Revista Art-emis
„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (5) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”   
Miercuri, 06 Iunie 2018 17:15

Vasile Buga-Pe muche de cutit 5Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de la frontiera româno-sovietică de pe Prut (5)

Paul Niculescu-Mizil a subliniat, de asemenea, necesitatea ca în presa celor două ţări să se evidenţieze elementele comune, de natură să unească cele două popoare. In acest spirit, a pledat pentru crearea condiţiilor pentru dezvoltarea schimburilor turistice între cele două ţări, a colaborării în zona frontierei de stat, deschiderea de noi puncte de frontieră. Răspunzând observaţiilor conducătorului delegaţiei P.C.R., Andrei Gromîko a negat categoric apariţia în Uniunii Sovietice a unor lucrări discutabile. „Dacă la noi cineva ar publica şi ar considera că este o problemă nerezolvată şi ar formula vreo pretenţie - a spus acesta - ar primi, să ştiţi, o ripostă chiar dacă ar fi vorba de un om deosebit...", adăugând, totodată, că problema nu era rezolvată în România. În finalul intervenţiei sale, Gromîko a reafirmat voinţa conducerii sovietice de a face tot posibilul pentru a întări în continuare „relaţiile de prietenie, relaţiile frăţeşti cu România socialistă", exprimând dorinţa ca şi partea română să împărtăşească aceleaşi gânduri. Acesta a apreciat convorbirile cu delegaţia română, recunoscând că, în pofida unor nuanţe, în cadrul lor „nu a fost ceva neprietenesc".

Se poate aprecia că, în pofida unor momente de tensiune, convorbirile româno-sovietice de la Bucureşti din 13-14 octombrie 1978 au fost de natură să clarifice multe dintre aspectele acumulate de-a lungul timpului, permiţând celor două părţi continuarea colaborării bilaterale pe toate planurile. Este semnificativ faptul că în cadrul primirii, la 14 octombrie, de către Nicolae Ceauşescu, a delegaţiei P.C.U.S., problemele de istorie nu au fost evocate în nicio formă, fapt ce indica dorinţa ambelor părţi de a nu le da o importanţă mai mare decât meritau, considerând că ceea ce era de spus fusese spus.

In pofida înţelegerilor realizate la nivelul celor doi conducători, în Uniunea Sovietică, îndeosebi în R.S.S. Moldovenească apăreau lucrări, studii şi articole care abordau în vechea manieră o serie de aspecte din istoria comună a celor două state. Relevantă în acest sens este lucrarea Formarea naţiunii burgheze moldoveneşti, apărută la Chişinău în 1978, în care, referindu-se la anexarea în mai 1812 a Basarabiei, autorul, A.M. Lazarev, nota: „Cererile repetate ale domnitorilor moldoveni cu privire la unirea statului moldovenesc cu Rusia s-au înfăptuit, în sfârşit, deşi parţial", apreciind că actul. în sine „a avut o importanţă progresistă, a contribuit în special la dezvoltarea mai rapidă a economiei şi la formarea naţiunii burgheze moldoveneşti". La fel, în articolul publicat în ziarul „Moldova socialistă" din 25 ianuarie 1980 se aprecia că Basarabia şi Bucovina de Nord fuseseră „cotropite" în anul 1918 de România, iar unirea acestor provincii cu România reprezenta o „născocire a istoricilor burghezi" şi a „lacheilor plătiţi ai imperialismului". Autorul scria, de asemenea, că în fruntea „Sfatului Ţării" se aflau agenţi ai cercurilor guvernamentale ale României burghezo-moşiereşti, care se străduiau să răpească Rusiei Basarabia. In opinia lui A.M. Lazarev, „cotropirea Basarabiei" a reprezentat, în fapt, „începutul ofensivei generale a Antantei, a forţelor imperialismului mondial împotriva tinerii Rusii Sovietice" şi că „moldovenii din Basarabia, care aveau o conştiinţă naţională proprie", s-au împotrivit cu îndârjire „românizării". Referindu-se la politica externă a României în perioada interbelică, V. Ilin (era un pseudonim - n.n.), autorul articolului Pe drumul construirii socialismului, publicat în numărul 8/1979 al revistei „Voprosî istorii K.P.S.S.", scotea în evidenţă alianţa României cu Hitler şi participarea la războiul antisovietic, urmărind acapararea de „imense teritorii sovietice".

Cu toate acestea, la 27 aprilie 1979, secretarul C.C. al P.C.U.S., Konstantin Rusakov, i-a atras atenţia ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, asupra provocării în continuare a unor „stări de spirit nesănătoase legate de chestiunea teritorială", de natură să ducă la înrăutăţirea relaţiilor bilaterale. [...] La remarca ambasadorului român că în U.R.S.S., dar mai ales în R.S.S.M., apăruseră în ultima vreme lucrări care lezau interesele românilor, Rusakov i-a atras acestuia atenţia asupra lipsei de temei a unor asemenea acuzaţii, repetând propunerea făcută în timpul convorbirilor de la Bucureşti, în octombrie 1978, ca partea română „să facă din nou o declaraţie oficială (aşa cum făcuse în iunie 1976) despre lipsa din partea R.S.R. a unor pretenţii teritoriale faţă de U.R.S.S. şi faţă de alte ţări socialiste". A exprimat, totodată, disponibilitatea părţii sovietice de a face şi ea, în cazul în care partea română ar fi dorit, o declaraţie asemănătoare.

La 1 august 1979, problemele divergente au reapărut, într-o formă mai atenuată, în cadrul întâlnirii din Crimeea dintre Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev. Referindu-se la întâlnirea româno-sovietică din octombrie 1978, de la Bucureşti, Leonid Brejnev a precizat că în poziţia expusă atunci de Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. nu a intervenit nicio schimbare, dar că rămâne un fapt că relaţiile bilaterale nu se dezvoltă cum ar trebui, deoarece „sunt umbrite într-o anumită măsură, pentru că trebuie să ne ocupăm de rezolvarea unor probleme, să revenim din nou în trecutul istoric, să discutăm iarăşi şi iarăşi probleme la care ne-am referit nu o dată cu tine".

La rândul său, Nicolae Ceauşescu a recunoscut că „mai apar o serie de probleme în legătură cu istoria", menţionând că partea română era partizana respectării „întocmai" a înţelegerilor convenite. Acesta nu a negat că în România mai apăreau lucrări de istorie care atrăgeau atenţia părţii sovietice, subliniind, însă că acestea nu reprezentau „nici a zecea parte" din câte apăreau în Uniunea Sovietică. Discuţia a evidenţiat faptul că Leonid Brejnev a fost luat prin surprindere de abordarea directă a acestei probleme sensibile, deoarece i-a mărturisit lui Ceauşescu că nu a înţeles la ce se referea, motiv pentru care liderul român i-a repetat că era vorba de publicaţii de istorie, propunând ca „istoricii, eventual şi pe linie ideologică, să se întâlnească, să discute aceste probleme", căutând să se pună capăt acestei stări de lucruri care nu trebuiau să umbrească relaţiile dintre cele două ţări

Liderul sovietic a fost de acord cu un asemenea mod de abordare. „Şi eu şi tu - a spus el - înţelegem despre ce este vorba. Atunci hai să convenim că înţelegem despre ce este vorba!" În stenograma convorbirii, momentul respectiv este consemnat astfel: „Tovarăşii Nicolae Ceauşescu şi L.I. Brejnev îşi dau mâna, iar tovarăşul A.A. Gromîko « taie » (urmează un moment de animaţie), pecetluind în felul acesta înţelegerea". Chestiunile controversate de istorie au continuat să reţină atenţia celor două părţi, aşa cum rezultă din convorbirea purtată la 14 martie 1980 cu prilejul primirii de către Virgil Cazacu, membru al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R., a ambasadorului sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko. Diplomatul sovietic a declarat că în pofida înţelegerilor la nivel înalt, în România au continuat să apară cărţi şi articole ale căror autori „încearcă iarăşi şi iarăşi să pună la îndoială legalitatea intrării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în componenţa U.R.S.S.", să demonstreze „că aceste teritorii sunt, chipurile, parte a «spaţiului etnic român»" etc.[24].

Ambasadorul sovietic a ţinut să-l asigure pe demnitarul român că între Uniunea Sovietică şi România „nu există probleme teritoriale, dimpotrivă, există toate premisele pentru dezvoltarea prieteniei şi a colaborării" , precizând că în apelul părţii sovietice era vorba nu despre „o tratare diferită a unor chestiuni istorice", ci despre materiale în care erau expuse voalat „pretenţii teritoriale" şi se întreprindeau tentative „de a pune la îndoială" legitimitatea apartenenţei statale a unei părţi a teritoriului R.S.S.M. şi Ucrainei la Uniunea Sovietică". „Intre Uniunea Sovietică şi România - preciza cu acest prilej ambasadorul sovietic - nu există probleme teritoriale, dimpotrivă, există toate premisele pentru dezvoltarea continuă a prieteniei şi cooperării"109. Acesta a subliniat, totodată, că în lucrările oamenilor de ştiinţă din R.S.S.M. nu erau admise „teze ostile la adresa României şi cu atât mai mult, pretenţii teritoriale faţă de ea". A adăugat, de asemenea, că istoricii sovietici, inclusiv din R.S.S.M. „nu admit, de exemplu, afirmaţii că în România locuiesc moldoveni". In paranteză, ambasadorul sovietic a remarcat că Virgil Cazacu a făcut observaţia că „moldovenii din Moldova sunt români".

La rândul său, Virgil Cazacu l-a asigurat pe ambasadorul sovietic de dorinţa părţii române de a respecta înţelegerile convenite la nivel înalt, atrăgându-i atenţia că şi în Uniunea Sovietică, inclusiv în R.S.S.M., au continuat să apară lucrări şi studii de istorie care contraveneau acestor înţelegeri, fără a oferi, aşa cum se menţionează în nota de convorbire, exemple concrete. Virgil Cazacu a insistat, totodată, asupra faptului ca înţelegerea la care s-a ajuns în cursul întâlnirii la nivel înalt să fie respectată „de ambele părţi". Convorbirile purtate între Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev, la 4 august 1980, în cadrul penultimei lor întâlniri din Crimeea, au adus din nou în discuţie, este adevărat, într-o formă mult mai atenuată problemele istoriei comune. Vorbind despre relaţiile bilaterale, liderul sovietic a subliniat necesitatea intensificării contactelor interumane, menite să contribuie la ridicarea conştiinţei lor internaţionaliste, reprezentând „un bun vaccin contra asperităţilor dintre noi". Acesta a recunoscut că există unele complicaţii „artificiale, mai ales în domeniul istoriei".

În acest context, liderul sovietic a amintit că peste câteva zile urma ca la Bucureşti să se desfăşoare Congresul mondial al istoricilor, atrăgând atenţia că partea sovietică va urmări desfăşurarea acestora şi concluziile la care se va ajunge în urma lui. La remarca de mai sus a liderului sovietic, Ceauşescu l-a asigurat pe acesta că a discutat cu istoricii români şi le-a spus că „trebuie să acţioneze astfel încât istoria să contribuie la apropierea între popoare". „Sigur - a continuat Ceauşescu - trecutul nu-l poate schimba nimeni. Suntem comunişti şi ştim bine că sentimentele naţionale, anumite sentimente, sunt încă destul de puternice", amintind că însuşi Lenin a acordat o mare atenţie acestor probleme. „Şi atunci - a conchis Ceauşescu - hai să se scrie mai puţin despre anumite lucruri şi să se pună accentul pe ce trebuie să facem astăzi", să se pornească de la realităţi, acţionându-se pentru întărirea prieteniei şi a colaborării nu numai între România şi U.R.S.S., ci între toate popoarele[25] [...].

Cei doi lideri înţeleseseră, credem, că în faţa problemelor cu care se confruntau cele două ţări pe plan economic, nu mai avea sens să se revină asupra problemelor controversate de istorie discutate pe parcursul aproape tuturor întâlnirilor lor. Cu toate acestea, în anul 1981, în manualul universitar de istorie a României a fost publicat, pentru întâia oară, articolul 3 al Protocolului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, în care era consemnat dezinteresul Germaniei faţă de anexarea Basarabiei la U.R.S.S.[26].

După încetarea din viaţă a lui Leonid Brejnev (10 noiembrie 1982), problemele controversate de istorie nu au mai fost reluate în convorbirile cu liderii sovietici care i-au succedat - Iuri Andropov, Konstantin Cemenko şi Mihail Gorbaciov. Chiar dacă în cele două ţări au continuat să apară publicaţii în care erau abordate asemenea probleme, interpretările acestora se înscriau, în general, pe făgaşul ultimelor înţelegeri. Evident, la Moscova nu a scăpat atenţiei apariţia volumului „De la statul geto-dac la statul naţional unitar", sub semnătura istoricilor Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, în care, pentru întâia oară, era prezentată istoria Basarabiei în perioada 1812-1918[27]. De această dată, însă, din partea conducerii sovietice nu s-a înregistrat nicio reacţie oficială.

Odată cu alegerea lui Mihail Gorbaciov, în martie 1985, ca secretar general al CC. al P.C.U.S., problematica respectivă a încetat să mai fie abordată în convorbirile româno-sovietice, locul acesteia fiind luat de probleme de altă natură, fiind axate pe aspecte ale modalităţilor de soluţionare a unor probleme interne şi internaţionale. Cu toate acestea, judecând după materialele de arhivă puse recent în circulaţie, în Uniunea Sovietică, chiar în timpul conducerii lui Gorbaciov, problema basarabeană era monitorizată cu atenţie, aşa cum rezultă din raportul întocmit în martie 1988 de experţi ai Institutului de Cercetări Economice şi Politice Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., intitulat Lumea socialismului în a doua jumătate a anilor '80. Tendinţe şi perspective de dezvoltare. Autorii raportului remarcă faptul că între ţările socialiste se menţineau o serie de probleme de natură teritorial-naţională. In context este menţionată şi.„problema basarabeană, reanimată din timp în timp de partea română[28].

Abia în anul 1989, atunci când deosebirile de păreri la nivelul celor două conduceri s-au accentuat semnificativ în alte chestiuni, mult mai importante, problemele de istorie au revenit în discursul lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum s-a întâmplat la 13 noiembrie 1989, când acesta i-a informat pe membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. despre principalele prevederi ale raportului pe care urma să-1 prezinte în faţa Congresului al XlV-lea al partidului. Vorbind despre conţinutul capitolului referitor la problemele internaţionale, acesta s-a referit, printre altele, la necesitatea adoptării unor măsuri pentru soluţionarea tuturor problemelor rămase nerezolvate după cel de-Al Doilea Război Mondial. „În primul rând - declara Ceauşescu - apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate, pentru ca odată ce se consideră că toate acestea au fost greşite, trebuie, realmente, să se meargă până la capăt"[29].

Declaraţia era o trimitere indirectă la Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 şi la Protocolul secret adiţional la acesta, prin care teritorii româneşti - Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei fuseseră anexate la U.R.S.S. Pasajul respectiv din Raport a fost citit în faţa Congresului partidului, reţinând atenţia opiniei publice internaţionale. Reacţia Moscovei, care nu s-a lăsat mult aşteptată, a fost exprimată în declaraţia comentatorului Agenţiei TASS, Iuri Gavrilov: „Niciun om politic responsabil nu poate pune la îndoială graniţele europene postbelice"[30], chiar dacă declaraţia liderului român nu viza modificarea frontierelor postbelice în Europa.

Tebuie menţionat că problema recunoaşterii existenţei protocoalelor secrete la Pactul Molotov-Ribbentrop a constituit obiectul discuţiilor în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. din 5 mai 1988, înaintea vizitei lui Mihail Gorbaciov în Polonia. Cu acest prilej, cei mai mulţi dintre participanţi s-au pronunţat în favoarea recunoaşterii acestor documente. In opinia lui V.A. Medvedev, păstrarea tăcerii în legătură cu ele în situaţia în care textul integral fusese publicat în presa poloneză în varianta păstrată în Occident putea crea impresia că „ne temem de ceva, încercăm să ascundem ceva, trecem sub tăcere ceva"[31]. La rândul său, Andrei Gromîko a subliniat că nerecunoaşterea protocoalelor secrete „este inacceptabilă" şi că din punctul de vedere al intereselor de durată ale U.R.S.S. „trebuie să spunem adevărul". Acesta a admis ca „undeva în Vest" puteau să fie păstrate originalele şi a concluzionat: „Riscul va fi mai mic dacă vom spune adevărul"[32]. O poziţie deosebită a exprimat Cebrikov, preşedintele K.G.B. Acesta a fost de părere că publicarea copiilor protocoalelor secrete nu putea fi admisă, întrucât aceasta „va da mai multe minusuri decât plusuri". „Neîndoielnic - preciza acesta - se vor intensifica stările de spirit antisovietice în Polonia. Cererea de revizuire a graniţelor. Şi mai complicate vor fi relaţiile cu România. Va avea loc o răbufnire de cerereri privind separarea Pribalticii (republicilor baltice - n.n). în general, publicarea este cel puţin prematură".

Ulterior, la 2 iunie 1989, Congresul I al deputaţilor poporului al U.R.S.S. a constituit o comisie specială, condusă de către Alexandr Iakovlev, însărcinată cu studierea împrejurărilor semnării acordurilor sovieto-germane din 1939 şi să prezinte concluziile sale. La 23 decembrie 1989, A.N. Iakovlev a prezentat în faţa Congresului al II-lea al deputaţilor poporului ai U.R.S.S. raportul intitulat Cu privire la evaluarea politică şi juridică a Tratatului de neagresiune sovieto-german din anul 1939 în care, printre altele, se sublinia: „Păşind pe calea împărţirii prăzii cu fiara, (era avut în vedere Hitler - n.n), Stalin a început să se exprime prin limbajul ultimatumurilor şi ameninţărilor [în relaţiile] cu vecinii, îndeosebi cu ţările mici. Nu a socotit blamabil să recurgă la forţa armelor, aşa cum s-a întâmplat în disputa cu Finlanda. într-o manieră de mare putere a realizat revenirea în componenţa Uniunii a Basarabiei, reinstaurarea Puterii sovietice în Pribaltica (Republicile baltice - n.n). Toate acestea au deformat politica sovietică şi morala statală"[33].

Pe baza acestui raport, la 24 decembrie 1989, cel de-al II-lea Congres al deputaţilor poporului din U.R.S.S. a adoptat o hotărâre, în care se constata că Protocolul din 23 august 1939 şi celelalte protocoale secrete semnate cu Germania în anii 1939-1941 reprezentau „o abatere de la principiile leniniste ale politicii externe sovietice" şi că „delimitările în cadrul cadul acestora a « sferelor de influenţă » ale U.R.S.S. şi Germaniei şi alte acţiuni se aflau din punct de vedere juridic în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor ţări terţe". Congresul a condamnat „faptul semnării « protocolului adiţional secret » din 23 august 1939 şi a altor înţelegeri cu Germania" şi a recunoscut protocoalele secrete ca „inconsistente şi lipsite de valabilitate din momenul semnării lor".

Cu prilejul şedinţei Comitetului Politic Executiv din 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a informat despre unele probleme „legate de Moldova Sovietică", precizând că acestea au un caracter „strict intern" şi nu vor fi ridicate în faţa Congresului, dar faţă de care „trebuie adoptată o poziţie mai clară". Atrăgând atenţia asupra informaţiilor de presă referitoare la evoluţiile politice declanşate în R.S.S. Moldovenească pe fondul manifestărilor vizând dobândirea independenţei republicii, Ceauşescu a atras atenţia că presa română trebuia să publice aceste informaţii. „Noi - afirma acesta - nu putem să nu luăm niciun fel de poziţie în această problernă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare".

Revenind asupra problemei populaţiei din Moldova Sovietică, Ceauşescu a afirmat că aceasta va trebui discutată „în concordanţă cu Constituţia Sovietică". „Trebuie să le asigure - spunea Ceauşescu - folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România"[34]. Totodată, liderul român a abordat şi problema frontierei româno-sovietice, făcând precizarea că România nu dorea să ridice „acum", „într-o formă schimbarea imediată a graniţelor", subliniind că „soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm [...]. Aici nu este vorba de existenţa unei naţionalităţi sau a unor oameni de origine română ce se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită [sic!] acordului cu Hitler" - a conchis Ceauşescu, cerând ca aceste acorduri să fie publicate în România. În spiritul acestei indicaţii, în revista „Magazin Istoric" a apărut un articol în care conf.univ.dr. Mircea Muşat reproduce textulTratatului de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S., precum şi al Protocolului adiţional secret la acesta[35].

Era ultima declaraţie a lui Ceauşescu în această chestiune sensibilă a relaţiilor româno-sovietice, transferată ulterior în relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă.

---------------------------------------------
[24] Gheorghe Negru,Disputa dintre URSS şi RSR..., p. 204.
[25] A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 127/1980, f. 9.
[26] Istoria României între anii 1918-1991,Aron Petric (coord.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
[26] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
[27]Anatomia konfliktov. Ţentralinaia i Iugo-Vostocinaia Evropa: dokumenî i materiali poslednei treti XX veka. Vtoraia polovina 1980-h -nacealo 1990-h godov. (Anatomia conflictelor. Europa Centrală şi de Sud-Est: documente şi materiale ale ultimei treimi a secolului al XX-lea. A doua jumătate a anilor 80-începtul anilor 90), vol. II, Aleteia, Sankt-Peterburg, 2013, apărut sub egida Institutului de Slavistică al Academiei Ruse de Ştiinţe, p. 60.
[29] A.N.I.C, Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. .63/1989, f. 7.
[30] Dumitru Preda, Minai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 356.
[31] Otveciaia na vîzov vremeni. Vneşniaia politika perestroiki: dokumentalinîie svidetelistva (Răspunzând sfidării timpului. Politica externă a perestroikăi: mărturii documentare), Gorbaciov-Fond, Vesi mir, Moscova, 2010, p. 551.
[32] Ibidem, p. 552.
[33] „Vestnik Ministerstva Inostrannîh Del SSSR", nr. 2(60), 31 ianuarie 1990, p. 12.
[34] A.N.I.C, Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 63/1989, f. 8.
[35] Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictat în ajunul celui de-al doilea război mondial, în „Magazin Istoric", an XXIII, nr. 12 (273), decembrie 1989

footer