Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 01 Noiembrie 2017 21:22

Gheorghe Stancu-Chemarea destinuluiNu e prima mea īntīlnire cu scriitorul Gheorghe Stancu, dar mi se pare prima īn acest roman p?tima?, īn m?rturisirea-maraton despre ispite, spaime, chem?ri imperative, acceptare, ideal, durere ?i iertare, despre dragostea care se īmbin? cu suferin?a, trecutul cu prezentul, nostalgia ?i decep?ia cu bucuria, un scriitor st?pīn pe candid ?i erotic, dar, parc?, pr?v?lindu-se īn dezn?dejde pe patul destinului fo?nitor, ca pe o iarb? īnalt? sau pe un sol mi?c?tor deschis sub ochii cititorului, care trebuie s? aleag? īntre a accepta s? fie purtat spre o captivant? ?i tulbur?toare poveste de dragoste, cu īntreg cortegiul de timpi ?i spa?ii sau s? r?mīn? la u?? t?cut.

„Chemarea destinului" (Rāmnicu-Vālcea, Editura Almarom, 2007) - cartea de debut a autorului, cuprinde relat?ri ale unor fapte tr?ite ?i analize critice ale vie?ii sociale ?i politice, īncerc?ri de recuperare a identit??ii ?i inocen?ei pierdute, īnchizīnd prin roman cercul fericirii/nefericirii existen?iale, dar ?i pe cel al realiz?rii contempla?iei prin cuvīnt. Pentru Gheorghe Stancu romanul nu e o relatare de aventuri, desf??urate īntr-un ansamblu de realit??i, ci o izbucnire īn expresie a unei lumi purtate īn l?untrul s?u, o punere īn mi?care a unor caractere, īntr-o ambian?? de timp, de context social ?i politic, printr-un un vehicul adecvat. Gheorghe Stancu f?ure?te prin for?a min?ii personaje atīt de reale, prin interpenetrarea cu cele mai intime idei ale sale, īncīt personajele au dobīndit via?? proprie ?i īl īnfrunt? pe creatorul lor, luptīnd pentru propria lor via??.

Tema central? a romanului „Chemarea destinului" e omul īn unitatea sa integral?, victim? sau erou al unor īntīmpl?ri, cu via?a ?i personalitatea sa, administrate de nucleul epic ?i expunerea no?ional?, mai cu seam?, cu sentimentul de iubire, purt?tor de drame (iubirea īn trei) sau, poate, simplu pretext pentru ca autorul s? ne dezv?luie drama personalit??ii sale. Romanul merge īn direc?ia centr?rii unei serii de Eu-ri care constituie o personalitate, īn demonstrarea ideii c? iubirea ?i suferin?a sīnt modalit??i de a rupe v?lul de iluzii ?i de a deschide drum spre via?a autentic?. A?adar, romanul ca modalitate pentru autor de a se construi pe sine, de a-?i f?uri, multiplicat?, personalitatea, dar ?i destinul; modalitate de a se construi īn cititori, creīnd personaje ce īncarneaz? ipostaze ale umanului, ale dragostei, definite prin actele lor ca purt?toare de pasiuni dominante, ca moduri ontologice, īn ritmica nud? a manifest?rilor lor. Pentru Gheorghe Stancu fiin?a nu e un suport al unor afecte.

St?rile afective, sentimentele, pasiunile sīnt determina?ii ale personalit??ii sale structurale. Īn acest fel, autorul prezint? fiin?e concrete, devorate de pasiunile ce le br?zdeaz? existen?a ?i o īmping īn situa?ii inedite sau conflicte. Īntr-o perioad? cīnd se īnregistreaz? o sc?dere a orient?rii c?tre roman, cīnd genul despre care vorbim a trecut prin muta?ii fundamental eronate, Gheorghe Stancu opteaz? cu fermitate pentru romanul existen?ial, īn centrul acestuia situīndu-se omul concret ?i multiplele fe?e ale personalit??ii, pīn? la proiec?iile unor preocup?ri intime. Īn Epilog, autorul sus?ine c? „īn «Chemarea destinului», pe fondul prezent?rii tulbur?toarei pove?ti de dragoste, dar ?i profesionale, diplomatice, a personajului principal - tān?rul inginer Andrei St?nescu, un inventator de notorietate mondial? -, sunt aduse īn scen?, īn planul secund, bogat ?i savuros, īntāmpl?ri, fapte ?i date de referin?? din via?a de dou? ori milenar? a poporului nostru, īn str?buna vatr? a Romāniei Mari - cea de la 1 Decembrie 1918 aduce īn aten?ia cititorului aspecte de o anume semnifica?ie privind via?a social?, cultural?, politic?, economic? a societ??ii romāne?ti īn diferitele ei etape de dezvoltare, īncepānd cu perioada Regelui Decebal ?i pān? īn ianuarie 2007... Dar, peste toate acestea, se īmplete?te armonios ?i rotund o impresionant? poveste de dragoste, cu oameni ale c?ror vie?i curg frumos ?i (parc?) linear, fatalmente sub for?a implacabil? a destinului..."

Scriitor care nu se las? cuprins de auto-īnduio?are, Gheorghe Stancu pare s? ne spun? c? art? f?r? dragoste nu exist?, astfel īncīt, „Chemarea destinului" este o flac?r? care arde īnc?! Cu alte cuvinte, mīnat de inspira?ie ?i talent pentru fixarea īn insectar a sentimentului de dragoste, Gheorghe Stancu epicizeaz?, spiritualizeaz?, la maxim, via?a sufleteasc? ?i lumea tr?it?, prin retrospec?ie, introspec?ie ?i consemnare īn cele mai mici detalii. Gheorghe Stancu nu e un Don Juan histrionic, dar reu?e?te, cum rar se īntāmpl?..., s? impun? ordinea lui ideatic? ?i tr?itoare īntru frumos, aliniindu-?i filosofiile proprii cu cele īnconjur?toare, cu imprevizibilul timpului, cu orīnduielile lumii exterioare. Cīnd fondul romanului exist?, are putere de destin literar, iar autorul nu scap? de porunca scris? cu sīnge īn anatomia fiin?ei sale. S? nu uit?m nici sensibilitatea insular?, c?ruia romancierul īi apar?ine („Atunci, īn acele momente de comuniune sufleteasc?, ?i-au spus ei, t?cānd, c? trupurile ?i sufletele lor sunt unul ?i acela?i, precum zis-a ?i preceptul biblic. Trei ani mai tārziu, īn ultimul ei an de facultate, aveau s? se c?s?toreasc?. Era, poate, chemarea destinului...").

Ca ?i Nietzsche, autorul e un romantic, un foarte palpitant romantic, la fereastra unui registru epic conving?tor („Cum st?teau īn genunchi pe iarba īncins?, fa?? īn fa??, se apropiar? ?i se privir? adānc ?i scormonitor īn ochi, unde-?i citir? din nou dorin?a aceea s?lbatic? ?i cutremur?toare..."). „Dumnezeu a d?ruit omului cel mai nobil dintre instincte - dragostea ?i cea mai nobil? calitate, spiritul" spunea Goethe. De?i uneori ghilotina realit??ii cade peste iubire, peste speran?? ?i īncredere, avem sentimentul c? urm?rim un film de dragoste profund, proiectat pe o arip? uria?? de fluture, care iese din cartea autorului cutremurat de sentimente, care dore?te armonie cu sine, cu universul ?i cu cititorul.

Tr?iri fire?ti care i-au scrijelit sufletul, lupta īntre diferitele emo?ii ?i sentimente ce l-au īncercat, momente de r?scruce, etape de mare sensibilitate, o linie de fascina?ie ?i spontaneitate. De aici izbucne?te ?i curge „Chemarea destinului", unde, īn?l?at pe vīrfuri, autorul ?i-a proclamat st?rile suflete?ti supreme, regretele, sl?biciunile ?i chiar derutele, ca la punctul final, el, mereu emigrant, la bra?ul dragostei, istovit ?i cu sudoare de flac?r? pe frunte s? se odihneasc? pe b?ncile sp?late de ploaie ale vremii. Romanul nu comport? povestire, am destr?ma, atunci, scara de m?tase pe care se construie?te, ci doar o explicitarea a impresionantei puteri auctoriale care īl ajut? s? se ca?ere, iar??i ?i iar??i, pe panta propriilor drame ?i neīmpliniri. Pe vīrful propriei suferin?e.

Īndr?gostit, inductor de melancolii demult apuse, īn ultim? instan?? un trubadur nostalgic, Gheorghe Stancu este incapabil s? renun?e la dragoste -, „con?tient de vidul īn care ar intra" f?r? ea. Pentru autor, textul este un partener īn caden??, romanul fiind nu numai un simplu instrument de aduceri-aminte, de catalogare a b?t?ilor inimii, de declara?ii ?i scene de amor, de alint sentimental, ci un unitar ?i ingenios manual de realit??i tr?ite numai de el: iubirea īn trei („Cānd se deschise u?a larg, īn cadrul ei ap?ru - ca o superb? compozi?ie de ?evalet – o tān?r? īnalt?, cu p?r auriu, lung, adus īn fa??, pe piept, de o parte ?i de alta, acoperindu-i sānii bergamo?i. V?zānd acea f?ptur? ca o rug? cereasc?, māntuitoare, cu ochi īn care Cerul ī?i odihnea tot seninul fermec?tor ?i cu o fusti?? mult deasupra unor genunchi neīnchipuit de armonici ?i de ispititori, Andrei avu o u?oar? ezitare. Nu era Alina. A?a c?, f?cu, instinctiv ?i contrariat, un pas īnapoi ?i privi sus, la tocul u?ii, unde era scris num?rul apartamentului. Nu gre?ise. Era, īntr-adev?r, apartamentul nr. 4. "Īnseamn? c? am gre?it scara", gāndi el, īn timp ce tān?ra din fa?a lui, v?zāndu-l derutat, ī?i adun? p?rul deasupra capului, īl strānse repede īn coc ?i īnchise ochii. Da, imaginea prinse īn?eles. Era fata din z?voi, de acum trei s?pt?māni. Colega Alinei, care st?tuse tot timpul cu ochii īnchi?i: Hilde! Cāt? diferen?? īntre "frumoasa din gr?dina adormit?" ?i cea de aici, din fa?a lui! Ochii, cāt? īmplinire ?i expresivitate dau ei chipului uman! Ochii, cu luminile ?i culoarea lor, cu farmecul ?i taina lor... Īn spatele Hildei ap?ru, genuin?, cu mi?c?ri unduitoare, Alina, īntregind trio-ul cu "natur? vie" din z?voiul īn care tr?iser? - ziceau ele - cele mai fericite clipe ale vie?ii lor de pān? atunci. Bucuria revederii nu avu margini.").

Natura bogat? a firii sale cere s? fie toat? exprimat? ?i romanul acesta cu parfum de ?lag?r vechi ?i bun, poate ac?iona ca purt?tor de valori suflete?ti, tocmai pentru c? vizeaz? o realitate tr?it?. Este romanul unor st?ri muzicale, īn care cititorul poate saluta flac?ra de dragoste care īl īnsufle?e?te. F?r? paradox verbal, f?r? transpozi?ie de senza?ii, f?r? nota?ie strident?, f?r? locu?ia eliptic? ?i ?oc-mesajul scriitorilor prea īndr?zne?i, romanul lui Gheorghe Stancu este unul de esen?? muzical?, scris īn dulcele stil clasic, īn nota just? a sinesteziei de īndr?gostit, un roman-estuar, care aluvioneaz?, pe o arborescen?? accentuat sentimental?, experien?e, iubiri, regrete, īntreb?ri, angoase, dureri, exasper?ri, idealuri, direc?ii, speran?e ?i judec??i; un roman al īmp?c?rii cu sinele, depozitar de via??, de regrete vechi ?i noi; un roman care atrage aten?ia c? desc?tu?area prin cuvīntul scris este pentru autor aidoma unui experiment r?zboinic cu timpul, cu īntīmpl?rile, cu faptele, cu ceasul; un roman scris īn inten?ia de a recupera raportul senzorial, el īnsu?i intim legat, de realit??ile de odinioar?.

Romanul configureaz? o veritabil? geografie a dragostei, ca un purgatoriu necesar ?i ca fond al existen?ei. Universul erotic este el īnsu?i un teritoriu al cunoa?terii, fiin?a autorului se retreze?te īn romanul care continu? propriul lui destin, transcriind semnele īnfrigurate ale acestei alternative. Erosul induce romanului for??, vitalitate, vraj?, fior metafizic ?i mirajul sentimentului voluptuos al dragostei. Iubirea e celebrat? de autor ca tain? a perechii mereu alungate, precum īn p?catul adamic, iar sursa acestui frumos cristalizat roman este iubirea tr?it? īn trei, iubirea pierdut?, iubirea reg?sit? („Desp?r?irea fu grea. Andrei īi s?rut? ochii umezi, strāngānd-o ocrotitor ?i, parc?, promi??tor, la piept, īngenunche pe cearceaf ?i o s?rut? ?i pe Hilde pe ochii īnchi?i, dup? care plec? īntr-ale lui, īmpov?rat ?i extrem de īncurcat, cu fluxuri ?i refluxuri suflete?ti care-i īnc?rcau acum via?a īntr-un mod la care nu s-ar fi gāndit niciodat?...").

Romancierul se las? dominat, constructiv, de factorii emo?ionali, de parc? ar spune odat? cu Kierkegaard, cel mai melancolic om din lume: „Melancolia mea trebuie s? īncerc s? o ?in mai strīns īn mīn?". „O, cīt de mult te-am/v-am iubit pe amīndou?", pare s? spun? autorul, pīn? cīnd iubirea ia chipul celor dou? iubite ?i se ve?nice?te īn aceast? emisie sufleteasc? de un epicus autentic, prin firescul (re)īntoarcerii la sentimentul de iubire.

Crono-topia romanului implic? un cod al s?u, comport? un set de a?tept?ri īn raport cu care autorul l-a scos din adīncurile fiin?ei, pentru c? Gheorghe Stancu a scris acest roman cu siguran?a c? scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat. Vorbesc despre genul acela de roman pe care ai vrea s? īl cite?ti īnc?, ?i īnc? o dat?. Nevoia de a da o alt? īnsemn?tate ?i un alt drum propriilor tr?iri, nevoia de a le ?ti mereu vii la nivelul percep?iei, īl face pe romancier s? se priveasc? īn ochi cu propriul timp, dar ?i cu cel al lumii de afar?.

Gheorghe Stancu, īn pofida zvīrcolirilor din literatura de ast?zi, ?tie s? se men?in? identic cu sine īn alvia l?untric? a unor stabilit??i ?i sensibilit??i fermec?toare, parc? scriindu-se, pe sine, cu un rest dintr-o lumin? virgin?.

footer