Revista Art-emis
Misterul morții lui Alexei Mateevici - Certitudini și ipoteze PDF Imprimare Email
Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău   
Joi, 22 Martie 2018 21:24

Mateevici AlexeiÎn momentul când mi s-a propus participarea la sesiunea de comunicări științifice consacrată împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici (16 martie 1888), nu am ezitat nici pe o clipă, atunci când mi-am ales tema „Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze", deoarece în memoria mea mai persista polemica din săptămânalul „Literatura și Arta" de acum 23 de ani (numărul din 30 martie 1995, pp.6-7) privitoare la boala și moartea strălucitului nostru înaintaș, polemică provocată de articolul medicului Ovidiu Vuia, intitulat „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!" și publicat în revista clujeană Renașterea, nr.5, martie 1994, retipărit peste o lună în „Literatura și Arta". În 1995 eu lucram la secția publicistică a săptămânalului și țin minte bine dezbaterile aprinse din redacție pe marginea acestei teme delicate și controversate. Mi s-a părut că este de ajuns să recitesc acele pagini din „LA", să mai caut cel puțin câteva izvoare adiacente și să pot formula niște concluzii certe, axiomatice privitoare la tema dată. Or, nu a fost așa și mi-am dat seama de acest lucru pe măsura adâncirii în noianul de materiale care, fie apropiate temei, fie doar tangențiale, dezvăluie o mulțime de semne de întrebare care, din nefericire, rămân fără răspuns până în prezent. De aceea, am hotărât să nu cuprind necuprinsul, ci să-mi sprijin alocuțiunea pe ipotezele a doi medici de o reputație profesională strălucită. Vorba e de menționatul deja medic neuropatolog Ovidiu Vuia, român transilvănean, născut la Arad în 1929, decedat subit, în septembrie 2002 (morțile acestea subite ale personalităților provoacă întotdeauna fiori), în Germania, în orașul Giessen, unde era stabilit din 1970, cauza morții nefiind elucidată până în prezent.

Nu voi stărui asupra biografiei lui Ovidiu Vuia, o poate afla oricine accesează internetul. Voi aminti aici doar că printre numeroasele cărți de specialitate și nu numai este și cea care a declanșat în România o adevărată efervescență literară, care, pe parcursul ultimelor două decenii, a demistificat prejudecățile privitoare la anii de boală și moartea lui Mihai Eminescu și anume cartea „Misterul morții lui Eminescu" (Editura Paco, București, 1996). Or, astăzi știe toată lumea că marele nostru poet n-a avut lues transmis prin ereditate, că n-a înnebunit, ci a fost înnebunit în mod deliberat, iar organismul i-a fost slăbit până la epuizare totală prin fricțiunile cu mercur, substanță extrem de toxică, tratament ce i s-a aplicat împotriva unei boli de care nu suferea. S-a vorbit și s-a scris mult despre asta, dar Ovidiu Vuia a fost primul care a abordat științific acest subiect de un dramatism ieșit din comun. Cel de-al doilea medic, pe ipotezele căruia se sprijină comunicarea mea este medicul legist basarabean Gheorghe Baciu, născut la Bălți în 1936, unicul dintre polemiștii temei abordate de mine care mai este în viață. Cei doi aprigi negativiști ai ipotezelor lui Ovidiu Vuia - filologii Efim Levit și Sava Pânzaru, - au trecut și ei la cele veșnice.

Și acum voi aminti de semnele de întrebare pe care și le-au pus Ovidiu Vuia și Gheorghe Baciu și la care au încercat să răspundă sub formă de ipoteze, nicidecum certitudini, privitoare la boala și moartea lui Alexei Mateevici. Un semn de întrebare este: de ce Alexei Mateevici a fost înmormântat în mare grabă, în nici 24 de ore de la deces, fără să i se facă autopsie, nici medico-legală, nici prosecturală? Răspunsul, precum că graba a fost determinată de boală - tifos, fie el exantematic sau abdominal, ca să nu se răspândească! - nu-i satisface pe cei doi medici, pentru că acest răspuns duce la o altă întrebare: dacă este adevărat diagnosticul bolii, cum s-a putut întâmpla să aibă acces la bolnav rudele acestuia, mama Nadejda, soția Teodosia și fratele Victor? Doar se știe, că accesul, în acest caz, fie și al rudelor de gradul I, este strict interzis.

O altă întrebare: de ce diagnosticul bolii – tifos (iarăși, exantematic sau abdominal, nu contează) – s-a pus abia după deces? Ovidiu Vuia susține că în vara anului 1917, pe linia frontului Mărășești-Tecuci, nu s-a depistat vreun focar de epidemie de tifos și mai adaugă: fiindcă focarul epidemic de pe front nu poate fi demonstrat, poetului i s-a pus diagnosticul de gripă, boală de care au murit în primul război mondial mai mulți oameni decât pe front. (LA, 30 martie 1995, p.6). Vine în discuție științifică și originea eterogenă a îmbolnăvirii, susține medicul transilvănean, adică boala i-a putut fi și provocată prin contaminare de către medici. Nu se cunoaște, în acest sens, nici un document, care să vorbească dacă poetul se afla singur în camera de spital, lucru greu de crezut, când așa ceva nu prea exista în spitalele vechi. Vom menționa aici că Spitalul Orășenesc Gubernial din Chișinău, (nu cel de boli infecțioase, precum au crezut majoritatea cercetătorilor și biografilor lui Alexei Mateevici – n.a.), în care a fost internat poetul, avea o vechime de 100 de ani, fiind deschis încă în anul 1817. Medicul legist Gheorghe Baciu afirmă că spitalul dispunea de suficiente posibilități de diagnostic și tratament al multor boli, iar medicina legală și anatomia patologică dispuneau de multe metode de cercetări specifice: macro și microscopice, bacteriologice, biochimice etc., pentru a determina cauza morții, a raportului de cauzalitate dintre traumă și deces ș.a. Cu regret, în cazul morții lui Mateevici, aceste oportunități n-au fost exploatate. De ce?, se întreabă medicul, iar răspunsul precum că era vreme de război iarăși nu rezistă, pentru că în luna august 1917, deși era război, în Chișinău funcționau toate instituțiile, toată infrastructura, nu era declarată stare excepțională, nu existau spitale militare, iar în cele existente nu erau aduși bolnavi de pe front, așa încât medicii lucrau în regim normal. Despre starea de normalitate din oraș ne vorbesc și alegerile municipale, în Duma orășenească, desfășurate fără nici un fel de impedimente, pe data de 15 august, bolșevicii pierzându-le lamentabil, ceea ce i-a înrăit într-atât, încât au hotărât să se răzbune, omorându-i, pe 20 august, pe doi dintre cei mai remarcabili fruntași ai mișcării de eliberare națională Simion Murafa și Andrei Hodorogea, prieteni buni cu Alexei Mateevici. Așadar, cu atât mai mult se cereau investigații medicale serioase, cu cât era vorba de o personalitate marcantă a Basarabiei, care a fost înmormântată, așa cum se și cuvenea, la nivel arhieresc.

O altă întrebare la care nu se găsește răspuns: de ce data morții de 13 august a fost fixată în cartea de acte a Bisericii Sf. Nicolae din Chișinău tardiv, cu nr.641, abia la 18.08.1917? Cifrele indicate de mine aici ar putea fi incorecte, Gheorghe Baciu afirmând că data morții este indicată în actul susmenționat abia pe 21 august. Am studiat atent, cu lupa, facsimilul acestui document, dar n-am înțeles aproape nimic din el, fiind scris neglijent, cu multe ștersături, cu multe cuvinte suprapuse, majoritatea ilizibile, cu o caligrafie deșănțată. Între actul de naștere și cel de deces încape viața unui om și alcătuirea unor astfel de documente întotdeauna a solicitat o precizie și o acuratețe deosebite. De ce în cazul lui Alexei Mateevici nu s-au respectat aceste norme?

Alte nedumeriri ale celor doi medici:

- Nu se concretizează în nici o sursă starea sănătății lui A. Mateevici la momentul reîntoarcerii lui de pe front.
Tratamentul bolnavului cu pulverizări de diverse mirodenii medicamentoase înseamnă un tratament simptomatic de revulsie, întru a-i scădea febra, nicidecum îndreptat contra bolii de bază (în cazul în care aceasta ar fi fost tifos), deci cu efect terapeutic nul.
- Moartea subită, anticipată de o stare satisfăcătoare, care nu prezenta pericol pentru viață.
Multe alte nedumeriri și semne de întrebare, rămase fără răspuns, le găsim în articolul lui Ovidiu Vuia, despre care am vorbit, „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!", precum și în cartea lui Gheorghe Baciu „Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru" (Chișinău, Tipografia „Balacron", 2014). Iată ce își nota în Jurnalul ei intim, pe data de 14 august 1917, adică în chiar ziua înmormântării poetului, soția acestuia Teodosia Novițki-Mateevici (versiunea română – Zinovie Buruiană, 1983): „Nenorocirea s-a produs. Oricât ar părea de stupid, de incredibil, dar faptul s-a consumat. Ieri Alioșa a murit, iar astăzi l-am înmormântat și noi am devenit orfani pentru toată viața. Eu nu înțeleg aproape nimic, nu-mi dau seama de situația nenorocită, de ce-o să fac mai departe? Trebuie să trăiesc, trebuie să ocup un serviciu, dar unde și cum – nici nu știu, nici nu înțeleg!...

De la 2 august lui Alioșa i s-a făcut mai rău, și tot timpul inima îi era întreținută (ajutată) prin pulverizare cu diverse mirodenii medicamentoase. La 12 august am convocat un consult medical, în urma căruia medicii nu mi-au spus nimic spre consolare; au afirmat că inima într-adevăr e foarte slăbită, dar că se iau diverse măsuri și – e posibil – să se mai întărească. Astfel că mai pâlpâia o mică speranță de îndreptare, mai cu seamă că în ultima noapte, înainte de a muri, a dormit foarte bine (eu am stat de veghe la spital), (lucru imposibil, în cazul diagnosticului de tifos! – n.a.), iar dimineața au început frisoanele convulsive și la ora 15 – scumpul meu Alioșa a închis ochii... În clipa aceea eu eram acasă, iar mama la spital. A ieșit, pentru o clipă, pe sală și, în clipa aceea, Alioșa, fără nici o zvârcolire, liniștit și-a dat duhul... A fost lucid până în ultima clipă... A mâncat, a băut un strop de vin și... a murit... În aceeași zi, spre seară, noi l-am îmbrăcat și l-am transportat în capela spitalului, unde a rămas peste noapte. Astăzi l-am înmormântat. Mai întâi s-a slujit liturghia pentru răposați în capela spitalului, iar apoi – prohodul, slujit de Preasfințitul Gavriil, cu corul Episcopiei"...

În pofida convingerilor unor cercetători, precum că Jurnalul Teodosiei Novițchi-Mateevici este apocrif sau, în cel mai bun caz, scris mai târziu decât datarea indicată în el, (până în prezent nu se știe unde se află originalul!), putem presupune că cercetătorul Vlad Chiriac a avut dreptate atunci când a afirmat că soția lui Alexei Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieți nu doar o „aprigă rusofonă", ci și o „doamnă de fier"! Altfel, cum să ne explicăm faptul că ea a avut puteri pentru „literatură" în chiar ziua înmormântării soțului?

Destinul marelui cântăreț al limbii române Alexei Mateevici a fost unul eminamente tragic nu doar în timpul scurtei sale vieți, ci și după trecerea lui la cele veșnice. La procesiunea de înmormântare nu a participat nici un fruntaș al mișcării de eliberare națională din acele vremuri zbuciumate, prieteni buni și vechi ai poetului și preotului-martir. Majoritatea lor în luna august 1917 erau în Chișinău, fiind în febra alegerilor municipale, dar nimeni nu i-a înștiințat nici privitor la deces, nici privitor la înmormântare. În afară de o zgârcită înștiințare și aceea plină de inexactități și anonimă, din 15 august 1917, publicată în gazeta de limbă rusă „Бессарабская жизнь", referitoare la decesul și înmormântarea lui Alexei Mateevici, nici un alt ziar nu a publicat un necrolog. Abia pe 20 august „Cuvânt moldovenesc" publică o înștiințare nesemnată despre dispariția prematură a poetului. Apropo, redactorul „Cuvântului moldovenesc", Pan Halippa, când a auzit de tragicul sfârșit al lui Alexei Mateevici, a fost într-atât de șocat, încât și-a pierdut cunoștința. Iar pe 27 august 1917, aflăm din Jurnalul Teodosiei Novițki-Mateevici, precum că ea ar fi fost vizitată de „prietenul lui Alioșa, Ștefan Ciobanu", care i-a cerut informații în vederea întocmirii unui necrolog, care așa și n-a mai apărut, nu se știe din ce motive.

Ovidiu Vuia susține că, pentru a limpezi situația creată în jurul bolii și a morții lui Mateevici, ar fi binevenită deshumarea cadavrului poetului și efectuarea investigațiilor medico-legale, care la ora actuală merg până mai departe de ADN. El aduce mai multe exemple de deshumări ale personalităților, printre care și pe cel al compozitorului Beethoven, în jurul căruia se crease o polemică privind urechea lui interioară. Cadavrul a fost deshumat de două ori. Au mai fost deshumați și Mozart, și Verdi și lista poate continua. Pentru noi propunerea medicului pare, poate, hazardată. Dar, consider că atunci când e vorba de crime, ele trebuie descoperite și dezavuate, indiferent când au fost săvârșite: acum o zi, acum un an, acum un deceniu, acum un veac... În caz contrar, acest gen de „taine" devin un stimulent întru săvârșirea altor crime odioase.

Nu știm până în prezent: moartea lui Alexei Mateevici a fost naturală sau e vorba de o crimă. Atâta timp cât nu știm, vom spune și noi, precum a spus și poetul în „Pietre vechi", poezie dedicată bunicului său: „Numai piatra de mormânt/ Vrednică-i de crezământ".

Notă: Textul reprezintă comunicarea susținută în cadrul Sesiunii de comunicări științifice, organizate de Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu" din Chișinău cu prilejul împlinirii a 130 ani de la nașterea autorului Imnului de Stat al Republicii Moldova, 15 martie 2018.

footer