatea României? Şi de ce nu învăţăm nimic din solidaritatea etnică a ungurilor?

În acest context neprielnic Marii Istorii şi Marii Uniri, Profesorul Mircea Popa nu se teme de epitete ca „învechit", „conservator", „păşunist", cum o fac atâţia corect-politici. Dar ce de false realităţi propun istoricii de o anume formaţie, acomodaţi la ideea că dreptul natural etnic nu mai există, că popoarele nu mai au dreptul să decidă! Cu naţia, considerată „ficţională", a rezolvat-o istoricul domnul Lucian Boia, dar şi alţii, afirmând că n-a existat conştiinţă de neam. Se neagă românitatea românilor, ocolim să vorbim despre „începătura, neamul şi vechimea" (D. Cantemir) moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, maramureşenilor. Ni se spune că latinitatea e doar o pretenţie, propunându-se eliminarea latinei din şcoală. Se aduc argumentele lui Roesler, că ne-am fi „infiltrat" în Transilvania, parte de regat ungar. Dar cum au ajuns oare „infiltraţii" majoritari acolo? A, nu mai contează legitimitatea majorităţii după noua doctrină corect-politică? Sau contează doar în Ţinutul Secuiesc?

Din volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi", Humanitas, 2017, al domnului Boia, aflăm că maghiarii au „dreptul istoric", că Transilvania a aparţinut Ungariei o mie de ani, fiind, la 1918, „o ţară care dura de 1.000 de ani". Aşa să fie? Ungaria a dispărut de pe harta Europei în 1541 şi multă vreme după aceea, pînă în 1867, când s-a întâmplat unirea, nevoită de români, dintre Transilvania şi Ungaria, sub habsburgi. Turcii au transformat-o în paşalâc la 1526, după bătălia de la Mohacs, ocupând Buda. Imperiul bicefal Habsburgic a inclus-o în el ca provincie, prin Pacea de la Karlowitz, 1699. Cât despre eseisul Andrei Pleşu, mereu adecvat la moment, dumnealui afirmă într-o conferinţă că vocabulele a gândi şi neam de la maghiari vin, ca şi cum românii timpurii, protoromânii sau preromânii, cum vrem să le spunem, a căror etnogeneză se încheia în secolele al VIII-IX-lea, nu ştiau de neam şi nu gândeau până la migratori. Prostie este, după Andrei Pleşu, să cântăm „Noi suntem români", fiind un ceardaş şparlit de la maghiari. Şi cum e greu de reţinut, că-i prea lung, Imnul României se cântă rezumat ori pe sărite, cum a făcut-o Marcel Pavel. Ferească Dumnezeu de o variantă personală pe ritm de ceardaş, că tot am ascultat „La Marseillaise" pe rock.

Un depăşit şi Andrei Mureşanu, visând o Românie (auziţi-l!) „nu fericită-mare!" Alta e viziunea istoricului de la U.B. : „ o unică naţiune europeană, alcătuită numai din minorităţi" sau „o Europă islamizată" (L. Boia, lucr. cit.pag. 116), „casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza , pentru noi toţi , nu e trecutul, ci viitorul" (ibidem, pag. 123). Aşadar domnul Boia speră în valul (vălul?) islamic, fără a vedea fanatismul conducătorilor lui.

Să revin la lecţia de istorie simplă şi clară, pentru cine are urechi de auzit, predată de Profesorul Mircea Popa în „Argumentul" cărţii sale: „Aceşti români transilvăneni au avut neşansa timp de trei-patru secole (sec. XI-XIII) să fie ocupaţi sistematic de ultimul val de migratori veniţi din centrul Asiei Mici şi strecuraţi, sub comanda căpeteniei lor Atilla, în Câmpia Panonică,în 896, prin trecătorile Carpaţilor". Şi încă : „Românii din Transilvania au trecut prin experienţe extrem de dureroase, ajungând tot mai oprimaţi şi reduşi la postura de toleraţi". Ce cereau? Să fie socotiţi naţiune, lângă unguri, saşi, secui ; să fie militarizaţi ca şi ceilalţi, pentru a nu fi împovăraţi de servicile datorate nobililor. Fiind consemnaţi ca soldaţi, credeau că vor scăpa de „darurile obligate", că tot ce era al lor va fi al lor. Poporul iobăgit era lipsit de drepturi: românul nu putea avea un cal, nu putea purta haine de postav; „robota" o stabilea nobilul; văduva lua a treia parte din avere, nobilul, două.

Starea de sclav, fără nici un drept civil ori politic, i-a dus la răscoale. Nu ştiu cum o fi în Ardeal, dar în Moldova, la Iaşi, s-au spulberat de pe Copou busturile lui Horea, Cloşca şi Crişan. Au fost plantate care pe unde, separat. De ce? Pentru că toţi liderii răscoalelor sunt controversaţi , scriindu-se negru pe alb că Doja, moţii lui Horea, românii lui Iancu au protestat sângeros. Se vorbeşte de atrocităţile ţăranilor din Zarandul lui Horea, că au omorât nobili şi solgăbirăi, că au devastat castele. Ei, n-au fost de catifea răscoalele (ochi pentru ochi!) , dar şi răzvrătirea a fost violent înnăbuşită. David Prodan relata că Horea n-a fost prezent la scenele atroce, însă legile vechi ale torturii pe roată au funcţionat. „Infamii" Horea şi Cloşca au fost exemplar ucişi la Alba Iulia, în faur 1785. Frânţi încet-încet pe roată, despicaţi în patru, cu maţele scoase, cu capetele în suliţe, cu bucăţi de corp atârnate în furci. Nici mort n-a scăpat Crişan de despicarea trupului. Contele Samuil Teleki , în martie 1785, încă privea la rece capul lui Cloşca înfipt în ţeapă, „ca când n-ar fi fost cap de om" (dintr-o scrisoare citată de David Prodan).

Şcoala Ardeleană, eliminată din manuale, spuneam, după '89 (fără Şcoala Ardeleană în şcoală! ; se va uita puţin în Istorie doamna Ecaterina Andronesu, a patra oară ministresă la Învăţământ?), s-a ivit ca o „impetuoasă renaştere compensatorie", cum notează Mircea Popa. Eroii naţionali sunt majoritar ardeleni, e clar. Ce-ar fi ca şi politicienii noştri să încerce să fie bărbaţi ardeleni? Fiţi ardelean, domnule Prişcă! Fiţi ardelean, domnule Cioloş! Fiţi ardelean, domnule Antonescu! Fiţi ardelean, domnule Buşoi! Fiţi ardelean, domnule Ponta! Fiţi ardelean, domnule Meleşcanu! E secetă mare de bărbaţi ardeleni în politică. Ce-i drept, eroii cam mor. M.R.Ungureanu cedează Ungariei averea imensă lăsată testamentar de Gojdu României , ca să trăiască bine şi să fie, eventual, preşedinte.

Prin Inochentie Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, I. Budai - Deleanu, dar şi prin episcopii Petru Pavel Aron ,ori Ioan Bob, ori Samuil Vulcan, Blajul a devenit „centrul cultural cel mai impunător din întreaga Transilvanie". Armele afirmării naţionale? Istoria şi filologia. La Blaj, pe Câmpul Libertăţii , s-a strigat în 1948 „Noi vrem să ne unim cu ţara!" , iar strigătul a răsunat din Ţara de dincolo de pădure („Trans-Silvae") în Ţara Fagilor. Pentru ca istorici de şcoală recentă să susţină că opera corifeilor Şcolii Ardelene, nişte obsedaţi de „purism latinesc", ar fi o făcătură, că latinitatea e „o construcţie". O fi prins ideea domnului Boia că „limba e o chestiune secundară"? Doar dacă habar n-avem de spusa lui Dimitrie Cantemir, de la 1700: „Limba cea părintească [...] nebiruit martor ni iaste". Doar dacă nu mai vrem să ştim de spusele lui Grigore Ureche că „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoruşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag"; că toţi „s-au tras de la un izvod" ; „în Ardealul sau Ţara de jos sau Ţara peste munte lăcuiescu români peste tot locu, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri". Şi dacă ai noştri cărturari nu ne conving, să-l ascultăm pe Antonio Bonfini : „ românii au rezistat barbarilor pentru că au ţinut la limba lor mai mult decât la viaţă".

Pentru că s-a lansat aberaţia că Unirea cea Mare n-a fost democratică, Mircea Popa o corectează. Nu se ţine seama cei 1.228 de delegaţi veniţi la Alba cu credenţionale şi având în spate cei o sută de mii de participanţi pro Unire ? ; ia să fi fost „plebicist", opinează L. Boia, altfel ar fi ieşit socoteala, de vreme ce la români nu era majoritate covârşitoare, populaţia citadină fiind covârşitoare la unguri. Ciudată statistică! În alte cuvinte, ţăranii ţinuţi forţat în neştiinţă de carte n-ar fi ştiut cum să voteze. Ba a avut grijă preotul satului să ştie. Ce nu vrea să ştie istoricul bucureştean sau nu vrea să spună e că în Săliştea Sibiului s-au născut 11 academicieni. Unul este Onisifor Ghibu, bărbatul celor două uniri : cu Ardealul şi cu Basarabia. Condamnat la moarte de unguri, ajuns refugiat la Bucureşti, mutat la Chişinău în 1917, urmărit de ruşi în Basarabia, ajuns, în '45, arestat şi închis la lagărul din Caracal, între sârme ghimpate, pentru 222 de zile, rearestat în '56, închis până în '58, izolat la Sibiu. Puşcărizat de două ori, scos din Universitate, persona non grata până la moarte, în 1972. A fost printre primii deţinuţi politici sub comunişti. A mâncat ciorbă de cartofi fără cartofi, a băut apă puţină... „Suntem Ardealul!" e strigătul său din Palatul Poştelor, adresat premierului după Diktat. A scris Memorii către rege, către Petru Groza, către Hruşciov, către Bulganin... Lui Groza i-a scris, în martie 1949 : „Poporul te cheamă la judecată prin fiul său Onisifor Ghibu."

Mircea Popa precizează că „în parlamentul ţării unite de la Bucureşti, şi-a găsit loc şi secuiul Fay, care a salutat şi recunoscut unirea Transilvaniei cu Patria Mamă, la fel cum s-a întâmplat şi cu reprezentanţii saşilor şi şvabilor". Şi : „E bine de precizat că în condiţiile destrămării imperiului dualist, chiar şi elitele maghiare, în frunte cu Ady sau Béla Bartók, au dat publicităţii un manifest (semnat de circa o sută de intelectuali), prin care s-a salutat formarea statelor autonome, libere şi independente, ale popoarelor care au făcut parte din imperiu, recunoscându-li-se dreptul la libera organizare, ceea ce a însemnat, formal, recunoaşterea independenţei Transilvaniei." QED? Nu încă. Mircea Popa aduce în discuţie factorul internaţional în Unire, sprijinindu-se pe intervenţiile multor personalităţi care au intervenit public în favoarea dreptului românilor de a fi ce-au fost : români. Au cuvântul ziaristul italian Roberto Fava, prezent la Procesul Memorandiştilor de la Cluj, din 1894, unde Fava a alergat de la Parma, britanicul Scotus Viator, norvegianul Bjørnestjerne Bjørnson, cehul Urban Jarnik, slovacul Milan Hodza şi maghiarul Ludovic Mocsány... Onoare şi respect pentru cărturarul Mircea Popa cu ideea sa de a-i socoti pe toţi, români şi străini deopotrivă, drept avanposturi ale Marii Uniri. Pentru ca Istoria să nu rămână o joacă, un fals joc imaginar.

footer