Revista Art-emis
?coala de umor a ziaristului Gheorghe Stancu PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 13 Septembrie 2017 22:15

Rondeluri si catrene-Gheorghe StancuZiarist, scriitor, cercet?tor, fost redactor-?ef ?i director la cotidianul „Evenimentul" ?i „Cronica vālcean?", filologul Gheorghe Stancu a publicat cīteva produc?ii literare, precum romanul „Chemarea destinului (Editura Almarom, Rāmnicu-Vālcea, 2007)", „Dosarul mor?ii" - proz? poli?ist? (Editura Conphys Rāmnicu-Vālcea, 2009), „St?pānul" - proz? scurt? (Editura Conphys Rāmnicu-Vālcea, 2010), „Amintiri din r?zboi - Amintiri din via??" - povestiri (Editura Conphys Rāmnicu-Vālcea, 2011 - edi?ia I; 2013 - edi?ia a II-a); „Iulian Com?nescu sau via?a roman?at? a unui senior al timpurilor noastre" - (Editura Bibliostar, Rāmnicu-Vālcea, 2017) ?i „Rondeluri ?i catrene electorale (in)amicale" (Editura Conphys Rāmnicu-Vālcea, 2008), volum care s-a n?scut ?i s-a profilat pe fondul acestei lumi īn c?dere liber?, īn, parc?, etern? neorīnduial?, īn perpetuu dezechilibru ontic. Paginile sale reunesc elementele de calitate ale acestui gen literar umoristic, dar caustic ?i vitriolant, prin care autorul dore?te transmutarea noastr?, a societ??ii, īntr-o esen?? calitativ distinct?. Cititorul va descoperi un truditor mig?los de atelier, a c?rui pozi?ionare pe scara de valori confirm? ?i afirm? fe?ele unui creator exigent, st?pīnit de scrupulul artei eminent īntocmite, creator care fabric? un bun literar durabil, demn de a īnnobila semn?tura de filolog.

Un teribil document despre „mizeria" cotidian? (vorbim aici despre mizeria moral? cras?!), despre politicianul de cea mai nedemn? spe??, despre lumea ?i personajele deocheate care tr?iesc doar īntr-o iluzorie coeren?? ?i organizare, o lucrare cu caracter corector, īnc?p?toare ca o Arc? a lui Noe, īncondeiaz? cu sarcasm viu spiritul deviant ?i deviat al societ??ii, cu to?i originalii excentrici, care ?i-au g?sit locul nefiresc de cald la vīrf, tocmai pentru c? nimeni nu catadicse?te s? le confere adev?rata legitimitate: Autorul ī?i construie?te cartea pe conflictul dintre realitate ?i aparen??, dintre ceea ce sīnt cu adev?rat cei viza?i ?i ceea ce par a fi.

Modul īn care Gheorghe Stancu prezint? realitatea, resursele de percep?ie pe care le valorific?, disponibilit??ile axiologice angajate īn discursul umoristic, precum ?i inten?iile gnoseologice, reprezint? elocven?e ale originalit??ii crea?iei sale, care ofer?, prin ?inut? ?i stil, spectacolul unui om de o factur? binef?c?toare, o personalitate cu voca?ia demnit??ii, un observator lucid ?i ironic, un maestru care vrea s? scoat? „Republica lui Caragiale" din stereotipie. Lumea pe care ne-o prezint? īn volum este o lume dezarticulat?, o societate aflat?, parc?, perpetuu īn pragul dezagreg?rii, unde nici legea, nici principiile moralei n-au atins puterea, menit? s? genereze o solid? structur? politic? ?i social?.

Īndeplinind func?ia de control ?i corec?ie ?i dep??ind dialectica relativului, ironia este, pentru autor, o arm? satiric?, deschis? unor interpret?ri multiple, este apanajul inteligen?ei, mai mult, ea este „con?tiin?a con?tiin?ei", e reflectare a spiritului īn oglinda propriei sale moralit??i, prin care ne face aten?i la realitate, la īngustimea ?i deform?rile impuse de la vīrf, la fanatismul exclusivist. Autorul ia pozi?ia unui frondeur ce dinamiteaz? cuiburile de n?pīrci conven?ionale ale vremii noastre, insinuīndu-se īn chiar miezul lor ?i denun?īndu-le: „Un trep?du? din vechea gard?/ Se lupt? iar pentr-un mandat/ Fiindc? nu vrea nicicum s? piard?/ Fotoliul s?u de deputat./ Ca s? r?mān?-n avangard?,/ Se zbate ca un apucat./ Un trep?du? din vechea gard?/ Se lupt? iar pentr-un mandat./ Promite la electorat/ C? pentru ?ar? vrea s? ard?,/ Īns? el e interesat/ S?-?i mai ridice o mansard? -/ Un trep?du? din vechea gard?".

Demersul s?u va trezi protestul celor viza?i ?i simpatia celor care ī?i doresc alternative la mult a?teptata schimbare, menit? s? aduc? schimbare, pentru c?, īn sine, ironia ?i umbra de triste?e a autorului, īn spiritul lui Jules Renard, ?i tonul s?u superior, aminte?te ?mecherilor, miliardarilor de carton, corup?ilor mai mari ?i mai mici, c? ei nu reprezint? adev?rata Romānie! Volumul cadreaz? cu succes acestui gen literar prin talent, infuziune de originalitate, energie nud-pamfletar?, īn care subzist?, cu efecte propor?ionate, un gen de umor t?ios: „Se crede tipul mare scul?,/ Dar el e-un simplu cabotin-/ Periculoas? tarantul?/ Cu doz? mare de venin./ De?i nu-i demn decāt de hul?,/ C?ci n-are-n el nimic senin,/ Se crede tipul mare scul?,/ Dar el e-un simplu cabotin./ Nu-i bun decāt pe post de Bul?/ Stānd ?mechere?te-n baldachin/ Mai las?-ne, smintit? creatur?/ ?i stai pe banca ?ter?ilor, Amin!/ Se crede tipul mare scul?".

Volumul pune īn mi?care ?i men?ine aderen?a autorului cu genul, īndreptīndu-l, ca pe un vapor īnc?rcat de comori, spre destinul s?u scriitoricesc. Protagoni?tii, personajele, eroii s?i sīnt ni?te mecanisme stricate, pe care le sufoc? īn oprobriu, demontīndu-le mitul. Cinic dincolo de insuportabil, autorul mizeaz? pe posibilit??ile limbii īn conjunc?ie cu ideile, īncercīnd s? dezamorseze paradoxul pe care conceptul de societate īl implic?: politica drept art? a imoralit??ii!

Autorul nu glume?te cu aceast? incursiune sarcastic? īn ?ara corup?ilor ?i imoralilor, el implic? cititorul īn ac?iune, īl oblig? c?rtur?re?te s? ia pozi?ie. Pentru c? ironia sa pe rime, care īnsumeaz? glum?, gravitate, art?, ?tiin??, filosofie, gīndire liber?, riguroas?, seduc?toare pentru min?ile mobile, produce, pe līng? invers?ri binevenite, ?i un fenomen de distan?are a publicului fa?? de anumite situa?ii, fa?? de un personaj sau altul. Discursul ironic afi?eaz? o ?inut? ambivalent?, ambivalen?a suprem? fiind hohotul de rīs provocat cititorului care accept? revela?ia apodictic? a concluziei. Nu numai datorit? temelor alese, dar ?i pentru felul īn care a izbutit s?-l alc?tuiasc? ?i, mai ales, din pricina acelui - de invidiat - climat spiritual pe care volumul īl stabile?te, reprezint? o ocazie de a ne delecta cu cele mai reu?ite forme ale genului umoristic romānesc: "Caragiale dac?-nvie,/ Ar recunoa?te cinstit/ ?i ar spune cu mānie:/ Sunt convins, m-a?i dep??it!" (Aici, mīnia/ durerea lui Cargiale ar fi pentru starea na?iei, ajuns? īntr-un stadiu mult sub cel pe care īl ?tia ?i īl persifla).

Dac? practica umorului s?n?tos nu ne-ar fi cunoscut?, am īnv??a-o la ?coala filologului Gheorghe Stancu, prin formula „de toate pentru to?i", adic?, nenum?rate surprize pentru un asemenea tip de carte. Exerci?iile de libertate ale sarcasticului autor, rod al reflec?iei riguroase ?i rafinamentului psihologic, ne invit? la o vorb? a?ezat?, dar ucig?toare prin umorul īndreptat asupra istoriei prezentului ?i personajelor sale.

„Rondeluri ?i catrene electorale (in)amicale" este cartea de excep?ie a unui scriitor convertit la umor, un ironist prin excelen??, foarte lejer īn versifica?ia care īl afirm?, o carte care cultiv?, eminamente, umorul īn surprinz?toare asocia?ii de idei, situa?ii, rime, ritm ?i poant? final? surprinz?toare. Autorul nu iart? pe nimeni ?i folose?te catrenul ca pe un mijloc de comunicare ?i duel, de fapt, un instrument eficace īn biciuirea moravurilor de tot felul din societate ?i, tocmai de aceea īi vom aduce „insulta" de a-l considera un exponent al genului, care ne irit? s?-l citim ca pe un apostol al unor adev?ruri, īndreptate prin umorul supus temperamentului s?u. Talentul īl ajut? īn mare m?sur?, ironia este o virtute apropiat? firii sale ?i o folose?te atunci cīnd ī?i aduce aminte c? mai are de b?tut un cui, nu f?r? regrete, īn neroziile prezentului: „Puterea ?i Opozi?ia/ Se lupt? pentru ciolan/ Arme au ?i una ?i-alta -/ Argumente: de maidan!"/. Nu exist? decīt un mod de a-l l?uda: citindu-l. Numai a?a cititorul se va īmbog??i cu ceea ce-i scap? din societate, cu ceea ce i se ia, cu ceea ce i se fur?.

Filozoful Conte Keyserling spunea c? „epigrama, nu de pu?ine ori neglijat?, d? literaturii un aer de spiritualitate latin? ?i de umor spontan ?i s?n?tos". Aceasta este, v? asigur, nota volumului de fa??. Incontestabil o carte de succes, un bun serviciu adus genului umoristic, un pa?aport al autorului pentru patria umorului pe rime, o ofert? bogat? pentru amatorii de rīs contagios, fiindc?, īn starea sa de condiment firesc, dar necesar īntr-un savant dozaj, catrenul este o specie a poeziei lirice care trebuie s? reziste!

La fel ca ?i Ion Luca Caragiale, Gheorghe Stancu are inten?ia de a contribui la īndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cuget?rii clasice, „ridendo castigat mores", convins fiind c? nimic nu-i arde mai r?u pe tic?lo?i decīt rīsul. Rīsul de ei, luarea lor īn rīs, batjocoritor! Iar cuvīntul scris este riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia ?i fariseismul. Asemenea eroilor lui Caragiale, eroii lui Gheorghe Stancu sīnt concet??enii actuali, īncīt nu te mai saturi s? faci haz de ei: „De vrei s? faci politichie/ Te vār?, frate-n Parlament!/ A?a f?cu ?i nea Ilie,/ Care-i a toate... impotent/." sau, alt catren: „Cānd īn Parlament se duse/ Intrānd īn politichie,/ Ī?i procur? ce n-avuse:/ De m?rg?ritar tichie".

Componenta esen?ial? a c?r?ii este aceea a umanit??ii relevate cu mult umor īn rondeluri, scenete, poeme, fabule, catrene, atīt cīt se cuvine s?-l conving? pe cititor c? este un scriitor īnzestrat cu un incontestabil spirit polemic, cu luciditate de expresie, cu verv? molipsitoare ?i cu multiple posibilit??i de incursiune īn diferite domenii, prin texte f?r? pomad?, f?r? fic?iuni, f?r? ipocrizie. Autorul nu se mul?ume?te numai s? nege sau s? bagatelizeze īn scris aspecte nedorite, el īntrebuin?eaz? umorul, sarcasmul, ironia ca instrumente critice, tocmai pentru a-?i spori autoritatea, pentru a critica sl?biciunile individuale, sociale sau omene?ti, codexul (i)moral al claselor parvenite, modul de via?? al p?turii superioare a societ??ii, īntr-un mod acuzator, la fel ca Evelyn Waugh, autoul romanului „Declin ?i pr?bu?ire". Tonul autorului este cel mai adesea unul de dispre?, de superioritate (justificat-l?udabil?), dar ?i de am?r?ciune, ca reac?iune īmpotriva a tot ceea ce este v?t?mat moral: „S? facem zi de zi „apele"/ ?i s?-i trimitem īn instan??/ Pe cei cu titlul de Lichele*,/Ori s?-i pred?m la ambulan??/". De aceea cartea nu are atributul unui „picaro" ce treze?te simpatie, tocmai pentru c? demersul autorului este dezagregator, iar opiniile ?i discursurile, cam neortodoxe pentru īmpricina?i: „Te faci frate ?i cu dracul /Atunci cānd vrei s? treci lacul/ Dar, te-ntreb: de ce o faci/ Dac? r?māi plin de draci?!".

Da, Gheorghe Stancu este un moralist prin excelen??, care se adreseaz? ra?iunii cititorului, dar este, automat, ?i un iubitor al spectacolului diversit??ii umane. F?r? īndoial?, Gheorghe Stancu este scriitorul pentru care angajarea nu reprezint? numai pagina de carte, de revist? sau de ziar, ci ?i semn?tura pe evaluarea riguroas? a inegalit??ilor sociale ?i morale. Gheorghe Stancu ?i-a f?cut un punct de onoare din a ridiculiza „lumea lui Caragiale", pe care o strīnge cu u?a, v?zīnd, aici, īnsu?i, simbolul unui demers de folos. Drept pentru care nu las? nimic pe seama improviza?iei. Supravegheaz? atent cuvintele, le cīnt?re?te, īncīt cititorul nu-l poate īnvinui pentru limbaj, ca unic? realitate de manifest. Cartea poate fi socotit? o pedagogie a spiritului cunosc?tor, o pīrghie cu func?ie critic? ?i cu rol deosebit de important īn strategia de demascare a imposturii, prostiei, demagogiei ?i fanfaronadei. Poate fi socotit? instan?a ce supravegheaz?, de la īn?l?ime, avatarurile societ??ii, modul prin care autorul p?trunde īn infrastructura prezentului m?cinat de corup?ie, demontīnd farsa juridic? ?i comentīnd acid, cu grea ?i dureroas? povar? de suflet, imperfec?iunile, ilegalit??ile, aspectele cotidiane, afacerile veroase, politica ?i via?a parlamentar?: „E gālceav?-n coali?ie,/ Guvernul se clatin?/ Unii mor de inani?ie/ Iar al?ii... se piapt?n?".

footer