Revista Art-emis
Cartea de foc a generalului Mircea Chelaru PDF Imprimare Email
Dumitru Ioncică   
Miercuri, 31 Octombrie 2018 20:02

Mircea Chelaru-Nationalismul si Europa natiunilorEseul generalului Mircea Chelaru apare în colecția de elită a Editurii Uranus, Marketing istoric consacrată studiilor privind originea străveche a neamului românesc și a limbii române pe temeiul unicității sale și a stringentei actualități pe care o dovedește. Titlul eseului este „Naţionalismul şi Europa Naţiunilor. Despre patologia civilizaţiei europene". De fapt subiectul cărții este subtitlul, titlul reprezentând doar modalitatea, calea, singura de altfel de a ajunge la subiect pentru că boala civilizației europene diagnosticată de general este dez-naționalizarea popoarelor europene cu corolarul ei negru, pierderea propriei identități care echivalează cu tot ce poate fi mai rău într-o lume și-așa chinuită de încălzirea globală, de foamete, de boli incurabile și de ce nu, de toate teoriile conspiraționiste care acum circulă tot mai frecvent și cu viteze amețitoare. Evident, ca să decelezi o asemenea boală ai nevoie de un instrumentar teoretic pe care nu ți-l poate oferi decât conceptul anunțat în titlu. Autorul a simțit în mod instinctiv această nevoie de a descâlci conceptul de naționalism de-a lungul istoriei, de a face ordine și lumină într-o chestiune care a suferit modificări în funcție de conjunctura istorică, dar și de a-și oferi sieși propriul respect și de a dovedi cititorilor că este convingător, adică un dublu certificat de eligibilitate.

Transformările petrecute în lume în ultimul sfert de secol, apariția terifiantă a globalismului care a stricat rânduiala lumii, cu efectele sale de tăvălug destructurant , cu precădere pentru statele europene, spune autorul, aduce în mod disperat în discuție problema naționalismului care se poartă din păcate în termeni exclusiviști și extremiști,unii exacerbându-i importanța, alții, având suportul molohului globalist, negând-o cu înverșunare. Lumea uită că forța politică cea mai reprezentativă a ultimelor două secole a fost totuși naționalismul și cu toate riscurile pe care le implică, o dezbatere cinstită pe această temă este absolut vitală și odată lămurite lucrurile pot fi preîntâmpinate primejdii reale, prezente și viitoare, care pun în cauză însuși viitorul Europei.Ca să nu existe dubii, autorul subliniază caracterul paneuropean al demersului său.

Vom urmări în cele ce urmează liniile de forță ale acestui admirabil și îndrăzneț eseu care merită citit și răscitit." Naţionalismul ca formă de exprimare a sentimentului şi identitarului naţional, precizează autorul, pleacă de la o realitate obiectivă pe care o trăieşte omenirea, într-un mediu reconfigurat de modernitate şi inovaţie. Naţiunea se reinventează, reformându-şi totodată toate subrutinele sale conceptuale. Ori aceste aspecte ale realităţii obiective, aşa cum observam mai sus, nu mai pot fi expediate într-o ignoranţă prefăcută a politicii struţului! Şi nici lăsată pe mântuiala vulgului". De aceea, se impune o trecere în revistă a principalelor concepte ale naționalismului. Sunt evocați teoreticieni, oameni politici, filosofi, scriitori. Citez la întâmplare doar ca să de dăm seama de anvergura cercetării: Woodrow Wilson, Ernest Renan, J.Fichte, N.Iorga, Mihai Eminescu, Dimitrie Gusti, Napoleon, H.S.Chamberlain, Alvin Toffler, Huntington, K.Haushofer, S.Freud, naționalismul aristocratic, naționalismul spiritualist școala germană, naționalismul fascist, nazismul, naționalismul civic, naționalismul organic comunitar și creștin, naționalismul american naționalismul comunist etc. Dar, fiecare oprire a autorului, fie că desface cuferele istoriei, fie că face referiri și analize țintite ale faptelor istorice contemporane demonstrează realitatea obiectivă, naturală a naționalismului și a națiunii care se pliază pe istorie.

Extragem câteva opinii edificatoare. P. Mancini: națiunea este o „societate naturală de oameni, având ca numitor comun unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţă socială.", N.Iorga: „Nu naţiunea noastră a fost creată de stat - spunea Iorga - ci statul este o creaţie a naţiunii",Dimitrie Gusti: "spre deosebire de popor este o comunitate etnică naturală care se realizează printr-un efort de fiecare clipă, prin voinţa lui de a fi şi de a lupta, o voinţă conştientă de scopurile pe care le urmăreşte, stăpână pe mijloacele ei de acţiune, capabilă de creaţiuni vaste şi orientată spre perspective întinse".

„Fiinţa naturală a oricărei civilizaţii îşi produce propriile imagini de sine din însăşi punctul său originar, pentru că sistemele naturale de viaţă sunt cele care se constituie sub guvernarea legilor naturale. Toate sistemele, de la cel al familiei agricole triliniare de rudenie, religioase, morale sau integratoare de grup (până la naţiune) sunt sisteme naturale, ascultă de legea cosmică, naturală". (Sigmund Freud).
„Când societatea eşuează, naţiunea apare drept ultima garanţie. Când națiunea se dezintegrează, grupul etnic rămâne ultimul colac de salvare". (Miroslav Hroch) „Naţiunile sunt realităţi voite de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în speţă a creştinismului". (Dumitru Stăniloaie)

Concluzia generală care se degajă dintr-o laborioasă cercetare, ale cărei dimensiuni și profunzimi au fost doar punctate, este că națiunea și naționalismul reprezintă concepte fundamentale caracteristice sistemelor naturale de viață care se constituie sub guvernarea legilor naturale. Ele se adaptează condițiilor istorice și nu pot fi înfrânte ci doar schimonosite de împrejurări. Înarmat cu această floare gingașă a adevărului, generalul Chelaru încearcă să analizeze patologia unei civilizații actuale aflată sub guvernarea atotputernică a globalizatorului care, indiferent pe ce teren joacă, este tot timpul acasă și are totdeauna dreptate chiar și când este necinstit. O entitate care la ea acasă își respectă ultima frunză de copac poate să radă munți întregi de păduri în altă parte fără să aibă cea mai mică remușcare sau poată să-și impună propria istorie altora chiar dacă le distruge propriile valori naționale.

Situația este nouă și ciudată pe plan mondial. Chiar dacă în urma celor două conflagrații mondiale imperiile au dispărut, mentalitățile imperiale au rămas. Înainte competițiile, chiar și războaiele se purtau în numele unor valori naționale acceptate de ambele părți, cu toate că mobilul real era altul. Acum când globalismul nu are altă lege decât profitul multinaționalei acaparatoare, naționalismul funcționează mascat, fără culoare specifică, decidenții nefiind alții decât succesorii fostelor familii imperiale. De aceea, un din caracteristicile globalizării este mistificarea.

Avem mai jos o descriere a fenomenului: „Cei care laudă globalizarea, nimeni alţii decât apostolii unei pieţe mondiale deschise, îşi impun tot mai autoritar hegemonia financiară şi mediatică asupra unor naţiuni dezorientate şi cu identitatea zdruncinată. Nu ne dăm încă seama de acest lucru pentru că ni se servesc supradozat euforizantele « victorii » din Irak, Afganistan sau primăverile arabe chiar dacă sunt asortate cu spaima întreţinută de terorismul fantomă. Această fantomă resuscitată din laboratoarele aceloraşi modele de gândire, a devenit realitate criminală şi ne ţine obligat sub comandă unică, fiind la un loc de aceeaşi parte a baricadei, dar niciodată împreună. În această mutaţie generală, o criză la fel de periculoasă apare în toate construcţiile sociale - criza reprezentării legitime de către formaţiunile politice. A dispărut încrederea în capacitatea aspiraţiilor colective, s-a produs repulsia faţă de partidele aşa-zise populare de masă care au fost asimilate cu puterile autoritare, totalitare sau, în cel mai bun caz, auto-tehnocratice. Grupuri tot mai consistente, unele omogene altele hibride, prin revoltă deschisă se dezic de normele unei vieţi instabile şi ostile şi îşi caută rezolvarea propriilor interese. Doar că în multe cazuri etnicismul egoist sau gangsterismul feroce şi nu solidaritatea comunităţilor sunt cele care fac legea. În Europa de azi, legea supravieţuirii prin eliminare fizică a mutilat spaţiul Balcanilor şi mai nou trupul Ucrainei".

Abia când asociem globalismul cu Uniunea Europeană, din care și România face parte, cu practicile și tendințele actuale,începem să înțelegem ce se întâmplă. Un organism politic de dimensiunile Uniunii Europene a cărui administrație se apropie ca principii, reguli și proceduri de o hipercorporație capătă în mod obligatoriul chipul acesteia. Prin urmare, suveranitatea statelor componente este redusă și subsumată intereselor globale care cer alte modalități de funcționare. Una este regionalizarea, care, mai nou urmează să se transforme în supraregionalizare cu reguli impuse de la centru care intră în contradicție directă cu interesele naționale ale membrilor uniunii. Tendințele actuale ale Comisiei Europene care configurează o Europă cu două sau mai multe viteze în care politica generală este făcută de două - trei state, celelalte situându-se într-o poziție subalternă, compromite din start principiile originare ale constituirii U.E. Acesta nu este cel mai mare pericol. O uniune politică de state care acceptă în administrațiile criteriile corporatismului nu face altceva decât să introducă in interiorul său un cal troian. Acceptând ca traderul să fie mijlocul deciziilor politice își creează propria sursă de corupție și de rea-credință cu consecința fatală a disoluției organismului. Excluderea comerciantului din politică este la fel de importantă ca laicizarea statului.

În contextul accesului rapid la informație datorat exploziei tehnicii IT, lucrurile se complică în rău, mai ales la nivelul individului a cărui natură zdruncinată deja se confruntă cu feluritele aspecte ale manipulării. Pierderea suveranității naționale conjugată cu atacuri sistematice și insidioase la identitatea colectivă se repercutează în mod fatal și asupra conștiinței identitare a omului. Pasajul de mai jos ilustrează prin finețea și acuitatea analizei acest adevăr.

În lumea informaţiei instantanee, individul năucit de falsurile virtualului, mai devreme sau mai târziu, descoperă subtil dar nu ireversibil marea minciună care-l manipulează, şi instinctiv, ca proprie revanşă încearcă de unul singur să se întoarcă la originile sale: etnică, culturală, lingvistică, de spaţialitate sau spiritual religioasă. Îndepărtat fiind de ele printr-o anterioritate perfidă, nu le găseşte nici uşor şi nici repede. L-a început le vede în obscur ca un refugiu recatalizator, iar mai apoi le transformă ca argumente în contradictoriu, radicale şi contestatare. Pur şi simplu, el îşi individualizează memoria în modul său propriu, refuzând orice amprentare anterioară, pe care mai apoi o asociază cu similarele identificate strict personal. Criteriile după care face acest lucru sunt mai mult sau mai puţin discutabile. Şi nu sunt neapărat şablonate de ideaţii sau ideologii savante compuse în laboratoarele filosofilor. Asocierile morale şi identitare recuperează în primul rând tradiţia şi valorile pe care individul le consideră fundamentale. Pe care le trăieşte prin fiinţa sa cotidiană. Asocierile negociate, unde compromisul este singura regulă, sunt expansioniste şi nu urmăresc decât un beneficiu personal, dar nu neapărat şi permanent. Cu alte cuvinte, pe o piaţă liberă a decadenţei, pot fi tranzacţionate legea, cutuma sau principiul, toate deformându-se până la opusul naturii lor. Se ajunge astfel într-o realitate indusă, abil fabricată, disonantă cu vibraţia naturalului.

Mircea Chelaru consacră pagini excelente modului de organizare actuală a Uniunii Europene și analizei opțiunilor conchizând că soluția este o Federație Europeană ca proiect politic consensual care, pentru a deveni viabilă ar trebui să cuprindă toate statele europene actuale și reamintește poziția tranșantă a lui Charles de Gaulle care s-a exprimat sec pentru Europa Naţiunilor şi nu a Federaţiei lui Jean Monnet, atrăgând atenţia în cadrul Mişcării Europene că nu face decât să se recompună visul imperiilor. sau intervenția memorabilă din anul 1988 a lui Margaret Thatcher referitoare la același subiect: „Comunitatea Europeană este doar o manifestare a identităţii europene, dar nu este singura. Nu trebuie să uităm Estul de dincolo de Cortina de Fier, oameni care odată s-au bucurat de împărtăşirea plenară a culturii, libertăţii şi identităţii europene, şi cărora li s-au retezat rădăcinile. [...] Primul meu principiu călăuzitor este acesta: cooperarea voluntară şi activă între state suverane independente este cea mai bună cale pentru a construi o Comunitate Europeană de succes. A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm. Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţă, Spania ca Spanie, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei. Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană. [...] Lăsaţi Europa să fie o familie a naţiunilor, înţelegând-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună însă bucurându-se de identitatea noastră naţională nu mai puţin decât de strădania noastră comună europeană". Aici nu mai este nimic de comentat! exclamă autorul .

Să mai amintim și opinia unei proeminente personalități europene, V.Havel, despre pericolul pierderii identității naționale În discursul său din 1996 de la Aachen, V. Havel avea să reamintească liderilor europeni: „Scopul Uniunii nu este suprimarea identităţii sau conştiinţei naţionale, dimensiuni ale identităţii umane, ci mai degrabă eliberarea fiinţei umane din sclavia colectivismului etnic". Așa cum am precizat, țările fondatoare ale Uniunii își promovează propriul naționalism, se gândesc la propriile interese, iar acest lucru rezultă în mod logic din faptul că cele cu teritorii deja consolidate, dar golite de resurse, predică regionalizarea și divizarea exclusiv pentru țările nou venite, în numele binelui general.

Admițând că este doar o tendință ce ar putea fi corectată cu timpul, spune autorul, nu putem să omitem totuși că una din condițiile propășirii europene este loialitatea unanimă a componenților față de principiile, regulile și valorile Uniunii, care în fapt nu se produce și că există mai multe viteze și mai multe etaje europene, iar drepturile unora nu sunt și ale celorlalți. O discriminare evidentă se practică la drumul mare. În cazul României acest fenomen este și vizibil și palpabil. Doar câteva exemple sunt elocvente. Banii românești, petrolul și gazele naturale, pădurile sunt gestionate de către austrieci, utilitățile - distribuția de gaz și apă - de către francezi, energia electrică de către italieni, o parte din comunicații de către germani, societățile supranaționale își optimizează profitul (pe românește, bogăție prin hoție legalizată.), transferând banii în entități offshore, fapte care sunt de neimaginat în țările lor de origine. Așa cum se conturează tabloul românesc este mai degrabă al unei colonii decât al unei țări membre cu drepturi depline a Uniunii Europene.

Boala civilizației europene este așadar derivată din însăși construcția și modul nedrept în care este organizată Uniunea aflată permanent sub presiunile sufocante ale globalismului reprezentat de organizații multinaționale suprastatale. Făcând un inventar al simptomelor bolii, avem tendința de restaurare tacită a fostelor imperii,reaua credință și corupția generată de implicarea factorului comercial în politică cu consecințele grave ale pierderii suveranității naționale și a spolierii statelor nou intrate - am văzut cazul României - și, în condițiile accesului instantaneu la informație, procesul rapid de pierdere a identității naționale a indivizilor prin manipulări masive și calificate.

Un rău nu vine niciodată singur. Destructurarea violentă a habitatelor tradiționale din țările din nordul Africii și din Orientul Mijlociu în cadrul prin așa ziselor „primăveri arabe" a creat un fenomen de o gravitate majoră. Mase imense de oameni rămase fără adăpost și fără condiții elementare de viață au părăsit zonele violente migrând spre Europa unde au fost primiți cu brațele deschise. Sunt. Entuziaștii unei asemenea ospitalități Mai mult, statele membre ale UE au primit cote obligatorii de refugiați. Fenomenul nu este surprinzător dacă ne gândim că unul din inspiratorii Comunității Cărbunelui și Oțelului, Robert Coudenhove Kalergi preconiza metisarea Europei în urmă cu mai bine de 70 ani în cartea sa Praktischer Idealismus: „...locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popoare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial... Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi". În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel sau lui Herman Van Rompuy.

În zilele noastre, un alt mare susținător a metisajului și promotor al globalismului, George Soros, susținea cu patos aceeași idee : „A simţi şi chiar a crede că rasa albă este inferioară în fiecare plan imaginabil este natural, având în vedere istoria sa şi documentele curente. Fie ca ţara vestică a rasei albe să piară în sânge şi suferinţă. Trăiască societatea multiculturală, rasial amestecată şi societatea ecologică fără clase! Trăiască Anarhia! Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire." Apocalipsă în stare pură!

Timp de 70 ani, ideea a avut toate condițiile să se coacă, astfel că tabloul pe care ni-l zugrăvește generalul Mircea Chelaru ar părea de domeniul unei negre imaginații dacă n-ar fi susținut de date statistice demografice și de argumente irefutabile care arată că ideile lui Kalergi și Soros sunt deja un fapt împlinit. Este vorba de capitolul 4 al cărții despre musulmanizarea și arabizarea Europei, capitolul pe care autorul spune că nu voia să-l scrie. Este un capitol prea plin de grozăvii și care lasă puțin loc speranței. Nici eu nu vreau să-comentez. Am menționat pe coperta 4 a cărții. Îl las pe cititor să aleagă. Ce pot doar să spun este că nimeni până la ora actuală nu a scris așa ceva. Parafrazând un celebru dramaturg, putem spune că Mircea Chelaru „vede enorm și simte monstruos"

În încheiere aș dori să evoc cum s-a produs prima invazie a maurilor în Spania, (așa cum este prezentată în Cărțile geților de Niccolo Zeno) o lecție din care aflăm cât de ușor se poate produce un rău istoric și ce consecințe nescontate și durabile poate avea. Ultimul rege vizigot al Spaniei a fost Don Rodrigo. Ghinionul sorții a fost că el s-a îndrăgostit de fiica unui curtean de ai cărei nuri a profitat din plin. Tatăl fetei, contele Julien, ambasador al regelui într-o țară străină când s-a produs evenimentul, a aflat la întoarcere de pățania fetei și s-a hotărât să se răzbune. A trecut strâmtoarea și s-a dus la arabi cărora le-a promis multe dacă îl ajută să se răzbune pe regele care-i necinstise fiica. Arabii n-au stat prea mult pe gânduri, au făcut rost de cai și de corăbii și au debarcat în peninsula iberică unde, grație mai multor trădări și, spun gurile rele, beneficiind și de ajutorul discret dar eficient papalității acelor vremuri, geloase pe credința ariană a vizigoților, au angajat o luptă amarnică de opt zile la capătul cărora, pe data de 11 septembrie 712, regele Rodrigo a fost ucis, iar maurii (care și-au dat foc la corăbii ca să nu mai fie ispitiți să se întoarcă) au rămas în Spania timp de 800 ani, în care, printre altele, a fost creată acolo o nouă cetățenie, aceea de muzarabi. Ce-i drept, după reconquista, și spaniolii s-au răzbunat pe incași,azteci și maiași în numele Domnului.
După aia au venit turcii...

footer