Revista Art-emis
Blues pentru saxofon alto sau arta la superlativ PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Marţi, 28 Septembrie 2010 19:34

Blues Doru MotocÎntr-o lume tot mai ostilă şi mai nesigură, atât din cauza vremii, dar mai ales a vremurilor, refugiul în literatură poate fi una dintre soluţiile la care să apeleze orice om de bună credinţă din spaţiul în care fiinţăm cu toţii. De puţină vreme am intrat în posesia cărţii Blues pentru saxofon alto-teatru imaginativ scrisă de maestrul Doru Moţoc şi publicată la Editura Offsetcolor din urbea noastră în anul 2008. E demn de evidenţiat faptul că autorul, prin cele trei piese de teatru incluse în economia cărţii, oferă cititorului, chiar şi celui mai puţin avizat, plăcerea unei lecturi agreabile şi a unui exerciţiu spiritual de excepţie. Am citit cartea, la început cu scepticismul celui care nu este pasionat de teatru ca de celelalte două genuri literare, proza şi poezia, dar, după prima lectură, am reluat lucrarea, de data aceasta cu interesul celui care constată că se află în faţa a ceva inedit, înaintea unei creaţii ieşite din comun, că toate cele trei piese pot fi începutul unui mare drum în dramaturgie, începutul unui mare cântec „dăruit, din când în când, de îngeri oamenilor”. Dacă un compozitor nu poate crea în absenţa portativului, un regizor de talent are la dispoziţie imaginaţia, care înseamnă mai mult decât orice simplu portativ, ori Doru Moţoc tocmai asta oferă regizorilor, un portativ de altă factură, mai complex şi mai adaptat neomodernismului în dramaturgie: teatrul imaginativ, obiectiv atins de autor cu un remarcabil talent literar, pe care orice cititor sau spectator îl poate constata fără nicio dificultate. „Arhitect de caractere” fiind, Doru Moţoc reuşeşte să realizeze teatrul fără didascalii, adică „un fel de delegare de competenţă de la autor către regizor şi actor”, după cum susţine domnia sa în prefaţa cărţii. Şi mai lămureşte în nota preliminară a primei piese din carte ce înseamnă teatrul imaginativ, apreciind că piesa respectivă „nu are personaje cu identitate precisă, nici cu biografie certă. Ele sunt desemnate convenţional, doar prin două simboluri matematice.Nu ştim cum arată. Nu le ştim vârsta, nici sexul. Nu ştim ce fac. Nu ştim de ce se ceartă sau de ce se iubesc. Nu ştim ce le mână pe ele în luptă. De fapt, naiba ştie ce se întâmplă cu personajele. Habar n-avem unde se află şi ce caută ele acolo. Pot fi pe o scenă sau într-o închisoare. La circ sau într-un bar. Într-un parc, sau într-un lagăr. Într-o sală de aşteptare, sau într-un ospiciu. La New-York, la Paris, la Reikjavik, sau la Maputo. Sau pe o insulă pustie. Se pot afla chiar şi pe o grămadă de cenuşă, după ce planeta a sărit în aer. Dar unde nu se pot afla!”

Autorul îi invită în continuare pe regizori „să-şi pună imaginaţia la lucru, să le ia (personajele), să le confere identitate, biografie, să le îmbrace, să le aşeze într-un decor, să le doteze cu diverse obiecte de recuzită şi, mai ales, să le determine să şi facă ceva. Dar nu orice. Doar acele lucruri menite să pună în lumină povestea, care transpare, totuşi, chiar dacă nu e livrată explicit”. Şi, deşi, personajul A din prima piesă îl întreabă retoric pe celălalt: „mai vezi tu oameni gândind?”, iată că Doru Moţoc îi determină pe regizori, prin memorabila lucrare a domniei sale, să gândească şi încă profund, nu oricum. Deci, gândiţi şi atacaţi, domnilor regizori, pentru că aveţi o bază de plecare la ofensivă, excepţională!

footer