Revista Art-emis
George J. Tenet - „În mijlocul furtunii. Anii mei la C.I.A.” PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase   
Miercuri, 11 Octombrie 2017 19:01

George Tenet-In mijlocul furtuniiGeorge J. Tenet , în colaborare cu Bill Harlow - „At the Centre of the Storm: My Years at the C.I.A." (În mijlocul furtunii. Anii mei la C.I.A.), Editura Scripta, 2010

Cel mai „longeviv" director al C.I.A. după legendarul Allan Dulles, George Tenet a condus comunitatea americană de informaţii în epoca ei cea mai frământată şi dificilă. Numit în fruntea Agenţiei de preşedintele Bill Clinton, în 1997, Tenet şi-a păstrat funcţia în timpul primului mandat al republicanului George Bush, demisionând abia în iulie 2004. Această experienţă unică stă la baza cărţii sale „At the Centre of the Storm: My Years at the C.I.A." („În centrul furtunii: anii mei în C.I.A."), care a produs interes şi controverse nu numai în Statele Unite, ci şi în Orientul Mijlociu. Memoriile lui George Tenet au iritat, în primul rând, grupul de influenţă neoconservator din jurul preşedintelui Bush şi al vicepreşedintelui Dick Cheney. Tenet susţine că acest grup a manipulat deliberat serviciile americane de informaţii, cu acordul Casei Albe, în scopul declanşării invaziei în Irak. Mărturia să nu a plăcut prea mult nici la Ierusalim. Politicienii şi analiştii israelieni s-au concentrat mai ales asupra relatărilor legate de problematica Orientului Mijlociu. De o atenţie deosebită s-a bucurat relaţia capricioasă dintre Tenet şi Mossad.

Între C.I.A. şi Mossad există, de multe decenii, o înţelegere secretă, nesemnată, de colaborare strategică şi tactică. De-a lungul vremii, şefii celor două servicii secrete s-au întrajutorat, şi-au salvat reciproc agenţii din situaţii extrem de periculoase, uneori au coordonat operaţiuni comune. Dar s-au şi spionat între ei, uneori aplicându-şi chiar teribile lovituri sub centură. Cât de benefic sau malefic a fost George Tenet pentru agenda Mossadului şi a strategilor de la Ierusalim? La această întrebare se străduiesc să răspundă analiştii israelieni, căutând răspunsul între filele volumului de memorii publicat recent de fostul şef al C.I.A.

În cartea să, George Tenet mărturiseşte că a fost foarte des oaspetele Mossadului, începând cu a două jumătate a anilor '90. Primele contacte cu spionajul israelian le avusese, însă, mai devreme, pe când călătorea frecvent în Orientul Mijlociu, ca emisar şi negociator al Washingtonului. Deşi nu lucra pe atunci pentru C.I.A. şi nu avea nici o pregătire operativă pentru muncă de informaţii, sesizase tentativele de manipulare ale spionajului israelian. La vârful Mossadului, Tenet era „alintat" cu porecla „Greaseball", termen argotic utilizat în Statele Unite pentru americanii de origine italiană, dar care are şi conotaţii peiorative de „mafiot", „om în care nu te poţi încrede". Probabil că la acestea se gândeau înalţii ofiţeri israelieni, de vreme ce şeful C.I.A. provenea dintr-o familie de greci, nu de italieni.

Date biografice

George Tenet s-a născut la 5 ianuarie 1953, in New York, intr-o familie de emigranţi. A studiat la Universitatea Georgetown (unde acum preda istoria diplomaţiei) şi la Universitatea Columbia. Dupa absolvire, a lucrat timp de un an (1978-1979) în cadrul Institutului Americano-Elen. Apoi a devenit consultant juridic al senatorului de Pennsylvania, John Heinz. Cooptat ca specialist în cadrul Comisiei senatoriale pentru serviciile secrete, Tenet a atras atenţia preşedintelui Bill Clinton, care i-a încredinţat conducerea programelor de „intelligence" ale Consiliului Naţional de Securitate (National Security Council - N.S.C.).In iulie 1995, George Tenet a fost numit director-adjunct al C.I.A.. Doi ani mai târziu, Senatul S.U.A. l-a confirmat în unanimitate pentru funcţia de director plin al Agenţiei - şi, implicit, pentru cea de conducator al comunitatii americane de informaţii.

Cazul Pollard

George Tenet şi-a atras antipatii serioase la Ierusalim, în 1998, când s-a opus vehement eliberării lui Jonathan Pollard, americanul de origine evreiască prins că spiona în favoarea Israelului şi condamnat, în 1986, la închisoare pe viaţă. Angajat civil al serviciului de informaţii navale, Pollard sustrăsese şi transmisese informaţii extrem de sensibile, inclusiv cele 10 volume ale celei mai recente ediţii din „Radio-Signal Notations", care ofereau detalii despre reţeaua globală de supraveghere electronică a Statelor Unite. Iniţial, Israelul a negat faptul că Pollard ar fi fost agentul sau. Ulterior, în 1998, spionul întemniţat a primit cetăţenie israeliană şi pentru eliberarea lui, Ierusalimul a desfăşurat eforturi diplomatice excepţionale. În cursul Tratativelor de la Way, din acelaşi an, premierul Benjamin Netanyahu a condiţionat semnarea unui acord de pace cu Arafat de graţierea lui Jonathan Pollard de către statul american. Preşedintele Bill Clinton, artizanul negocierilor de la Way, ar fi fost, se pare, înclinat să accepte condiţiile israelienilor. S-a împotrivit, însă, directorul C.I.A. Tenet nu a vrut nici în ruptul capului să audă de o asemenea tranzacţie. „Spionul Pollard nu are nici o legătură cu tratativele israeliano-palestiniene", i-a spus sec Tenet preşedintelui Clinton. Şi l-a ameninţat că, a două zi după eliberarea lui Pollard, îşi va da demisia de la conducerea C.I.A. în semn de protest. Intervenţia să nu a trecut neobservată la Ierusalim.

Diplomaţie şi muncă informativă

George Tenet era socotit un specialist în problemele Orientului Mijlociu, zona prioritară pentru interesele americane. „Cel puţin 90% din călătoriile dincolo de graniţele Statelor Unite le-am făcut în ţările din Orientul Mijlociu, îndeosebi după asasinarea premierului israelian Itzhac Rabin", îşi aminteşte, în memoriile sale, fostul director al C.I.A. El explică: „Era momentul de vârf al atentatelor teroriste palestiniene. Preşedintele Bill Clinton se temea că „Procesul de pace" început la Oslo se va prăbuşi şi pentru că a-l salva, a apelat la C.I.A. pentru că această prestigioasă forţă informaţională să medieze şi să stabilească contacte pozitive între palestinieni şi israelieni". Tenet povesteşte că unii responsabili americani l-au sfătuit să nu se angajeze într-o acţiune vizibilă politico-diplomatică şi să se păstreze cu prudenţă în perimetrul misiunilor tradiţionale ale C.I.A. „Nu au fost călătorii de plăcere şi nici de protocol, ca cele ale lui Henri Kissinger, ci o combinaţie de muncă informativă şi diplomaţie", notează Tenet în cartea sa.

Arafat, teatral şi imprevizibil

Cunoscutul istoric al serviciilor secrete israeliene, Iosi Melman, apreciază în cotidianul ebraic „Haaretz" că Tenet s-a simţit „ca acasă" în Orientul Mijlociu, datorită „originii sale mediteraneene". O casă, însă, în care locatarii se certau tot timpul. Personajul care l-a uimit cel mai tare a fost Yasser Arafat, conducătorul „Revoluţiei palestiniene". „Nu am putut să nu-l simpatizez, în pofida tuturor şiretlicurilor sale, a teatralismului sau şi a faptului că era totdeauna imprevizibil" - scrie Tenet.

Imprevizibile erau şi izbucnirile de orgoliu ale lui Arafat. Tenet îşi aminteşte de un incident petrecut, în octombrie 2000, la reşedinţa ambasadorului american din Paris, la o întâlnire secretă israeliano-palestiniană la care participa şi secretarul de stat Madeleine Albright. Generalul Moşe (Bughi) Yalon, şeful Statului Major al armatei israeliene, i s-a adresat lui Arafat numindu-l „Rais", care în arabă înseamnă preşedinte, conducător. Toţi cei de faţă au rămas sideraţi de izbucnirea violenţă a liderului palestinian, care i-a strigat furios lui Yalon: „Tu, să mi te adresezi cu « Generale Arafat », eu am fost cel mai mare general din armata egipteană". Tenet comentează cu umor incidentul: „Uite, drăcie, nici nu ştiam că Arafat luptase în armata egipteană, că avea gradul de general şi că fusese încă, un general mare". Liderul O.E.P. reacţiona la fel de nervos ori de câte ori auzea vorbindu-se despre Kuweit. Se aprindea imediat şi incepea să tune şi să fulgere: „Să se ducă dracului tot Kuweitul, dar fără banii mei". Se pare, explica Tenet, că toate conturile deţinute de Arafat în aceasta ţara fuseseră, la un moment dat, confiscate.

Imprevizibilul Arafat avea cateva clişee favorite. De câte ori se întâlnea cu personalităţi politice americane, se lamenta invariabil: „Eu încă sufăr, poporul palestinian încă suferă". Tenet îşi aminteşte cu amuzament că, înaintea fiecărei întâlniri cu liderul O.E.P., obişnuia sa parieze cu Stan Moscovici, responsabilul C.I.A. de la Tel Aviv, cu privire la momentul în care avea să fie rostita formula: „Eu înca, sufar...". În ciuda acestor detaşate relatări anecdotice, pentru Tenet, Arafat rămâne un personaj tragic. Se voia un David Ben Gurion al palestinienilor, visa să proclame independenţa Palestinei întocmai cum o făcuse, în mai 1948, evreul, proclamând independenţa Statului Israel. Dacă nu îi era dat să fie Ben Gurion, scrie Tenet, atunci, cel puţin, Arafat îşi dorea să rămână în amintirea poporului sau ca Moise, care i-a scos pe evrei din robia egipteană, dar nu i-a fost dat să între în Ţară Promisă. „În realitate, Arafat nu era nici Ben Gurion şi nici Moise" - conchide Tenet.

Despre liderii israelieni

Ca şef al C.I.A., Tenet i-a cunoscut pe mulţi dintre conducătorii Israelului. Nu i-a simpatizat pe toţi; de altfel sentimentul era reciproc. Nu i-a plăcut, de pildă, premierul Ehud Barak. Despre Amy Ayalon, fostul şef al serviciilor secrete interne (Shabak), Tenet are cuvinte de laudă. I-a preţuit corectitudinea, spiritulGeorge J. Tenet-At the Centre of the Storm de sacrificiu. „Îi displăceau jocurile şi fandoselile", scrie Tenet. De aceea nu a fost luat de Benjamin Netaniahu la tratativele de la Way. În locul sau, a participat la tratative adjunctul Israel Hasson (astăzi deputat din partea Partidului de dreapta „Israel Beitenu" - „Israel Casa Noastră"). „Netanyahu l-a lăsat acasă pentru că ştia că Ayalon, ca şi Itzhac Rabin, nu era în stare să mintă", scrie Tenet. În cursul tratativelor de la Way, Tenet l-a întrebat pe generalul Meir Dagan, şeful Direcţiei anti-teroriste în cabinetul lui Netanyahu, (astăzi şeful Mossad), dacă îl cunoaşte pe Amin El-Hindi, şeful serviciului de informaţii externe al lui Arafat. „Desigur, i-a răspuns Dagan. Vreme de doi ani am alergat după el că să-i trag un glonţ în cap". Tenet a zâmbit şi i-a spus lui Dagan: „Acum ai putea să-ţi îndeplineşti misiunea. Hindi se află în camera învecinată".

Tratativele mincinoase Barak-Arafat

În 2000, americanii s-au străduit să-i aducă la Câmp David pe Ehud Barak şi Yasser Arafat, pentru a semna un Tratat istoric pe care însă nu-l voiau în realitate nici unul, nici celălalt. „Am fost surprins, scrie Tenet, când Barak, după prima zi de convorbiri, s-a retras la reşedinţa să şi n-a mai ieşit de acolo". Tenet subliniază: „Cu mult înaintea deschiderii Conferinţei de la Câmp David, C.I.A. a ajuns la concluzia că tratativele de pace nu au nici o şansă de reuşită. Ştiam că în timp ce Barak a venit la Câmp David din dorinţa să se ajungă la semnarea unui Tratat general de pace, Arafat nu avea o asemenea intenţie. El sosise la Camp David doar pentru că nu voise să-l supere pe preşedintele Clinton. Ambele părţi, atât israelienii, cât şi palestinienii, obişnuiau să repete aceleaşi lucruri spuse şi răspuse la întâlnirile anterioare. Ştiam că 40% din cele ce afirmau şi unii, şi ceilalţi nu erau adevărate. Israelienii şi palestinienii obişnuiau să ţipe unii la alţii, nimic din atmosfera anglo-saxonă nu domnea la aceste tratative".

Tenet se fereşte să dea dreptate deplină vreuneia dintre părţi. Observaţiile critice le împarte aproape egal, totuşi, mărturiseşte: „Adevărul este că-i iubesc pe israelieni. Dragostea lor de viaţă, tot ce au făcut pentru a se auto-apară şi pentru a-şi construi o ţară înfloritoare, dar m-am legat şi de lumea palestiniană, iar Yasser Arafat era o parte din această lume".

Atacat şi de neoconservatori, şi de democraţi

În memoriile sale, Tenet conştientizează forţă uriaşă a ţării pe care o reprezintă şi în jocul de-a uriaşii şi piticii da să înţeleagă care este locul fiecăruia. Totuşi, el nu dezvăluie aproape niciodată strategiile C.I.A., în fruntea căreia a stat şapte ani. Tenet a deţinut şi funcţia de şef al întregii comunităţi informaţionale a Statelor Unite, cu cele 17 servicii speciale autonome ale sale. Nu a fost o perioada uşoară şi nici glorioasă. Eşecuri după eşecuri i-au zguduit autoritatea şi i-au compromis gloria. C.I.A. nu avea informaţii suficiente despre pregătirile nucleare ale Pakistanului şi Indiei şi a aflat din presă despre experienţele nucleare efectuate de cele două mari puteri asiatice, în mai 1998. Patru luni mai târziu, în septembrie 1998, teroriştii Al-Queda aruncau în aer ambasadele americane din Tanzania şi Kenia. Vârful eşecurilor C.I.A. a fost atins cu prilejul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, în inima colosului american, prin distrugerea Turnurilor Gemene. C.I.A. a fost făcută responsabilă de fluxul informaţiilor false sau greşit interpretate utilizate de Casă Albă pentru declanşarea Războiului împotriva Irakului lui Saddam Hussein.

Memoriile lui George Tenet nu sunt scutite de critici acerbe, ele vin, paradoxal, din două direcţii antagoniste: neo-conservatoare şi democrate. Neo-conservatorii l-au mobilizat pe Douglas Johnston Faith, fost funcţionar superior la Ministerul Apărării S.U.A., să-i demoleze lui Tenet cartea. Acesta s-a achitat pe deplin de misiune, într-un articol publicat în „Wall Street Journal". Democraţii nu s-au lăsat mai prejos, criticând tacticile C.I.A. de răpire din diferite ţări a unor oameni bănuiţi de activitate teroristă şi transportarea lor în închisori secrete, unde erau chinuiţi pentru a li se smulge mărturisiri. Tenet nu neagă, dar are explicaţia sa: „Suntem în război".

footer