Revista Art-emis
Ion Iachim despre Donul deloc lini?tit 1942-1943 (2) PDF Imprimare Email
Mihai Floarea   
Duminică, 16 Septembrie 2018 15:05

Ion Iachim-Ninge aspru la Cotul DonuluiA?a cum deja a reie?it din paragrafele anterioare, Mare?alul Ion Antonescu e pus īn antitez? cu abjectul vicepre?edinte al Consiliului de Mini?tri din epoc?. Marin Preda e primul dintre romancierii de seam? care a īncercat, prin „Delirul", dup? cum se ?tie, reabilitarea literar? a militarului de carier? victim? a istoriei - ca ?i īntreaga Romānie, de altfel. Net desinhibat, gra?ie deceniilor scurse dup? „obsedantul deceniu", Ion Iachim se apropie ?i mai mult de adev?rul tragic pe care ast?zi doar unii nostalgici ?i mai ales r?uvoitorii īl contest? cu vehemen?? din interese politico-pecuniare. Patriotul Ion Antonescu este un erou al Romāniei moderne care a pl?tit cu via?a visul reīntregirii ??rii, a? zice, de bun? seam? p?strīnd propor?iile, asemenea lui Mihai Viteazul.

Deosebindu-se de Istorie, Literatura opereaz? subiectiv cu „poate" ?i „dac?"; a?a c?, din perspectiva criticului, m? al?tur gīndurilor personajului Petre Dumitrescu, general de armat?, comandantul Armatei 3 romāne īnfrīnte la Cotul Donului[5]: Poate ar fost cum ar fi fost, dac? se forma un nou grup de armate „Don" sub comanda nemijlocit? a Mare?alului Antonescu. Numai c? Hitler a hot?rīt s? ia sceptrul de comandant suprem odat? cu asediul Stalingradului. Dac? ar fi condus Mare?alul opera?iile, solda?ii ?i ofi?erii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi īnt?rit voin?a. prezen?a lui Antonescu ar fi adus la īnzestrarea mai eficient? a Armatei Romāne... Comandan?ii romāni se temeau de el ca ?i lupt?torii ru?i. Dar n-a fost s? fie. El nu era responsabil de desf??urarea opera?iilor, el putea s? cear? de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar s? cear?, nu s? comande. Dac? grupul de armate „Don" ar fi fost comandat de Antonescu, poate ?i italienii ar fi luptat mai cu inim?. De?i referitor la capacitatea de lupt? a solda?ilor italieni orice iluzie este de prisos (cf. pp. 68-69).

Redīnd direct, īntr-alt capitol, gīndurile personajului s?u ilustru (precizez c? inser?iile sīnt f?cute īn vorbirea direct? prin paranteze ?i ghilimele, ceea ce produce un plus de verosimilitate ?i de dinamism nara?iunii), Ion Iachim dovede?te cu acest prilej, pe līng? cuno?tin?ele psihologice necesare oric?rui prozator realist, ?i posibilit??i analitic-istoric-strategico-politice remarcabile, probabil rezultate ale unei document?ri specifice: („I-am spus lui Hitler, īnc? īnainte de ofensiva ruseasc? de pe Don ?i de la Stalingrad, i-am spus deschis s? g?seasc? o solu?ie politic?. N-are instinct, n-are premoni?ie. De vreme ce nu po?i cī?tiga r?zboiul, trebuie s? faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem īn copil?rie, īn traducere francez?, i-am zis c? p?r?ile se īmpac? mīncīnd pl?cinta p?cii. Nici n-a vrut s? aud?. Führerul e un diletant īn arta militar?, f?r? pic de instinct militar. A avut, f?r? doar ?i poate, o armat? excep?ional?, pe care a īngropat-o cu ordinele sale nechibzuite...

Eroarea decisiv? a lui Hitler a fost cīnd a desf?cut o?tirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, s? cucereasc? Stalingradul, ?i grupul de armate A, condus de List, trimis īn Caucaz... Dar Stalin ar fi dispus acum s? fac? pace? Pacea... S? presupunem c? planeta este acoperit? īn īntregime de state mici ?i mijlocii. State independente, caracterizate de mīndrie civic?, dar nu de vanitate na?ional? ?i poft? de p?mīnturi str?ine, s? presupunem c? aceste ??ri au mili?ii pur defensive... atunci lumea, ipso facto, ar fi pa?nic?..."). (Cf. pp. 139-140).

Vorbirea direct? a personajului īmp?nat? cu cea indicīnd gīndirea lui concomitent-paralel? traseaz? noi īnsu?iri prin autocaracterizare, anume īn?elepciune, realism ?i deschidere: eu cred c? virtutea, inclusiv cea militar?, mai ales cea militar?, este īn ac?iune, nu exist? virtute meditativ?, ca s? zic a?a. Atī?ia au dat dovad? de presupuse virtu?i, virtu?i cīrpite ?i lipite, pe care ne-am sprijinit... („?teflea s-a transformat īn be?telefonist, din func?ia de ?ef al Marelui Stat-Major"). Ce zici? (Sīnt un om care nu am respins ideile, sfatul ?i experien?a altora"). (cf. p. 142). Adaug iar??i caracterizarea direct? apar?inīnd naratorului: Nu suferise niciodat? de boala fericirii; īl atacase uneori, pentru pu?in timp, troahna unei lini?ti molcume, dar ea, lini?tea, s-a lipit de el pe scurt? vreme, mai ales īn zilele de pīn? la r?zboi, pīn? la guvernarea sa. Iar guvernarea care i-a adus atītea necazuri, n-a fost īn slujba unei coterii, ea a fost ?i este īn slujba Patriei, Armatei, Idealului Na?ional (cf. idem)[6]. Sīnt cuvinte mari, potrivite īn vecin?tatea unei reale personalit??i. Previzibil, omniprezentul Izba? īl viziteaz? pe Mare?al (v. Capitolul XXII: Īn c?utare de preo?i, pp. 177-183), īntr-o zi īn care ploua cu soare, sub īnf??i?area unui b?rbat de vīrst? īnaintat?, desigur nev?zut pentru santinele, care p??e?te f?r? zgomot ?i, a?a cum constat? Ion Antonescu uimit c? niciun osta? de paz? nu l-a oprit, cam slab... de parc? m?nīnc? numai vinerea. I se adreseaz? biblic, privindu-l p?trunz?tor cu ochii de un verde curat, tulbur?tor, nemi?ca?i ca la ?opīrle sau la ?erpi, instaurīnd īn cabinet o atmosfer? dulce-elegiac?: Spune Ecleziastul: unde este mult? īn?elepciune, este ?i mult necaz ?i cine ?tie multe, are ?i mult? durere... Tu ?tii multe, ai mare putere, dar n-ai vīrtutea de a fi fals... Cre?tin, Mare?alul care ?tie c? solda?ii duc lips? pe front de preo?i, īi propune str?inului vizitator: Nu dori?i s? fi?i preot militar? Izba?ul ī?i v?de?te īnc? o dat? pentru noi, cei care l-am descris deja īn paragrafele anterioare, firea pur spiritual?: Eu predic de oriunde... Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea c?reia (sic) este plin? de mor?i.

Con?tiin?a universal? ilumineaz? īn acest dialog literar con?tiin?a mare?alului-de-hīrtie, iar cititorul tresare īnc? o dat? īndurerat-retrospectiv dinaintea descrierii realit??ilor de pe front: Le-ar mai trebui [solda?ilor], pe līng? bundi?e, ni?te marmite cu hran? cald? ?i ni?te proiectile anticar. Celor care au r?mas vii ?i se retrag luptīnd. Cu dou?-trei ?evi de culevrin? nu faci mare treab?. Proiectilele lor nu pot str?punge tancurile grele ruse?ti ?i cincizeci ?i dou? de tone. Iat?, ni?te lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu ?ase ?evi, pe care ?i nem?ii ?i ru?ii le-au poreclit „vaniu?a", le-ar prinde bine. C?ci este o nechibzuin?? total? s? arunci pedestrimea, am vrut s? zic infanteria, s-o arunci īn foc īnainte de a fi strīns pumnul artileriei... Aici, īn ?ar?, r?zboiul li se pare unora o serie captivant? de aventuri idilice... p?t?ranii cu fapte eroice, acolo, īn tran?eele īnghe?ate, īntre p?duchi ?i spaime, se vede fa?a adev?rat? a b?t?liei. Departe de chefuri ?i ispr?vi galante... Cuvintele īl ard pe Mare?alul care-?i aminte?te c? de īnzestrarea trupelor romāne?ti se f?ceau responsabili nem?ii, care s-au angajat s? le trimit? osta?ilor romāni ?i armament, ?i hran?, ?i furaj pentru cai, de aceea īngaim? ceea ce, de fapt, Izba?ul ?tie - de-acum o ?tim ?i noi; de altfel, Istorie o va fi consemnat deja, c?ci ea nu uit? nimic, chiar dac? oamenii care o (re)scriu ascult? adeseori de comandamente politice str?ine adev?rului, anume un angajament īnc?lcat fa?? de alia?ii s?i desconsidera?i: Hitler mi-a promis c? va echipa ?i armatele romāne... „O tr?dare īn plus", parc?-l aud comentīnd pe veteranul Iosif Niculescu, despre care am mai pomenit. (cf. p. 180).

Īnainte de reintrarea īn Marea Umbr? de unde Ion Iachim ni l-a adus pentru noi, Mare?alul Ion Antonescu mai d? o explica?ie la mult clamata acuz? de a fi dat ordine discriminatorii īmpotriva unei minorit??i (īn fa?a c?reia nici Occidentul zilelor noastre nu vrea īn ruptul capului s? admit? c? n-a avut ?i n-are solu?ii, de?i le-a b?tut cu tupeu obrazul romānilor pe tema aceasta!): Īn primul rīnd, ?iganii n-au fost recruta?i pe front. Nu ?tiu ce īnseamn? a ridica arma pe linia de ochire. I-am trimis din Basarabia īn Transnistria. Ei au fugit de acolo ?i au revenit īn Basarabia. Īn al doilea rīnd, am dat ordin s? fie prin?i ?i obliga?i s? munceasc? īn gospod?riile agricole... ?ti?i ce au f?cut? Au refuzat s? munceasc?, sub motivul c? le lipse?te experien?a necesar?! S?-i las s? fure īn continuare sau s? fac? piepteni pentru l?ut? Nu zic ?i pieptenii sīnt necesari, dar numai īn jude?ul Beriozovka avem peste dou? mii de piept?nari ?i piept?n?ri?e! S?-i angajez l?utari sau p?s?rari, cīnd ?ara are nevoie de pīine?... [...] ?i īn al treilea rīnd, ?iganii, pe de o parte, sīnt lene?i, pe de alta, sīnt foarte lene?i! Trebuie s? ai o r?bdare de īnger, ca s? le rabzi toate matrapazlīcurile. Las cititorilor ultimul cuvīnt īn problema acestei minorit??i!...

Omul simplu, o?teanul de pe front, abandonat de alia?i, l?sat s? moar? de foame ?i de frig īn stepa ruseasc?, reprezentat de ardeleanul Ioan („Iu?n") Blaj sau de basarabeanul Evdochim V?rz?rescu, aflat īn antecamera mor?ii, declar? īn fa?a lui Dumnezeu, pe Care-L crede departe, c? moare: Pentru ?ar?... pentru tat?l meu ?i mama mea... care au r?mas īntr-un sat de codru din Basarabia. Pentru surorile mele, Ana ?i Maria... ?i pentru Mare?al (cf. p. 206). El intuie?te c? Ion Antonescu gre?ise c? a mers cu nem?ii pīn? la Cotul Donului ?i Stalingrad, dar nu-l putea īnvinui, fiindc?-i pl?cea proverbiala onestitate ?i deosebitul curaj al Mare?alului, or, īn ochii unui lupt?tor curajul ?i cinstea altui osta? sīnt valori supreme (idem).

Legendarul Mare?al mai apare caracterizat de un general - ultimul personaj de care mi-am propus s? m? ocup īn aceste īnsemn?ri[7] - anume de basarabeanul Victor Siminel. Īn Capitolul XXVI al c?r?ii intitulat chiar Generalul Victor Siminel (cf. pp. 207-215), e evocat? cariera lui de excep?ie: [Colonelul Antonescu], „Cīinele ro?u", [despre care se spunea c? era] de o severitate de zbir [...], d?du mīna, pe rīnd, cu fiecare [...] ?i spuse:
- Domnilor ofi?eri, prin Īnalt Decret regal sīnt numit comandant al Regimentului Ro?iori, īn care servi?i ?i dumneavoastr?. Este o cinste pentru mine de a veni īn fruntea acestui regiment care a īnscris cu sīnge pagini eroice ce vor stīrni totdeauna admira?ia celor de azi ?i [a] celor de mīine. Vreau ca prin activitatea din timp de pace, depus? de domneavoastr?, s? ridica?i regimentul la nivelul cerin?elor moderne ale r?zboiului, pentru ca la nevoie acest regiment s? fie la īn?l?imea marilor acte de eroism intrate īn istorie! [...] Efectul vorbelor proasp?t numitului comandant asupra ofi?erilor regimentului nu s-a l?sat a?teptat:

Ceva din fluidul emanat de acest om īi cuprinsese, transformīndu-i. Īn continuare, prin exemplul personal al comandantului, are loc schimbarea īn bine: Acei ofi?eri cunoscu?i drept cheflii, pocheri?ti, curtezani se transformar? radical, devenind oameni plini de ardoare, con?tiincio?i ?i c?utīnd ca activitatea lor s? devin? rodnic?. Deviza lui era pedagogic ideal?: „Trateaz?-l pe om a?a cum vrei s? fie ?i nu cum este. Caut? s?-l faci mai bun". Avansat general, Ion Antonescu a promis [...], īnc? pīn? la īnceperea r?zboiului, s? īnl?ture cu biciul f?r? nicio mil? pe farsorii care fuseser? promova?i la conducerea armatei. Īns? naratorul, care īmprumut? īn acest capitol perspectiva personajului s?u, Victor Siminel, mediteaz? retrospectiv cu īndrept??it? am?r?ciune: Se vede c? n-a reu?it s-o fac? īn totalitate. Au mai r?mas personaje din e?ichierul politic Carol al II-lea-Urd?reanu-Lupeasca... Ca bun cre?tin numit īn fruntea statului, dup? ce-a participat la slujb?, dinaintea icoanelor ?i a credincio?ilor, generalul Ion Antonescu a jurat solemn, īntr-un apel adresat ??rii: „Iar acum, īn Casa Domnului, jur, jur īn fa?a lui Dumnezeu, a nesfīr?itelor cohorte de martiri ?i eroi ai Neamului ?i īn fa?a voastr?, a tuturor, c? voi servi ?i de acum īnainte cu fanatic? dīrzenie... Portretul moral cap?t? nuan?e specifice din partea celor care l-au cunoscut īndeaproape: uneori etala o atitudine patetic? ?i patetismul lui era un fel de a-?i dezgoli sufletul īn fa?a subalternilor, f?r? a calcula consecin?ele gestului s?u. Acestui om, n?scut īn zodia gemenilor, zodie bogat? īn nativi predestina?i prestigiului, a ajuns a fi personalitatea num?rul unu īn Romānia. Shakespeare afirm? c? unii se nasc mari, al?ii se fac mari, iar unora le cade m?rirea pe cap. Ei bine, Mare?alul s-a f?cut mare prin efort personal, de?i se pare c? ?i zodia l-a obligat s? fie mare. S? fie īn toate acestea doar literatur??...

Īn Capitolul XXIX: Am dat mīna cu Mare?alul, ultimul al romanului, Ion Iachim cheam? dinaintea cititorilor personajele c?r?ii, precum regizorul la ramp? actorii īn finalul unei piese de teatru. G?sim ?i evocarea anun?at? īn titlu, introdus? printr-o enumerare onomastic?: Ion Dombrov („B?delul"), Eugen Statnic, Eugen Isachi. Sīnt b?trīni care au dat mīna realmente cu Mare?alul. Naratorul face īn vis acest gest, admira?ia lui este īns? real?, emo?ionant?: M? simt īn fa?a lui ca un copil. Īmi fac curaj s?-i vorbesc. De?i are avantajul cunoa?terii viitorului sumbru, nu-?i g?se?te cuvintele. Vestea complotului pe care i-o aduce īl face pe Mare?al s? izbucneasc? īn rīs. Devine grav doar cīnd i se spune: Īnchea?i pacea. R?spunde īn felul s?u demn, de la īn?l?imea militarului de carier? ?i a ?efului de stat independent: Ca s? cape?i o pace onorabil?, trebuie s? lup?i pentru ea. Cel ce vrea pace, trebuie s? loveasc? mai puternic īn inamic ?i s? i-o impun?, nu s-o cer?easc?. E un r?spuns memorabil ?i e riscant orice adaos.

Generalul Victor Siminel, un alt personaj c?ruia autorul īi īncredin?eaz? ?i statutul de narator pentru o bun? parte din capitolul consacrat lui (cf. pp. 207-215), basarabean care, īn fatalul 1940, ca locotenent-colonel, nu-?i putuse trece peste Prut familia [de?i] era ditamai ?ef de stat major al diviziei, este o figur? luminoas? a istoriei necontraf?cute a Romāniei. Romancierul īi face un cald portret, a?a cum cei obi?nui?i doar cu c?ut?rile pe „google" n-au prilejul s? g?seasc?: La īnceputuri, revolta sa contra bol?evismului nu avea contururi bine limitate. Dar dup? ce a v?zut o biseric? transformat? de bol?evici īn tir (sic), dup? ce a v?zut urmele gloan?elor pe chipul lui Hristos, tīn?rul sublocotenent ?i-a zis s? lupte cu toat? fermitatea contra s?lb?ticiei bol?evice [...] Pe data de 27 martie 1918, locotenentul Victor Siminel din Regimentul 1 Husari particip? la lucr?rile Sfatului ??rii, care va decide unirea Basarabiei cu Romānia.

A unsprezecea porunc? a Decalogului s?u romānesc devenise: integrarea na?ional? pīn? la frontierele etnice ale neamlui romānesc [...] Ī?i face studiile militare īnalte la ?coala de R?zboi din Bucure?ti, apoi la ?coala de R?zboi din Paris [...] Ulterior, ?ef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Ro?iori „Regina Maria". Este avansat la gradul de general. / Cuno?tea cinci limbi str?ine, printre care rusa ?i franceza. / Anticipīnd derularea evenimentelor, vom men?iona c? bravul general ce a izbutit s?-?i scoat? osta?ii din m?cel?ria de la Cotul Donului, a fost distins cu vreo dou?zeci de decora?ii militare, romāne?ti ?i str?ine, printre care: Ordinul „Mihai Viteazul", Coroana Romāniei, Legiunea de Onoare īn grad de cavaler (Fran?a), Crucea de Fier, clasa I ?i clasa a II-a (Germania), Coroana Iugoslaviei ?.a. / Dup? r?zboi, va fi purtat prin īnchisorile comuniste, īnvinuit de īnc?lcarea articolului 193 din Codul Penal: „Crim? de intens? activitate īmpotriva clasei muncitoare īn cadrul aparatului de represiune burghezo-mo?ieresc din Serviciul Special de Informa?ii". / Se stinge din via?? la 1 noiembrie 1981 [īn vīrst? de 84 de ani]. Īn muzeul familiei, pe o c?ma?? zdren?uit? de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o de nenum?rate ori īn īnchisoare, au fost prinse decora?iile cu care a fost r?spl?tit pentru faptele sale de arme īn cele dou? r?zboaie mondiale.

Iat?, rezumativ, o via?? de erou, r?nit de dou? ori fizic, pe front, īnainte de c?derea ??rii sub c?lcīiul U.R.S.S., ?i de nenum?rate ori spiritual, prin procese ?i īncarcer?ri absurde ce imitau samavolnic re?etarul „form?rii omului nou" aplicate īn imperiul bol?evic de trist? aducere aminte... Aten?ia scriitorului Ion Iachim ?i, obligatoriu, a criticului semnatar al acestor rīnduri pentru generalul cu prenume cum nu se poate altul mai nimerit, Victor Siminel, c?ci e demn de a fi intrat īn legend?, se explic? emo?ionant: printre cei salva?i de la moarte din stepa īnghe?at? ruseasc? s-a aflat ?i tat?l autorului volumului Ninge aspru la Cotul Donului!

Bun cunosc?tor nu numai al trecerilor alternative de la o perspectiv? narativ? la alta, al efectelor tropilor, al importan?ei īmbin?rii nara?iunii cu dialogurile ?i descrierile, ci ?i al trucurilor postmoderniste, toate acestea gra?ie form?rii sale profesionale (e licen?iat al Institutului pedagogic „Ion Creang?" din Chi?in?u), Ion Iachim ī?i cucere?te cititorul pas cu pas, de la īntīia pīn? la cea din urm? pagin? a c?r?ii. Fie om simplu, fie cult, acest om īnc? apt de a se pleca deasupra hīrtiei tip?rite e īn cī?tig. S? dau exemple mi-e la-ndemīn?.

Capitolul XVI: Fascina?i de azurul m?rii se termin?, de exemplu, īntr-o not? v?dit postmodernist?; cui īi plac extravagan?ele de acest tip (bietului profesor de literatur? ?i limb? romān? care scrie aici īi stīrnesc nostalgii...) īi recomand paragraful cu pricina de la pagina 139. Nara?iunea curge (e drept, cu anumite, bine gīndite, meandre ?i interludii descriptiv-confesive) inteligibil pentru cititorul mediu preg?tit, mai ales gra?ie acelor condimente deja exemplificate cīnd m-am referit la Marco Mo?m??cat („cine se-a?tepta de la el la a?a ceva! - a exclamat consoarta mea, care ?i-a pus īn cui re?inerile ini?iale ?i a reluat lectura ajungīnd la Capitolul XXVII: Jieneasca).

Limbajul folosit, f?r? abuz de regionalisme, are totu?i o savoare indiscutabil? tocmai datorit? acestora: cīini morvo?i, ganglionul din t?rti??, (livad? de) goldani (p. 93), taftalog (p. 95), v?d alba īn c?pistere (p. 98), (s-a gīndit) cu mahn? (p. 99), s? achipuie (p. 100), s-o codolb?iesc (p. 133), chitici, sulace (p. 134), rīpc? (p. 135), cu bun? seam? (p. 139), c?rcigarilor (p. 158), se ote?e?te (p. 184), cople? (p. 185), (corpul i) se pom?ie?te, n?boiesc (ninsorile) (p. 187), se tunchesc (p. 189), un ?uhal (cu cartofi) (p. 194), fanfori, un cojeamite (b?rbat) (p. 195), ogheal, ciobacel, ??harc? (p. 198), o tīng? (p. 205), topcii (p. 218), nici habar de grij? (p. 233), pog?nit, m?r?īn? (p. 235), podi?oare (de poman?) (p. 236), limerick, topciu, l-a glogozit (p. 238) etc.

Cīteodat?, īntīlne?ti expresii nemaipomenite: rozīnd biscuitul fericirii īn tīrla cu iepe tinere (p. 162), mai aude r?p?it de cicīrīc; cerne din sita lui Dumnezeu necunten-mereua?... miroase a ima? (p. 185), mi-i ma?ul de?ert, precum a fost ?i cizma sfīntului Benedict de Nursia (p. 195), multe-am tras ?i nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde; i se arcuie?te sprīnceana ca o fereastr? de biseric? (p. 198), s-a dezmurit (p. 226), aripile nu?tiucuiului īmi masau fa?a (p. 232).Romanul are, de asemenea, un final neobi?nuit, de metaroman, prin Capitolul XXIX: Am dat mīna cu Mare?alul, cu mottoul:Trecutul este cu mult mai patetic decīt prezentul (cf. p. 228). Am comentat deja memorabila evocare oniric? a Mare?alului Ion Antonescu. Prin astfel de mijloace ingenioase, talentatul prozator creeaz? suspansuri, contureaz? realit??i vesele sau dureroase, atroce sau diafane, īmpingīnd pe muntele literaturii universale formidabilul bolovan sisific aburcat pe umeri din sfīnta datorie de romān atins de harul dumnezeiesc al scrisului.

Ce-a fost, totu?i, la Cotul Donului? - r?sun? obsedanta īntrebare care m-a r?scolit atīta amar de vreme, mai ales dup? ce-a trecut la cele ve?nice prietenul trimis mie de Dumnezeu, locotenentul de intenden?? Vasile Valu?escu, devenit, dup? salvarea lui miraculoas? īn fruntea unei companii chiar de el īncropite, partizan īn Mun?ii Banatului natal. Ion Iachim r?spunde poetic folosind cuvintele Izba?ului: Voi, aidoma porumbeilor, a?i fost fascina?i de azurul m?rii. ?i v-a?i avīntat īn larg. Aidoma lor, a?i zburat ?i, prin?i de miracolul zborului, a?i uitat c? marea se poate tulbura. Cīnd v-a?i trezit cu furtuna deasupra voastr?, cu nouri negri venind de pretutindeni, cu vīnt de uragan, atunci, panica?i, a?i īncercat s? zbura?i spre ??rm, s? sc?pa?i. Dar curen?ii puternici de aer, care se īnvīrtejesc ca vīrcolacii, uni?i cu tr?snetele, fie c? v-au aruncat īn valuri, fie c? v-au carbonizat īn zbor... (p. 137). E un pasaj edificator pentru oricine, cred, īn privin?a mul?ilor talan?i primi?i de la Dumnezeu de autorul romanului „Ninge aspru la Cotul Donului".

Ion Iachim dovede?te īn acest roman o colosal-verosimil? for?? epic?, un sim? al limbii remarcabil - o afirm cu toate c? unele pagini īnc? mai p?streaz? tu?ele c?ut?rilor, ale ezit?rilor ?i con?in, pe alocuri, chiar unele stīng?cii[8]; sīnt īns? imperfec?iuni tolerabile, care, ca ?i tulbur?toarea Lec?ie despre cub a lui Nichita St?nescu, contureaz? impresia unui demers literar viu, omenesc, abonat la d?inuire. Am s? īnchei, prin urmare, exclamativ: izbīnda scrierii pe care ne-a?i d?ruit-o, iubite frate de peste Prut, e deasupra jocului dubitativ īntre „Domnul Perfect" ?i „Domnul Reu?it" (cf. p. 238); este vorba, de fapt, despre un r?spuns literar pe care nimeni altul n-ar fi putut s?-l fac? mai bine, mai conving?tor decīt domnia voastr? - descendent talentat al unui erou de la Cotul Donului cel deloc lini?tit!

---------------------------------------------
[5] Īmi permit inserarea unui pasaj l?muritor desprins dintr-un articol publicat īn 11 m?r?i?or 2018 al istoricului col (r) prof. univ. dr. Alesandru Du?u: Documentele timpului [...] aduc noi dovezi īn favoarea comandantului Armatei 3, īnaintea declan??rii contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el apreciind astfel situa?ia armatei: „Pīn? īn prezent, cu mijloacele pe care le aveam la īndemīn? ?i cu ce ni s-a adus, ne g?sim īn situa?ia de a nu ne putea organiza pentru iarn? ?i de a nu putea face fa?? unui atac mai important ?i de lung? durat?". Considera c? nu se putea face fa?? nici iernii care avea s? vin?, cu atīt mai mult unei puternice lovituri sovietice, spre deosebire de germani care au subestimat capacitatea de reac?ie a adversarului apreciind c? acesta nu avea posibilitatea de a īntreprinde īn iarna care urma ac?iuni de amploare. „Toate silin?ele noastre de a ar?ta adev?rata situa?ie - preciza Petre Dumitrescu dup? dezastrul din Cotul Donului - s-au lovit de atmosfera fals? īn care tr?iau comandamentele germane... Toate rapoartele noastre nu au izbutit s? scoat? comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilit??ile armatei sovietice, de a o considera b?tut?". Cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4707-general-petre-dumitrescu-1944-1946.html
[6] Sīnt cuvinte, fraze care, dup? cīte ?tiu, vor putea atīrna greu la judecata trīmbi?a?ilor „corectitudinii politice" - cartoful ideologic fierbinte pe care, se pare, guvernan?ii no?tri (temporar de obīr?ie cvasiunanim teleorm?nean?!?) vor s?-l arunce, s?racii de ei, īn mīinile opozi?iei ?i ale „diasporei" celei, desigur „du?m?noase"...
[7] Privesc cu īngrijorare la num?rul de semne ?i de pagini afi?at con?tiincios de aparatul la care-mi scriu articolul: unde s? mai inser impresii, gīnduri, idei despre nebunul sfīnt-stīlpnic-cocostīrc Vasile Cercel (Slav? Cerului, slav? V?zduhului, slav? Stelelor! - strig? el, la un moment dat. Acest personaj autorului īi prilejuie?te veritabile pagini de Pateric ilustrīnd nebunia īntru Hristos)?... Unde s? mai strecor m?car dou?-trei enun?uri despre Solomon Boub?trān, despre medicul Ilarie Oncil? sau despre locotenentul Tudor Damaschin - remarcabile figuri care īmbog??esc exemplar proza contemporan? romāneasc??... Renun? determinat de un fior al ra?iunii: lungind atīt de mult aprecierile critice de fa??, nu numai c? nimeni nu mi le va mai publica, dar - ?sta da argument! - se va mai afla vreun cititor temerar pentru ele?
[8] Iat? o mic? list?: la popota sfin?ilor nici n-o fi astfel de bucate (p. 74); pantalonii bufan?i dau a lehamite din mīn? (p. 75); fiertura pe care o mīnca compania (p. 82); For?ele aliatului german, or el este dominat pe teatrul de r?zboi, pot fi asemuite cu un taur, c?ruia i s-a īnfipt banderila īn ceaf?. Va urma zvīcniturile turbate ale taurului [...] (pp. 88-89); Sau are senza?ia olfactiv? a mirosului de ulei de santal (p. 100); Probabil fiindc? vorbeau o alt? limb? decīt romānii, dar ?i de aceea c? se socoteau mai solda?i decīt r?ni?ii romāni (p. 102); Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea c?reia este plin? de mor?i (p. 179); Cioarele īl ascultau (p. 202); se īnroleaz? īn una din cele 16 cete (p. 213); un tablou [...], o copie a c?rui o v?zuse cīndva (p. 223) etc. Īn plus, con?tiin?a profesional? m? oblig? m?car aici s? precizez num?rul erorilor tehnoredac?ionale: peste patruzeci!

footer