Revista Art-emis
Ieromonah Savatie Baştovoi - „Antiparenting” PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan   
Duminică, 26 Noiembrie 2017 16:03

Savatie Bastovoi-Antiparenting-coperta„Fiţi copii la răutate, nu şi la minte" (I Corinteni, 14, 20)

„Antiparenting" este titlul unei cărţi recente de antropologie, filosofie, psihologie şi educaţie (apărută în 2017, editura Cathisma, Bucureşti), cu toată gama de ştiinţe subordonate lor, şi toate acestea într-un limbaj curat, fără acrobaţii textuale. Învăţătura creştină încununează cunoaşterea dobândită în celelalte discipline, dându-le adevăratul rost. Se vede clar că autorul are tot interesul de a restabili adevărul şi firescul în ceea ce - până acum un veac, să spunem – era de neconceput că va deveni obiect de dispută: nevoia de acreditare pentru a primi calitatea de părinte (pentru copii); altfel, dacă îndrăzneşti să fii părinte neoficial, nu e în regulă, acţionezi subteran. Mai trist este că pentru maeştrii (guru) în parenting aceasta nici măcar nu trebuie să facă obiectul discuţiei. Pentru ei există doar certitudinea că omenirea s-a luminat abia începând de acum două, trei decenii, iar până în prezent a trăit în bezna nebuniei de a-şi creşte copiii fără să facă şcoală în acest sens. O mai mare infantilizare a omului cu greu ar mai putea fi inventată. Dar să nu-mi fie luate vorbele drept provocare!

Perioada comunistă a instaurat o modă nouă – aceea a ratării generaţionale, modă în care ideologiile de azi excelează. Pentru comunişti, adulţii educaţi în perioada anterioară îşi rataseră adevărata menire umană, pentru că moşteneau elemente burgheze. După anii '90, cei educaţi în spaţiul sovietic au primit la rândul lor eticheta ratării, fiind moştenitori ai ideologiei materialiste. În fine, macroideologia globalizării (matrice pentru numeroase ideologii), acest nou „iluminism" întunecat, deja nu mai dă vina pe marile ideologii politice şi afirmă răspicat faptul că „tinerii de azi [...] nu pot fi nici măcar părinţi. Atât de rataţi sunt? Cel puţin aşa reiese din miile de cărţi menite să le explice cum să se poarte cu copiii lor" (p. 15). Cu alte cuvinte, până acum s-a trăit la nivel subuman din moment ce n-au existat „parentologii" care să spună mamelor şi taţilor cum să fie ceea ce ei doar credeau că sunt - părinţi.

Datorită armoniei dintre logică, intuiţie şi realitatea vie, pe de o parte, şi simţul ascuţit pentru utilizarea limbii române, pe de altă parte, cunoscutul ieromonah Savatie Baştovoi dă şi prin această carte o lecţie de gândire sănătoasă, demascând şubrezenia premiselor din care este ţesută corectitudinea politică. Prin structura atent construită a cărţii, el pare (din păcate, e nevoit să facă asta) că îşi ia de mână cititorul, şi, ca un pedagog răbdător sau ca un Descartes al zilelor noastre, îi spune: bine, să presupunem că noi doi nu ştim nimic sigur deocamdată pe tema asta - a fi bun părinte. Însă, din moment ce noi nu suntem primii oameni creaţi şi, aşa imperfectă cum a rămas omenirea după cădere, a continuat să existe totuşi până acum, transmiţând tot ce era necesar supravieţuirii fizice şi spirituale a omului, să vedem ce idei au fost considerate dintotdeauna valabile, fireşti, aşa cum e firesc să pui boii în faţa carului şi nu invers. În plus, atunci când se vorbeşte aşa pasional despre „meseria de a fi părinte", adulţii iniţiatori şi susţinători ai fenomenului parenting fac tot felul de presupuneri despre nevoile copiilor. Ori, dacă este sincer, orice om îşi poate aminti ce nevoi, dorinţe şi temeri avea în copilărie. În curând vor apărea manuale cu pretenţia de a te învăţa că după ce inspiri e indicat să şi expiri. Sau au apărut deja?!

De-aici încolo, pe tema raportului dintre părinţi şi copii este construit un demers în care, aşa cum mărturiseşte autorul în prima pagină a cărţii, îşi ia însoţitori foarte mulţi „specialişti în educaţie, medicină, psihologie, filosofie, arte sau pur şi simplu buni părinţi şi copii, membri ai grupului Antiparenting, căci datorită sincerităţii şi experienţei lor am putut recupera mulţi ani de studiu şi lecturi necesari pentru o lucrare atât de amplă şi ambiţioasă cum este « Antiparenting »".

A rezuma ideile cărţii nu cred că ar face un mare serviciu acesteia, pentru că ar da cititorilor falsa impresie că au aflat tot ce trebuia şi că s-au lămurit cum stau lucrurile cu încă o carte. Ca în binecunoscuta replică: am văzut filmul, la ce-mi mai trebuie cartea? Ar fi însă păcat să le scape tinerilor (în special) bogăţia ideilor din „Antiparenting". Şi nu o spun în sensul că nu se poate să rataţi o carte aşa frumoasă, ca şi când m-aş referi la un bestseller picat pe piaţa noastră de carte. Nu despre asta e vorba (deşi cartea are tot ce-i trebuie să ajungă un bestseller educativ cu acoperire în calitate), ci despre o frumuseţe în sens deplin, una care nu e separată de adevăr şi bine şi care ne priveşte pe toţi, aşa cum puţine cărţi celebre de astăzi o fac. Este o călătorie a gândului care nu iubeşte - cum e moda - jumătăţile de măsură şi amestecul adevărului cu minciuna. Şi totodată este o călătorie a cuvântului limpede (cum, de altfel, ne-a obişnuit Savatie Baştovoi), când mass-media şi aproape toate canalele de „comunicare" ne droghează cu termeni clarobscuri.

Iată un bun prilej să iei parte, ca cititor, la un proces de trecere prin sita lucidităţii a sloganurilor pe care le auzi neîncetat, printre care şi sofismele literaturii parenting, o nouă sectă, dacă ne luăm după datele ce însoţesc fenomenul. În strânsă legătură cu parentingul se află numeroase „picături chinezeşti" a căror ţintă suntem ceas de ceas: confuzia dintre afecţiune şi iubire, mitul iubirii necondiţionate (de unde şi „parenting necondiţionat", o anti-Biblie aplicată) versus „găselniţa iubirii «condiţionate», un termen menit să diabolizeze tot ce este regulă, normă, disciplină, ajungând să atace chiar relaţiile ontologice dintre părinte şi copil, propunând o răsturnare a lor" (p. 26), spiritualitatea de tip Mindfulness, religia omului-internet, dicţionarul de termeni iniţiatici pe care îl aduce parentingul necondiţionat - tantrum, meditaţie, tehnici de relaxare, de respiraţie, de control, energii, canale, pozitiv, negativ etc.

În încheiere las cuvântul autorului, redând doar două fragmente dintre cele câteva zeci pe care le-aş fi citat: „Irascibilitatea, agresivitatea manifestată în faţa străinilor, refuzul comunicării sau comunicarea deficientă sunt prezentate ca stări-normă pentu copilul modern, pe care părinţii trebuie nu doar să le tolereze, ci chiar să evite orice încercare de a le tămădui. Copilul cuminte, ascultător, receptiv la cererile părinţilor este suspectat de timorare, de inhibare, de abuz. Copilul bun este un rău cu care trebuie luptat" (p. 34).

„Una dintre nevoile copilului pe seama căreia se fac adevărate tratate de parentologie este nevoia de a fi Independent. Independenţa... Ce bine sună! Dar v-aţi dorit vreodată în copilărie să fiţi independent? V-aţi dorit să nu aveţi nici mamă, nici tată, să fiţi aşa, independent? Nu neg faptul că, în urma îndoctrinării duse la toate nivelurile, există de acum copii care la vârsta de 4-5 ani manifestă dorinţa de a scăpa de părinţi, dorindu-le moartea, dar asta e o anomalie. Pentru un adult care înghite zilnic ştiri despre abuzurile asupra femeilor din Iran sau Siria, despre revoltele înăbuşite în sânge din Ucraina şi altele, independenţa este o valoare democratică. Dar credeţi că e bine să luăm concepte politice ale oamenilor mari şi să le aplicăm pe copii, cu convingerea că asta îi face fericiţi?" (p. 64).

footer