Revista Art-emis
Lirica Irinei Lucia Mihalca - un ritual germinativ al Poesiei PDF Imprimare Email
Ionel Bota   
Duminică, 04 Februarie 2018 10:25

Irina Lucia Mihalca-Cerul din inima meaGlosa tuturor semnifica?iilor

Privit? acum, în perspectiva acestor ani care-au trecut pân? la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anun?a înc? de la apari?iile în volume colective, în presa literar?, ori cu ecoul unor lauri binemerita?i la concursuri literare, o poet? matur?, un autor care se mi?c? foarte original, aproape f?r? trac ?i cu dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe ?i stiluri, teme ?i modalit??i lirice, grup?ri ?i direc?ii. „Cerul din inima mea" (Timi?oara, Editura Eurostampa, 2017, 150 p., cu o copert? realizat? de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum ap?rut prin proiectul „Poezia - oglind? a sufletului" (concurs de volume de poezie), în cadrul Programului Pro Cultura - Dude?tii Noi, 2017 este ?i el scris cu con?tiin?a unei s?rb?tori a cuvântului, cu un rafinament voluptuos ?i o voin?? irevocabil? de a exprima o not? novatoare a discursului.

Eul liric opereaz?, cu o mobilitate surprinz?toare, muta?ii în consisten?a fluen?ei afective a emo?iilor, senza?iilor, sentimentului, marcând o alchimie a temperamentului care augmenteaz? arden?ele autenticit??ii ?i o particularizeaz? pe autoare între colegii de promo?ie. Fiindc?, mai ales, nici chiar aceast? explozie de simplitate evocând, dincolo de elanuri ale sim?urilor, un cult al iubirii ca ingenuitate primordial?, nealterat? în dualitate, a fiin?ei omului („Dou? aripi stinghere la intrare/ încearc? s? se-ating?,/ s? simt? aerul primului ?i ultimului zbor,/ clipa tr?it? în nimbul eternit??ii."), nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia acestei febrilit??i afective, isc? un spectacol aproape cromatic (poeta noastr? este ?i un pictor ?i un grafician deja remarcat de con?tiin?a critic?), un imagism m?rturisind o perfect? suprindere ludic? a temelor modernit??ii.

Ca mentalitate liric?, eviden?iind sensuri optimiste aceluia?i ve?mânt liric/ liricizat de puritate, vulnerat? de d?ruiri senzuale, de candori obstinând între lut ?i sideral, p?mânt ?i cer, himer? a ve?niciei, poezia Irinei Lucia Mihalca reconverte?te din metafora luminii, a inluminurii ?i a inlumin?rii, un vizionarism de-retorizat care aduce cu o c?utare a adolescen?ei eterne. Iar dac? am fi mai aten?i la atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al ei, mobilitatea artistic? a autoarei dezv?luind o structur? poetic? unitar?, f?r? mari abateri de la confruntarea permanent? cu sinele propriu, cu germina?ia peisajului interior („Uit?-te în jur,/ coboar? în tine ?i prive?te, /în lumina strivit? sub gean?,/ din?untru în afar?, tot ce-am parcurs,/ în cercul fiec?rei clipe,/pic?tura de rou? dintre cer ?i p?mânt,/ via?a noastr? a?a cum a fost,/ singura noastr? via??."), angelic-paradisiac?.

O stare de confesiune înfiorat?, panoramarea gra?iei, fiindc? asta înseamn? reconvertirea sensibilit??ii, traseaz? o fizionomie decantat? în experien?? a rezisten?ei la orice mod? a zilei, la orice ispitiri pretins resurec?ionale în discursul liric contemporan. ?i transform? întreg ceremonialul poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-lumin?) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumin? mergi, mergi mereu,/înaintezi, chiar dac?, uneori,/ e?ti nevoit s? te mai întorci, dar mergi,/continui s? mergi prin emana?iile umbrelor,/ prin raza de lumin? izvorât? din En sof,/ prin triada celorlalte nou? raze,/ dincolo de metafora gândului,/dincolo de cerul cuvântului,/ dincolo de pun?ile literelor,/ dincolo de orice m?sur? a omului,/ în adânc, tot mai adînc,/ departe, tot mai departe,/ treci de v?mile atâtor lumi,/ cu erorile, sl?biciunile,/ durerile ?i primejdiile lor,/ treci prin fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul,/ treci de vârtejul norilor/ în spirala crea?iei,/ înaintezi prin visul din vis/ din focul nepieritor al adev?rului,/ în adânc, tot mai adânc,/ departe, tot mai departe,/ dincolo de trecut,/ dincolo de prezent,/ spre Eternitate,/ spre a te cufunda, din nou,/ în via?a izvorului Luminii.// -La început a fost/doar cuvântul Lumin?!" (Cuvântul Luminii, p. 116).

Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o solemnizare patetic?, un ?ip?t l?untric sfâ?ie universul marilor tr?iri, deplinul singur?t??ii (ne na?tem singuri, murim singuri) fiind înlocuit de fo?netul irealei lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperat? de imagismul profund al ideii ?i spore?te misterul, exileaz? sufletul liric în structura aproape elegiac? a unui eu controlând cerebral pân? ?i voluptatea deta??rii de senzualul obsesiei incendiare. Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al aglutin?rilor „sufletului" incomparabilei gra?ii. Exuberan?a temperamentului e, tot aici, atitudine, nu construc?ie, iar alegoricul dezvolt? inclusiv jocuri ale tragicului într-o original? retoric? a nostalgiei („Întotdeauna Ea ?i-a p?rut un copil r?t?cit./ Iluziile dor pentru c? nu sunt eterne,/ altfel de ce s-ar teme?/ Poate se tem s? se-ntrupeze în alt vis,/ de aceea gândurile se divid..."), sub genericul sentimentalismului-viziune, f?r? exaltarea erotic? din lirica altor confra?i.

Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rug? continu?, un crez solarian în vreme ce versurile caut? puterea noii rodiri. Dragostea e o form? de extaz mistic, de clocot vital într-o configurare paradiziac?. Doar c? eul auctorial exerseaz? în ?oapt? „ademenirea" cuvintelor, sentimentelor, discursului fiin?ei. Claritatea multora dintre poeme este imbatabil? iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un crez inconfundabil, perifraz? a sensibilit??ii. În replic? a diafaniz?rii imaginarului, explorarea fiin?ei umane în profunzimea spiritului îndepline?te etapele unui ritual de venerare. Frenetic? magie, înnobilare a spiritului prin cuvânt: „De sco?i ni?te tablouri postate atâta timp,/ sim?i c? peretele devine vl?guit, inert?/ Ne reg?sim pe-ntinderea aceluia?i câmp./ În nisipul clpesidrei, în?elegem, oare,/ clipa în?irat? mult prea repede,/ c? prim?vara-i doar o zi,/c? florile nu mai înfloresc,/ c? p?s?rile nu mai cânt?, c? oamenii/ nu mai zâmbesc ?i soarele nu mai r?sare?// (...) Priviri, atingeri, ?oapte, lungi umbre,/ o mân? întins?, vis, dorin??,/ parfumul memoriei, conturul formei,/ senza?ia prezen?ei, un zâmbet/ ?i-o lumin?, balsam de gânduri,/ imagini rev?zute cadru de cadru,/ o disperare ?i convingerea/c? nu se va-ntoarce niciodat?". (S? treci, s? sim?i ?i s? accep?i, p. 65).

Misterul erotic insinueaz? întoarcerea în etern, pare blazonul de via??, mascând o întreag? odisee a fiin?ei între traumele memoriei pasive ?i descenden?ele terapiilor de-purificatoare. Pasional? prin voca?ie, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe ?i intermediaz? nelini?ti metafizice ?i elanuri ale nesfâr?itelor reverii, supravie?uirea tonic? prin inefabil, prin cuvânt ?i prin marile eliber?ri ale eului în metafor?. Iat? de ce înc? un spectacol ideal, nu cel senzual-ludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorit??i distilat? într-un fel de migra?iune a emo?iilor, ancorare a r?zvr?tirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei de-mantel?ri a memoriei pân? r?mânee numai dragostea, iubirea, sentimentul ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale.

Seduc?iile poemelor ating un tragism al st?rilor poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorial? a fiin?ei („Prin nodul de lacrimi curg sim?irile noastre,/ continu?m s? mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiec?rui vis."), cu un tonus al transmisiunilor emo?ionale care are declicul în ?uvoiul afectiv al jubila?iilor juvenile înso?ind aceast? deja discutat? voluptate metaforic?. Uneori, „încifrarea" sensului, urmat? de grafierea cu majuscul?, au ?i ele caden?e de ritual, poart? ?i ele aur? de ingenuitate.

Glosa tuturor semnifica?iilor este, îns?, dragostea. Triumful realit??ii senzoriale ?ine de voin?a op?iunilor definitive, aspectul particularizeaz?, o dat? în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura pur?, îns?, grefeaz? îngem?n?ri ale fascina?iei atitudinilor cu hieratismul experien?elor ?i al st?rii de entuziasm continuu: „Totul respir?, totul vibreaz?!/ Respira?ia de unde vine, iubitule?/ -Respira?ia înseamn? via??,/ dac? exist?, exist? ?i via??!// - Unde e?ti? Aici, cu tine, a ta!/ - Pân? în zori mor! M? sim?i?/ - Anormal de bine, un cuib de fluturi e?ti,/ am p??it, am trecut bariera,/ sunt dincolo de vis!// - Cu respira?ia te-ating, ne topim,/ o pl?cere unic?, dur?, greu de suportat,/ cu mângâieri divine ne bucur?m sufletele./ O încle?tare, f?r? arsuri,/ f?r? nimic, am electrizat clipa!// - A?a m-am trezit, p?trun?i, contopi?i/ - o lini?te ?i-o nebun? pl?cere -,/ nicio mi?care, transfer de lumin?!/ Zidit? în tine! Prin cântecul sufletului/ m? readuci aici cu pl?cerea de-acolo sim?it?./ Un strop de privire, un strop de etaz!// -Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine./În contopirea noastr? ne s?rutam, privindu-ne,/?i-n?elegeam durerea pl?cerii". (Atingerea sufletului, p. 72)

Elanurile inocen?ei se mi?c?, labile, în zona s?rb?torilor sentimentului, proiec?ia st?rilor lirice înso?e?te plonjarea (tot panoramare sentimental?) în eonul unei clarit??i neoparnasiene. Un intimism caligrafiat, regenerând când ?i când, prin virtu?i de vraj?, închin? spiritului apolinic topica mental? a beatitudinii luminii. Fiin?a, la rându-i, revars? lumin?, „temperatura cuvintelor" explicând ?i etapele unui spectacol incandescent. Imagistic? augmentând euforiile fiin?ei care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului. Un lucru e cert: trebuie urgent abordate f?r? ezit?ri ?i cucerite în?elesurile poeziei pe care o scrie Irina Lucia Mihalca. Volumul "Cerul din inima mea" asigur?, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate argumentele sunt în favoarea opiniei c? ne afl?m în cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent, autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile exprim?rii lirice.

footer