Revista Art-emis
C?l?toria, ca o form? de catharsis PDF Imprimare Email
Silvia Jinga, S.U.A.   
Duminică, 22 Octombrie 2017 15:53

Calatorii in lumi diferiteNeobosit turist ?i scriitor, în acela?i timp, Corneliu Florea se caut? pe sine, str?b?tând meridianele, scrutând semnifica?ii dincolo de aparen?e, m?rturisind c? fericirea de-a c?l?tori „m-a obligat s?-mi bat ?i capul, nu numai picioarele ..."[1]. În volumul „C?l?tor prin felurite lumi", Bistri?a, Ed. Aletheia, 2016, ca ?i în alte c?r?i ale sale, este limpede c? spa?iul de elec?ie al autorului este cel european, pe care îl colind? în lung ?i-n lat când compania britanic? Globus îi ofer? o ocazie corespunz?toare aspira?iilor sale. ?i astfel, suntem purta?i prin ??rile de Jos, Germania, Italia, Elve?ia, Portugalia, Spania. În România se apleac? asupra durerilor ??rii.

Recunosc în euforia tr?irii c?l?toriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspira?ii frustrate ale genera?iei noastre, marcat? în timpul dictaturii de interdic?ia de-a avea un pa?aport. Eram tineri, dornici s? vedem lumea, dar condamna?i la imobilitate. Pa?aportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului ?i a Securit??ii. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea î?i ia revan?a, oferindu-?i un adev?rat regal al frumuse?ii în „felurite" spa?ii ?i într-o infinitate de ipostaze. Dac? am r?mâne numai la dimensiunea contempl?rii frumuse?ilor europene am s?r?ci substan?a c?r?ii. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferin?e discret ascunse, care iese lini?tit la suprafa?a sufletului ori de câte ori un col?, un tablou, o sculptur?, o catedral?, un comentariu îl fac s? retr?iasc? emo?iile încercate în premier? cu Ica, tovar??a de via?? care a plecat în lumea umbrelor.

Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate r?nile ei. Din scena potopului pictat? de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul re?ine, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun r?sturnat cu pu?inele lucruri de salvat. O proiec?ie l?untric? l-a f?cut s? remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senza?ie stranie de déj? vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, ?i parc? femeia aceea e Ica mea neînfricat?, încrez?toare în alt? lume..."[2] . Viziteaz? majoritatea locurilor pentru a doua oar?, dup? ce prima dat? fusese împreun? cu jum?tatea sa. Revenirea în acelea?i locuri este o form? de c?utare a fiin?ei dragi de odinioar?, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de c?l?torie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii ?i ale arhitecturii medievale este o form? catharctic?, un mod de purificare prin emo?ia estetic?, dar ?i un mod de „c?utare a timpului pierdut", în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot s? te cuprind". Autorul tr?ie?te o adânc? experien?? spiritual?, în care emo?ia artistic? se împlete?te cu dorul, care o aprofundeaz?. Cu ani în urm? cei doi medici, so? ?i so?ie au fost cople?i?i de cea mai impun?toare catedral? din lumea catolic?, Sagrada Familia din Barcelona, promi?ându-?i neap?rat o întoarcere. Dar l'homme propose, Dieu dispose. Via?a le-a fost potrivnic?: „Cerule Mare, ce soart? am avut de atunci, luptându-ne pentru via?? în to?i anii ace?tia ?i cât de cumplit am fost înfrân?i în urm? cu ?apte ani"[3]. De unde decizia celui învins de-a nu se l?sa r?pus: „Voi împlini acea hot?râre pentru amândoi"[4].

Subsumat aceluia?i concept de catharsis este drumul pelerinilor cre?tini ?i necre?tini la Santiago de Campostella, care îl impresioneaz? în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru cre?tini dup? Ierusalim ?i Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se p?streaz? osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca ?i ceilal?i discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, str?b?tut pe jos, cu st?ruin?? ?i sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diver?i. Dup? cum noteaz? autorul, în timpul drumului se leag? prietenii, se strig? dureri, se autoexamineaz? oameni, care se simt ferici?i ?i mai ales vindeca?i de balastul sufletesc, dup? aceast? prob? de t?rie fizic? ?i spiritual?. Dac? lu?m în considerare c? pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradi?ia este cu totul impun?toare pentru Spania ?i pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras aten?ia un cuplu coreean care a c?l?torit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural". Corneliu Florea îl nume?te „un spectacol f?r? asem?nare"[5].
În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre compara?ia dintre realiz?rile Vestului ?i teribilele fapte ale guvernan?ilor români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul ?i diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realit??ilor române?ti.

Mut de admira?ie în fa?a tablourilor marelui Rubens, pe care le contempleaz? la Anvers (Antwerp), î?i aminte?te de un alt ins care a b?tut str?zile ora?ului. Este vorba de fostul pre?edinte Traian B?sescu, ?ef al Agen?iei Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de trist? amintire: „a b?gat mâna pân? la cot în devizele statului"[6], dup? care a fost adus în ?ar?, dar n-a p??it nimic deoarece era informator de n?dejde „prin scris, oral ?i ambivalent" la securitatea român?. ?i am ad?uga noi, nu numai c? nu a p??it nimic, dar a ajuns pre?edinte ca s? ruineze ?ara în dou? mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânz?torii de ?ar?", a?a cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploat?rii de la Ro?ia Montana ?i de asemenea, ad?ug?m noi, în vizitele la cursurile de var? din secuime, când s-a fotografiat cu udemeri?tii ?i steagul Ungariei. Nu a procedat ca pre?edintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constitu?ia ??rii. În concluzie: B?sescu este un „juc?tor în sforile str?inilor"[7]. A?a c?, f?r? exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adev?rat ?i trist totodat?.

De?i vede pentru a doua oar?, ce privilegiu, minunile civiliza?iei ?i culturii europene, autorul tr?ie?te cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expozi?ie magistral? a florei p?mântului organizat? în ora?ul Venlo din Olanda o mai v?zuse cu zece ani în urm?. Ea este organizat? din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinant?, de neuitat". Geniul lui Michelangelo îl cople?e?te în Capela Sixtin?, la Floren?a, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictur? sau sculptur?. M?re?ia artistului este incomensurabil?. Geneza ?i Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de nelini?te, ducându-l în p?catul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo"[8]. Nu uit? s? aminteasc? de Vorone?ul nostru, Capela Sixtin? din Est, care îi este tot atât de apropiat? de inim?. Floren?a este memorabil? prin atâtea bog??ii artistice l?sate de magnifica Rena?tere italian?. Basilica Santa Croce este sfânt? prin mormântul mon?trilor sacri pe care-i ad?poste?te: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Floren?ei. Afl?m de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost cople?it de emo?ie, a ame?it, s-a a?ezat de team? s? nu cad?. A avut o criz? de hiperculturemie. Câ?i indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searb?d?

Cezar a înfiin?at pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, c?lug?rul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug ?i cenu?a sa aruncat? în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corup?iei bisericii catolice ?i a papalit??ii, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Afl?m atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din ora?ul Assisi, despre credin??, perseveren??, asumarea de bun? voie a s?r?ciei la acei c?lug?ri numi?i mendicans. Este reconfortant s? citim despre ascez? într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor s? exclame ca la slujba de Inviere „Veni?i ?i lua?i lumina minunii artei lui Rubens cu voi"[9]. La Amsterdam multe îi re?in aten?ia, dar mai ales „Rembrandt, în fa?a c?ruia ne plec?m"[10]. Descrie cu lux de am?nunte tabloul Rondul de noapte, încercând s? prind? în cuvinte dinamismul lui. Afl?m c? personajele înf??i?ate au fost reale ?i ?i-au pl?tit fiecare locul pe pânz?. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scap? nici cuplurile de homosexuali ?i lesbiene, care se afi?eaz? public f?r? nici o pudoare. Îi înregistreaz? c? exist?, dar nu-i aprob?.

Ceea ce îl impresioneaz? mereu este dovada muncii, tenacit??ii ?i talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce st?pung cerul, în construc?iile moderne din Olanda, cea care a smuls M?rii Nordului p?mânt, b?tându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care str?bat Alpii elve?ieni, în cur??enia ?i ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizeaz? perfec?iunea. Prin sa?ii de la noi din Transilvania au p?truns ?i în România bresla?ii nem?i, dovedindu-?i m?sura h?rniciei ?i priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce m? uime?te ?i mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe munc?, fraternitate ?i credin?? ?i au cuprins ?i au construit în Europa de aici din Bruxelles pân? în Transilvania celor ?apte cet??i s??e?ti"[11]. Acea?i pre?uire nutre?te pentru constructorii republicii vene?iene, fugari din calea barbarilor. Ei ?i-au construit „o arc? social? prin munc?, ordine ?i credin?? cum nu s-a mai v?zut ?i va r?mâne în istoria societ??ii umane"[12]. Cople?itor prin fantezia debordant?, efort neîntrerupt timp de aproape o jum?tate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faim? mondial?.

Nu ?tii ce s? admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vie?ii arhitectului, care în fiecare diminea?? timp de 43 de ani se ducea la o mic? biseric? catolic?, se ruga ?i apoi se scufunda în munca la propria-i catedral? de o originalitate ?ocant?, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurd?, lovit de un tramvai în vara anului 1926 ?i anonimitatea lui sunt zguduitoare. A f?cut como?ie cerebral? ?i a z?cut în strad?, fiind îmbr?cat ponosit ?i neavând acte de identitate, pân? când un poli?ist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a z?cut în strad? a l?sat Spaniei o mo?tenire care aureoleaz? aceast? ?ar? prin talent, str?duin??, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru al?ii, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o alt? virtute uman? mult apreciat? în aceast? carte. ?i, cum autorul ne-a obi?nuit din alte c?r?i ale sale cu judecata sa antitetic?, nu ne mir? c? marile prietenii de odinioar? le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibr?" din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situeaz? leg?turile de durat?, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam ?i Thomas Moore, sau dintre Moore ?i Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a sc?pat de e?afodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în ora?ul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroas? a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a c?zut într-o adânc? depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet ?i minte aveau alte dimensiuni, alt con?inut, alt? tr?inicie fa?? de surogatele facebook-ului de ast?zi", cade greu reflec?ia autorului, pe care îl sim?im c? tânje?te dup? asemenea tr?iri sedimentate, verificate de via?? ?i timp. Cruzimea dement? a regelui englez ne însp?imânt? ?i ast?zi. Sub alte fa?ete ea continu? s? se manifeste ?i acum, multiplicat?. Iuda, cum observ? undeva în carte autorul, are din nefericire urma?i nenum?ra?i pe tot p?mântul. Interesant este c? pictorul Bernardino Luini, renascentist ?i el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Tain?, aflat la biserica dominican? Santa Maria della Grazie din ora?ul elve?ian Lugano, situat aproape de Milano. S? fi vrut Luini s? ne spun? c? artistul are o personalitate contorsionat? ca aceea a lui Iuda, c? nu este linear, c? uneori face pact ?i cu diavolul ca Faust de dragul l?rgirii cunoa?terii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se fere?te de truisme, nu repet? adev?rurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne fere?te. Îl judec? sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a n?pustit în 1797 asupra Republicii Vene?iene, s-a confundat cu to?i cuceritorii „ro?i de ambi?ii, putere, acaparare"[13]. Cu Napoleon mai are ?i o alt? r?fuial?. El a aprobat r?pirea Basarabiei de c?tre ?arul Alexandru I în 1812 pentru c? atunci „nu mai putea de dragul ?arului", apoi numai dup? trei luni „s-a luat dup? el prin Rusia"[14]. Atunci ca ?i ast?zi fiecare are atâta dreptate cât? putere are, ca s? parafraz?m o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndr?git? de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divin? a Bibliei, a ?lefuit lentile la Haga pân? a f?cut silicoz?, murind de tân?r. Asemenea vie?i îl emo?ioneaz? pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roag?-te ?i munce?te), deviza specific? cre?tinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care ?i-au legat numele de o înf?ptuire care a înfruntat timpul. În peregin?rile sale autorul remarc? noble?ea acestui principiu care st? la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl reg?se?te ?i la noi în anumite ob?ti c?lug?re?ti, pe care le evoc? oricând are prilejul, cum ar fi m?n?stirea de maici ridicat? la Piatra Fântânele în Pasul Tihu?a. S? ne aducem fiecare contribu?ia cu modestie, f?r? zarv? la binele lumii în care tr?im, cam aceasta este esen?a eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu ?i totu?i atât de greu de îndeplinit pentru mul?i, pe care demonii îi încearc? ?i îi împing s? r?spândeasc? moarte ?i dezastru în jur, ast?zi ca ?i atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios cre?tin, dar faptul nu-l opre?te s? constate noble?ea ideilor propagate de cre?tinism „o ideologie religioas? a p?cii ?i iubirii, a muncii cinstite ?i-a rug?ciunii. Cea mai frumoas? religie de pân? acum a omenirii"[15]. Re?ine din cre?tinism ritualul aprinderii unei lumân?ri în memoria mor?ilor dragi, ceea ce ?i face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu to?i cei care pre?uiesc eleva?ia sufleteasc?, iar în bisericile române?ti „prin care a trecut ?i trece neamul meu, m? simt al?turi de el, îl simt ?i vin s?-i dau un semn de respect"[16], ni se confeseaz? autorul. Se întâmpl? ca starea bisericilor române?ti s?-i cauzeze sentimente de am?r?ciune ?i revolt?, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în jude?ele Covasna ?i Harghita. I.P.S. Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înfiin?ate în 1994 ne vorbe?te despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care for?eaz? epurarea celor dou? jude?e de popula?ie româneasc?. Plângerile I.P.S. Selejan n-au g?sit ecou în rândul administra?iei locale, ?tiut fiind faptul c? exist? o larg r?spândit? complicitate între autorit??i ?i secuii maghiariza?i. Cl?direa episcopiei, noteaz? reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de team?.Acum când scriu, ofensiva iredentist? a Ungariei ?i cea udemerist? în România sunt în plin? desf??urare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul P?cii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiz? la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. B?tând cu pasul jude?ele în chestiune, realizeaz? cât de abuzivi sunt maghiarii fa?? de minoritatea româneasc? din zon?, ca ?i când aceasta nu s-ar afla la ea acas?.

S? ne întoarcem la 1910 la legile de dezna?ionalizare for?at? prin educa?ie ?i cultur? ale ministrului înv???mântului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o tain? c? în Europa politica maghiar? de dezna?ionalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insist? asupra unui adev?r trecut mereu sub t?cere ?i anume c? între 1848 ?i 1918 secuii au fost maghiariza?i. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1.000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ?inut secuiesc, dar domnii Iliescu, N?stase, Severin, B?sescu, Ponta sau nu ?tiu asta sau se fac c? nu ?tiu, fiind „ni?te hiene politice jegoase"[17]. la cheremul str?inilor. Minoritatea maghiar? din România, cea mai zgomotoas? dintre minorit??i s-a dus cu jalba-n pro?ap mereu pe la forurile interna?ionale, plângându-se de atentatul politicii române?ti la identitatea lor etnic?. To?i maghiarii din România î?i vorbesc limba matern?, dar nu to?i cunosc limba oficial?. Cât de zguduitoare este îns? m?rturisirea I.P.S. Arhiepiscop Ioan Selejan c? în unele sate „sunt români care vorbesc limba român? numai cu Dumnezeu"[18]. Toleran?a românilor fa?? de fenomenul udemerist este vecin? cu prostia, iar miopia politic? voit? a multor guvernan?i români se nume?te tr?dare na?ional?.

--------------------------------------
[1] Corneliu Florea, C?l?tor prin felurite lumi", Bistri?a, Ed. Aletheia, 2016, p. 5.
[2] op. cit, p. 117.
[3] op. cit., p. 255.
[4] ibidem.
[5] op. cit., p. 275.
[6] op. cit., p. 48
[7] op. cit. p. 60.
[8] op. cit., p.111.
[9] op. cit., p. 51.
[10] op. cit., p. 15.
[11] op.cit., p. 40-41.
[12] op. cit., p. 141.
[13] op.cit., p. 145.
[14] op. cit., p. 39.
[15] op.ciy., p. 109.
[16] op. cit., p. 109.
[17] op. cit., p. 177.
[18] op.cit., p. 189.

footer