Revista Art-emis
„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (4) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”   
Duminică, 03 Iunie 2018 16:30

Vasile Buga-Pe muche de cutit 4Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de la frontiera româno-sovietică de pe Prut (4)

Documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru explică motivele iritării produse la Moscova, faptul că reacţiile Moscovei erau determinate de numeroasele sesizări trimise la centru din partea conducerii R.S.S.M. Astfel, la 1 aprilie 1978, I. Calin, secretar al C.C.. al P.C din Moldova, informa C.C. al P.C.U.S. despre intensificarea propagandei româneşti asupra R.S.S.M. Acesta semnala faptul că, în ultimul timp, în România „se întreprind măsuri active privind extinderea şi aprofundarea în continuare a campaniei de falsificare a evenimentelor istorice legate de tratarea istoriei Moldovei, a relaţiilor ruso-române şi sovieto-române, privind intensificarea tentativelor de a exercita o influenţă negativă prin diverse canale asupra populaţiei din R.S.S.M."[17]. în finalul notei se preciza că, „în ciuda cunoscutei declaraţii a lui Nicolae Ceauşescu din 7 iunie (în realitate este vorba de 2 iunie - n.n.) 1976 despre lipsa din partea românilor a pretenţiilor teritoriale faţă de U.R.S.S. şi alte ţări vecine, în R.S.R. se desfăşoară activ şi insistent o activitate sistematică, concentrată privind propaganda concepţiei istorice antiştiinţifice, antimarxiste, educarea la poporul român a unor concepţii naţionaliste, antisovietice, antimoldoveneşti, răspândirea lor în Occident şi infiltrarea lor în R.S.S. Moldovenească".

Dintr-un document publicat de istoricul Gheorghe Negru aflăm că, în pofida indicaţiilor exprese ale lui Nicolae Ceauşescu, răspunsul părţii române la declaraţiile lui N.N. Rodionov a avut loc abia la 12 mai 1978, când ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, a fost primit de Ştefan Andrei, în noua sa calitate de ministru al Afacerilor Externe. Ministrul român l-a asigurat pe diplomatul sovietic de dorinţa părţii române de a face totul pentru dezvoltarea relaţiilor româno-sovietice, reproşând părţii sovietice că „nu acţionează în spiritul acordurilor din mai 1976″ de la Snagov. - în acest sens, demnitarul român a menţionat că, după această întâlnire, în U.R.S.S. au fost publicate „peste 100 de monografii, studii, articole în care erau prezentate în mod denaturat unele chestiuni legate de relaţiile ruso-române şi sovieto-române".

Acesta a subliniat, de asemenea, că partea română nu împărtăşeşte opinia autorilor care încearcă să justifice expansiunea ţarismului în Balcani, conferindu-i un caracter de misiune eliberatoare şi că „nu poate fi de acord cu faptul că între Prut şi Nistru s-a format poporul moldovenesc, diferit de cel român, şi acum ar exista o naţiune moldovenească, diferită de cea română". „Există - a continuat ministrul român - tratări eronate ale evenimentelor din 1812, în care se relatează despre năzuinţele poporului moldovenesc de a intra în componenţa Rusiei, odată ce a fost semnat un acord ce califică în mod concis acest act: „În 1812, Basarabia a intrat în componenţa Rusiei".

Demnitarul român a precizat, de asemenea, că partea sovietică nu trata corect acordurile din 1976, interpretându-le ca şi cum acestea s-ar fi referit doar la angajamente ale României şi că partea sovietică urmărea doar modul în care presa română respecta acest lucru. A respins, de asemenea, afirmaţiile că românii aveau, chipurile, pretenţii teritoriale şi că în R.S.R. se aţâţa naţionalismul şi intenţiile rele faţă de U.R.S.S., reproşând, totodată, faptul că „în U.R.S.S. nu s-a luat atitudine faţă de materialele care falsifică adevărul istoric". În finalul întrevederii, Ştefan Andrei a subliniat caracterul extrem de delicat al problemelor de istorie şi a invitat la depăşirea acestora „pentru a nu crea probleme acolo unde ele nu există"[18].

Din acelaşi document rezultă că pe baza indicaţiilor conducerii sovietice, ambasadorul V.I. Drozdenko i-a prezentat, la 12 iunie 1978, ministrului român o declaraţie în care se menţiona că partea sovietică a atras în repetate rânduri atenţia asupra publicării „unor materiale neprietenoase" faţă de U.R.S.S., în care se impunea ideea cum că „o parte considerabilă a teritoriului R.S.S. Moldoveneşti este „pământ străvechi al românilor, este o provincie română". „Asemenea publicaţii - se menţiona în demersul părţii sovietice - nu fac decât să învioreze stările de spirit naţionaliste, să aţâţe în România sentimentul de ostilitate faţă de U.R.S.S., faţă de poporul sovietic, ceea ce poate fi considerat doar ca o agravare artificială a unei chestiuni hotărâte de mult. Această chestiune trebuie să fie clară: nu e vorba despre un punct de vedere asupra trecutului îndepărtat, ci asupra unor publicaţii concrete, a unor diverse genuri de acţiuni în România, referitoare la teritoriile sovietice care nu pot fi subiect de discuţie".

În discuţia care a urmat, V.I. Drozdenko s-a referit la, publicaţiile româneşti care considerau teritoriul dintre Prut şi Nistru drept teritoriu românesc, generând stări de spirit naţionaliste. Drozdenko a precizat că în această chestiune „trebuie adusă claritate deplină: să fie întrerupte publicaţiile referitoare la teritoriile sovietice". În replică, Ştefan Andrei a fost de acord cu necesitatea soluţionării acestei chestiuni în interesul celor două popoare, „dar respectând adevărul istoric", concluzionând: „una este problema teritorială, respectarea frontierelor, şi alta - istoria. A reface istoria este imposibil, deoarece totul s-ar amesteca în lume".

La scurt timp, la 7 august 1978, în Crimeea a avut loc o nouă întâlnire între Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev, pe agenda căreia a reapărut problema Basarabiei. În cuvântul său, liderul sovietic a semnalat apariţia în România a unor materiale care „într-un fel sau altul aruncă [o] umbră asupra relaţiilor sovieto-române, sunt în stare să inspire [sic!] un spirit de ostilitate" faţă de U.R.S.S. „Eu am în vedere - declara Brejnev - aşa zisa problema basarabeană". În replică, Nicolae Ceauşescu a negat apariţia în România a unor asemenea lucrări, subliniind că, dimpotrivă, în presa sovietică continua să se publice foarte mult pe aceste probleme „în mod inutil", subliniind necesitatea de „a se pune capăt oricăror discuţii pe aceste probleme", pe baza înţelegerilor realizate între cele două părţi. În finalul convorbirii, cei doi lideri au convenit organizarea unei discuţii mai largi, la nivelul unor delegaţii ale celor două partide asupra problemelor bilaterale, precum şi pentru efectuarea unui schimb de păreri pe probleme ale situaţiei internaţionale. [...]

În continuare, Vasile Buga arată că, pe baza înţelegerii din Crimeea, la 13 octombrie 1978, la Bucureşti a sosit o delegaţie a P.C.U.S., condusă de către Andrei A. Gromîko, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S. [...], care a purtat convorbiri cu o delegaţie a P.C.R., condusă de din Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Politic Executiv al CC. al P.C.R., viceprim-ministru al guvernului român, ministrul Finanţelor. [...] Printre problemele bilaterale discutate, un spaţiu important a fost rezervat problematicii sensibile care continua să preocupe conducerile celor două partide. în acest sens, Andrei Gromîko s-a referit la „problema continuării difuzării în România a materialelor cu problema teritorială", fără a o defini, limitându-se să declare: „Se ştie care". „S-ar părea - a continuat înaltul demnitar sovietic - că această problemă trebuia să fie închisă demult, cu atât mai mult cu cât în iulie 1976 (în realitate, în iunie 1976 - n.n.) din partea română a fost făcută o declaraţie oficială că România nu are vreo problemă cu Uniunea Sovietică în această privinţă".

Demnitarul sovietic a atras atenţia interlocutorilor români asupra continuării difuzării în România a unor asemenea materiale care cultivau în poporul român „sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică", cerând „în mod tovărăşesc" să se pună capăt acestei stări de lucruri. „Nu putem oare - se întreba Gromîko - să ne înţelegem o dată pentru totdeauna? Spunem acest lucru, pentru că într-o anumită măsură aceste probleme înveninează relaţiile noastre. Avem nevoie, şi noi şi dumneavoastră, de acest lucru?" Pentru a demonstra că partea sovietică nu avea intenţia de a-şi modifica în vreun fel poziţia, Gromîko a afirmat: „Ştim că situaţia [sic!] noastră (corect este poziţia - n.n.) nu se va schimba, pentru că o asemenea problemă nu există; dumneavoastră ştiţi, de asemenea, acest lucru. Nu ne îndoim că vă daţi perfect seama de acest lucru"[19].

Abordarea într-o manieră atât de categorică a acestei probleme indica în mod clar că partea sovietică excludea punerea la îndoială, într-o formă sau alta, a frontierei sovieto-române. La rândul său, K.V. Rusakov a dezvoltat problema difuzării în România a unor materiale în care era abordată problema teritorială. Acesta a evocat „convorbirea îndelungată şi foarte serioasă" purtată, în mai 1976, de Nicolae Ceauşescu cu secretarul C.C. al P.C.U.S., Konstantin F. Katuşev, pe marginea acestei teme şi înţelegerea realizată cu acest prilej ca din partea română să se facă o declaraţie potrivit căreia în relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică nu există probleme teritoriale.A remarcat, de asemenea, aprecierea de care s-a bucurat în Uniunea Sovietică declaraţia făcută de secretarul general al P.C.R. în legătură cu absenţa unor probleme teritoriale, atrăgând însă atenţia asupra neîndeplinirii înţelegerii de a nu se folosi în publicaţii formulări care să contravină declaraţiei făcute de către liderul român. Exprimând regretul pentru o asemenea situaţie, Rusakov a constatat că în presă, în literatura istorică, în manualele pentru şcolile medii, în materialele pentru reţeaua învăţământului de partid din România, „a apărut iar teoria aşa-zisei apartenenţe".

„Acapararea de către România regală a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1918 - a continuat Rusakov - este prezentată în aceste materiale ca o expresie a voinţei oamenilor muncii români din Moldova de dincolo de Prut de a se uni cu patria-mumă, România, iar reglementarea paşnică a acestei probleme în 1940 este caracterizată ca o amputare a Basarabiei"; a precizat, de asemenea, că trimiterea de către autorităţile române în Uniunea Sovietică a unor asemenea publicaţii fără ca cineva să le solicite „stârneşte o reacţie negativă" şi că pe adresa C.C. al P.C.U.S. „sosesc multe scrisori în care oamenii îşi exprimă nedumerirea şi chiar indignarea în legătură cu aceasta".

K.V. Rusakov a atras atenţia că problema pusă în discuţie are o mare însemnătate, „nu atât istorică, cât una principială, politică", socotind „inadmisibil de a face dintr-o problemă demult rezolvată, un obiect de discuţie între noi, sub orice formă ar fi, direct sau camuflat". Mai mult, el a subliniat faptul că declaraţiile frecvente pe această temă făcute în presa română erau de natură să stârnească „sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de poporul sovietic", erodând „bazele adevăratei prietenii frăţeşti" dintre cele două popoare, provocând îngrijorarea părţii sovietice. Rusakov a respins ideea că publicaţiile româneşti incriminate ar constitui o replică la materialele inamicale ale istoricilor sovietici, precizând că în Uniunea Sovietică „nu există şi nu pot să existe asemenea materiale". A admis că oamenii de ştiinţă din R.S.S.M. „lucrează la istoria republicii lor", dar că „nici direct sau indirect nu formulează niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de România socialistă". „Aceste materiale - a spus Rusakov - nu conţin niciun fel de stipulaţii neprieteneşti la adresa României, iar populaţia Moldovei româneşti este apreciată ca parte organică a naţiunii române".

A precizat, totodată, că cercetările istoricilor sovietici care se refereau la dezvoltarea R.S.S.M. şi a „naţiunii moldoveneşti sunt îndreptate spre confirmarea unui fapt istoric indiscutabil: constituirea fiinţei de stat moldoveneşti, suveranitatea sa în compoziţia [sic!] Uniunii Sovietice". În finalul intervenţiei sale, K.V. Rusakov a propus ca în interesul deplinei înţelegeri între cele două părţi, partea română să înceteze în fapt publicarea materialelor „care cultivă sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică" şi să confirme „din nou, printr-o declaraţie, lipsa unor probleme teritoriale în relaţiile sovieto-române". Acesta a îndemnat ca istoricii din cele două ţări să folosească „în mod mai productiv şi în mod mai coordonat" posibilităţile existente, îndeosebi în cadrul Comisiei de istorie româno-sovietică, pentru contacte, dezbateri şi publicarea cercetărilor lor, inclusiv a celor comune. A citat, în acest sens, declaraţia secretarului general al P.C.R. referitoare la necesitatea transformării istoriei într-un „instrument de apropiere şi prietenie a popoarelor".

La aceste observaţii, conducătorul delegaţiei române, Paul Niculescu-Mizil, a amintit că în cadrul întâlnirii la nivel înalt din august 1976 s-a convenit ca în tratarea problemelor de istorie cele două părţi să se călăuzească de dorinţa de a sublinia ceea ce unea popoarele român şi sovietic. A atras, de asemenea, atenţia asupra faptului că în expunerea lui Andrei Gromîko s-a pus, în mod inexact, problema încetării publicării unor asemenea lucrări doar în România, în condiţiile în care în cursul întâlnirii la nivel înalt s-a subliniat necesitatea încetării publicării a unor astfel de lucrări în ambele ţări şi soluţionării lor „în spirit ştiinţific şi tovărăşesc" în cadrul Comisiei mixte de istorie. Demnitarul român a precizat că, din datele părţii române, în Uniunea Sovietică s-a intensificat publicarea de materiale şi lucrări care contraveneau acestei înţelegeri, prezentând „într-o formă denaturată, contrar realităţilor istorice" unele momente din istoria României, formarea limbii şi poporului român, era negată prezenţa poporului român pe teritoriul său, aspiraţiile de realizare a statului naţional unitar român, etc. Recunoscând că între istoricii români şi sovietici nu s-a ajuns la un acord cu privire la momentele care au dus la schimbarea frontierelor româno-ruse în decursul istoriei, conducătorul delegaţiei P.C.R. a amintit înţelegerea realizată în 1976 ca pentru uşurarea tratării acestor probleme în ambele ţări, ele să nu fie calificate, ci să se găsească formule de natură să satisfacă ambele părţi. În acest sens, a propus, de exemplu să se consemneze că, în anul 1812 sau 1878, „Basarabia sau sudul Basarabiei a intrat în componenţa Rusiei".

In informarea pe care V.I. Potapov i-a transmis-o lui V. Andruşceak, şeful Secţiei Informaţii şi Relaţii cu Ţările Străine a C.C. al P.C. din Moldova, pe marginea convorbirilor din octombrie 1978, se face menţiunea că şeful delegaţiei P.C.R. a propus ca formula să se refere şi la momentele din 1918 şi în 1940, în sensul că, „în 1918, Basarabia a intrat în componenţa României", iar, „în 1940, Basarabia a fost întoarsă Uniunii Sovietice"[20]. Paul Niculescu-Mizil s-a referit, de asemenea, la faptul că în Uniunea Sovietică continuau să apară materiale care subestimau „caracterul anexionist pe plan extern al politicii ţariste", înfrumuseţau şi prezentau drept progresist rolul ţarismului.Pentru a fi şi mai convingător, acesta a repetat declaraţia secretarului general al P.C.R. referitoare la faptul că România nu avea probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică, pornind de la recunoaşterea R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. şi de la dorinţa colaborării cu aceasta în cadrul relaţiilor generale dintre România şi Uniunea Sovietică[21]. În aceeaşi informare transmisă de Potapov găsim şi precizarea făcută de conducătorul delegaţiei P.C.R. că partea română nu putea accepta în nici un caz teza „care contravine flagrant adevărului istoric", că „românii şi moldovenii sunt două naţiuni diferite, că limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite"[22].

Referindu-se la propunerea lui Konstantin Rusakov ca partea română să dea o nouă declaraţie prin care să reafirme că nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică, conducătorul delegaţiei P.C.R. a subliniat oportunitatea ca ambele părţi să găsească un moment potrivit şi să dea o declaraţie în care să se precizeze că nu au pretenţii teritoriale, recunosc graniţele dintre cele două state şi respectă frontierele stabilite în conformitate cu tratatul de pace[23]. Apelul conducătorului delegaţiei P.C.R. de a se pune capăt polemicii în legătură cu apariţia în cele două ţări a unor lucrări de natură să complice relaţiile bilaterale, ca fiecare parte să ia măsurile necesare pentru împiedicarea apariţiei unor astfel de lucrări şi ca problemele neclarificate să fie discutate între istorici, „într-un spirit ştiinţific şi într-o atmosferă calmă", a fost primit cu satisfacţie, fără niciun fel de comentarii de către Andrei Gromîko, care s-a mărginit să declare doar: „Zakrâti" (Să fie închise).

- Va urma -

-----------------------------------------
[17] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română..., p. 676.
[18] Gheorghe Negru, Disputa dintre U.R.S.S. şi R.S.R..., f. 189.
[19] 80A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 5.
[20] Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR..., p. 197.
[21] A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 40.
[22] „Destin românesc", serie nouă, an V (XVI)/2010, nr. 5-6 (69-70), p. 232.
[23] A.N.I.C, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 40.

footer