Revista Art-emis
Ordo Amoris şi creatorii contemporani PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Noemi Bomher   
Duminică, 06 August 2017 18:27

Dan LaurentiuOricât ne-am amăgi, se scrie mai mult decât se citește, de aceea reiau atracția pentru versuri prin ochelarii grăbiți ai celor ce folosesc ecranul telefonului mult mai repede decât foaia de hârtie, re-amintesc rapid cum se spuneau apoi se scriau, nu totdeauna se tipăreau declarațiile de amor pentru ființele feminine. Spiritul mitic și metafizic al dragostei, inițiat de versurile eminesciene a renăscut în modul de construcție al tinerilor ieșeni, care au reluat un ceremonial elegant, adaptat, în special, de poeții generației de sfârșit de secol al XX-lea, de obicei fixat apoi în capitală (Mihai Ursachi, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu, Adi Cusin): aceștia se manifestau printr-un comportament hieratic, folosind versurile ca semne ale iubirii (de fapt se auto-adorau), îndepărtând, măcar prin intermediul compunerii, spunerii și scrierii poemelor spaima de uitare; prin ordo amoris, drept re-amintire sugerez structurile poetice romantice în cadrul special al opoziției față de lirica de tip patriotic de mijloc de secol trecut, prin care colegii studenți construiau un nou mod al identificării Sinelui în dubla statuare a motivelor vizionare ale iubirii și ale morții.

Încerc să evoc, lectorilor de acum, sonurile poetice impuse de câțiva tineri, ce au depășit prin lirica lor cititorii și ascultătorii din vremea lor, reașezând în sonete, cuvintele ce trimit la jocul iubirii din secolul trecut, o scriere de opoziție și re-naștere; insist pe spunerea/ scrierea imaginarului obsesiv al generației, fără frustrări politice, creații realizate prin trimiteri la atracția pentru o parteneră ideală, important pentru voi, din mileniul trei, sunt reluările din creația lor.

Dan Laurențiu (pseudonimul lui Laurențiu Ciobanu, n. 10 aug. 1937 - 21 dec. 1998) oferă un sistem simpatetic al spunerii versurilor pasionante, adresate elementelor cosmice, măști ale feminității: Poziția aștrilor (1967), Călătoria de seară (1969), Imnuri către amurg (1970), poeme dedicate, de fapt, unor amoruri eterne cu sfârșit dramatic, cu referiri fie la motive preluate zona profană greacă sau latină: Poeme de dragoste (1975), Zodia leului (1978), Privirea lui Orfeu (1984), Ave Eva (1986), Psyché (1989), titlul unui volum, „Ave Eva" trimite către dubla legătură dintre strigătul legionarilor romani, notat de Suetonius: „Ave Cezar Imperator și jocul de cuvinte dintre Ave / Eva: „Cea mai adâncă voce/ cu care Dumnezeul a creat Lumea/ Este vocea Ta/ Ea vine din pădure/ din noapte/ din haos/ ascult la telefon/ această voce// din pădure/ din noapte din haos// Când se va lăsa seara/ voi scrie un nou poem/ Acest poem va purta numele meu/ moartea universală// Când mă voi trezi din somn/ și voi privi fereastra/ înghețată mâinile mele pline de sânge// îmi vor aminti/ că anul în care m-am născut/ nu este anul meu/ ci anul în care am trecut/ pe sub Anul Domnulu// Pe tine te iubesc/ fiindcă nu te-am cunoscut niciodată/ eu sunt slab tu fă-mă tare/ acum a căzut ninsoarea peste oraș// eu am început să plutesc/ peste oraș cu această/ ninsoare albă// cerșesc luminoasă/ la ușile voastre// toată viața mea/ nu a fost/ decât boală și artă/ ceea ce am câștigat// nu a fost decât/ sentimentul morţii"

Clasificarea imaginarului său poetic poate fi ușor realizată, întrucât iubirea pare a fi idealul compunerii versurilor: încă din liceu, imaginea fizică stranie a lui Dan Laurențiu apărea învăluită de puterea de a sugera un ambient elegant, după cum sugerează Nora Iuga: „Era un causeur admirabil, șocând în dialogurile amicale prin îndemânarea cu care alterna inegalabilele lui improvizații lirice cu citate filosofice, rostite cu aceeași lejeritate. Dan Laurențiu era poet în tot ce făcea"[1].

Alături de Mihai Ursachi, Emil Brumaru şi Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu poate fi inclus în sistemul poetic neoromantic ieşean cu elemente manieriste, melancolice, cu sugestiile emblemei un trubadur obsedat de dragoste. Titlurile volumelor și poemelor sale devin emblematice, după două decenii, întrucât, tocmai manierismul acestora și cheia lor simbolică repetând elemente din alte limbi, arată nu numai structura creatorului, ci trimit către interpretul eventual, supus acelorași obsesii despre On revient toujours, poeziile sale fiind trimiteri către frica de moarte, aparent eludată prin iubire:
„Totdeauna m-am temut de femeie/ ascunde-mă mamă primeşte-mă/ înapoi în pântecul tău/ voi sta acolo ghemuit/ ca un diamant/ strălucind într-un cuib/ de mătase nocturn/ voi fi ocrotit/ de primejdii/ nimeni nu mă va bănui/ că m-am ascuns chiar acolo// la adăpost de privirile dogorâte de febră/ ale acestor tinere preotese/ care mă opresc în drum mă conduc/ în faţa altarului şi-mi susură-n ureche// liturghia cea neagră răstignit pe crucea de foc/parfumuri violete penumbra iatacurilor/ cu muzica Anotimpurilor Vivaldi la căpătâi şi Elvis la călcâie/ ce ospăţ senzual ce sudoare de cal/ mamă ia-mă înapoi ascunde-mă în pântecul tău/ voi sta acolo pitit adormit ca un diamant strălucind într-o cutie de catifea într-un cub de mătase neagră".

Dan Laurențiu, mereu rănit în dragostea pentru el însuși, se adresează publicului neîndurător: Călătoria mea ca martir și erou al timpului (1991), 101 poezii (1993), Femeie dormind (1993) pentru a descoperi elementele eterne ale erosului cu trimitere la credința creștină și aceea filozofică: Mountolive (1994), Patul metafizic (2000), într-o compunere orfic - emfatică și ușor repetitivă, chiar atunci când folosește schema sonetului în adresarea către iubita / moarte: „Nu mai trebuie să aștepți pe nimeni în această casă cu zidurile ce tremură de teama ta şi de speranţa ta iubeşte-ţi singur nebunia/ închide fereastra apoi închide și ochii obosiți de lumină/ respiră liniștit și adânc aerul din gura celui care a fost şi a murit// adu-ți aminte de scutul și sabia atârnate/ în adâncurile mării o lumină eternă/ și verde îţi arată drumul// un cântec înalt de fecioare leagănă tronul de aur acolo trebuie să te odihnești meditând la perfecţiune."

Astfel, Dan Laurențiu compune versuri, pentru a marca strânsa legătură dintre cuvântul etern și omul trecător în relațiile profane,devenit etern prin simboluri și prin felul de a medita despre viață și perpetuare prin termeni organizați în versuri despre iubire, scriere și perfecţiune: „Vreau să scriu în încercarea de a construi un drum bătut cu diamante spre tine/ vreau să scriu cu nepăsarea de a ajunge la finalitatea care nu este scopul nimănui/ vreau să scriu în sensul zădărniciei de a te face frumoasă/ Vreau să scriu în speranța că poemele mele se vor naște ca îngerii dintre coapsele tale/ Vreau să cred că despre vocea ta toate aceste litere bolnave îți vor aduce aminte că eu am plecat pentru totdeauna și nu mai vreau să scriu despre nimeni".

Pentru absolventul Facultății de filozofie, relația cu sistemul poetic al sfârșitului de mileniu trimite mereu către o semnificație simbolică, realizată prin repetiții, prin hieratismul sunetelor, ce reiau obsesiile poeziei compuse de timpuriu, întrucât Dan Laurențiu se sprijină pe el însuși prin versurile sale, descoperind un sens al credinței în binele spunerii, devenită modernă prin ceremonialul iubirii fizice amestecată cu idealul descoperirii divine: „Ce fericire să-L descoperi pe Dumnezeu în pântecul unei femei acolo unde se naşte copilul acolo unde arta absolută nu mai are nici un sens acolo unde toţi poeţii ne naştem şi toți oamenii trebuie să murim dar ce fericire să-L găseşti pe Dumnezeu în pântecul unei femei."

Omul Dan Laurențiu era un ins aparent ursuz, timid, însă se comporta ca un prieten de nădejde, supus sorții, ins, care a transferat de timpuriu nevoia de a fi deosebit a unui elev de la un liceu ieșean vestit, cu ajutorul transferului poetic în lumea fiinţelor și evenimentelor din spațiul lui Eros, unde poat efi substituită frica de neant, cu fratrii umane, apropiate de sacru precum în Ce bine: „Ce bine e Doamne să dorm lângă Tine/ este la fel de bine de parcă aş dormi lângă femeia pe care o visez şi n-am întâlnit-o/ ea rătăceşte pe drumuri necunoscute prin păduri şi prin lacuri ascunse de vederile omulu ea se ascunde de mine/ Eu sunt un zeu şi nu ştiu prin ce tufişuri şi ape s-a ascuns/ Ea a plecat prin mările sudului sau ale nordului."

Am dorit să sugerez importanța unor stihuri uitate despre o predică de pe munte a poetului ieșean, Dan Laurențiu precum în Evanghelia după Matei capitolele 5-7, un discurs divin despre inițierea prin ubire, cu ajutorul terminologiei baladești în limba română. Calitatea spunerii și ascultării unui fel literar/des-cântec depinde de receptori (se admite concomitența celui care spune și a celui care aude), de aceea trimit către o generație de poeți de la sfârșitul mileniului trecut: Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu absolvenți la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, primă structură a cărei emblemă porneşte de la atributele fiinţei, privită iniţiatic, după cum explică herbul universitar cu dimensiuni tainice, hermetice a lumii.

Pentru autori, versurile erau descântece (din latinescul canto, cantare utilizând prefixul latinesc des/contra), poemele cer zile precise, în care se spun și se scriu secret: discântec/împotriva desemnează ceva ce nu e cântec, se sugerează ceva ce limitează, opreşte sau anulează efectul produs de cântec, construiesc o zonă primară a spiritualităţii, o modalitate apotropaică, un mijloc de comunicare magică adresată forţelor superioare ființei: vraja benefică şi blestemul malefic, într-un timp neomogen, discontinuu, prin lungimea incantaţiei repetate, care depinde de disponibilitatea sufletească, și de gestica dispărută.

-------------------------------------------
[1]. Cf. http://www.romlit.ro/dan_laurentiu

footer