Revista Art-emis
Când durerea atinge profunzimi tulburătoare PDF Imprimare Email
Mihaela Roşu Bînă   
Miercuri, 21 Iunie 2017 16:24

Georgia Miculescu-Amurgul nu vindecă Lirica Georgiei Miculescu, hrănită de o experienţă personală tragică, creşte de la un volum la altul, croindu-şi propriul drum într-o izbucnire de sensibilitate şi simţire autentică. Poemele ultimei apariţii editoriale, Amurgul nu vindecă, apărută la editura EMMA din Cluj, în 2016, surprind traseul unei fiinţei scindate între lumea umbrelor şi cea a luminii stinse de amurg tomnatic a cărui putere vindecătoare este timid invocată de câteva poeme. Titlul concentrează concluzia amară a întregului demers artistic: vindecarea vine pe căi ocolite, dictate de instanţe nevăzute, dincolo de legile realităţii concrete şi perceptibile. „Amurgul nu vindecă", iar timpul fără curgere al amintirii trăieşte în fiinţă, germinând creaţia.

Efigia angelică invocată de poemul de deschidere, „Îngerul oceanelor", coagulează universul liric de o remarcabilă unitate şi coerenţă, de altfel, al întregului volum: „Eşti departe/ dar te simt aproape/ lipit de fiinţa mea -/ mereu/ fără odihnă/ îmi atingi bătăile inimii/ cu fiecare zi/ ce-mi mărgineşte viaţa -/ şi din mijlocul oceanului/ răsari doar pentru o clipă/ ca să-mi arunci stropi de apă/ pe faţă/ pe zâmbet/ pe lacrimi". Organicitate întregii cărţi dezvăluie o anume logică a construcţiei, piesele adăugându-se într-o desfăşurare simfonică gravă, cu accente de recviem şi litanie, de bocet sau marş funebru. Cu toate acestea, Georgia Miculescu ştie să strunească cu o artă magistrală emoţia, valorificând cu bună ştiinţă principiul muzical al contrapunctului şi al pauzei. Când durerea atinge profunzimi tulburătoare, greu suportabile, reuşeşte să determine gândul să alunce pe dedesubtul versului în căutarea unor zone de linişte şi iluzorie alinare. Visul, amintirea, natura, anotimpurile sunt tot atâtea prilejuri de evaziune din prezentul dureros.

Apropierea de elementele primordiale conduce inevitabil spre refacerea reliefurile fiinţei pe care o reconstituie din stropi de ape neatinse, zăpezi imaculate şi sclipiri de stele, după ce anii grei de aşteptări zadarnice i-au demonstrat că invocarea epifaniilor în universul profan şi rece este inutilă; alte simţuri decât văzul sau pipăitul fac legătura cu lumea pentru care numai poeta are organe senzoriale. Lumina este semnul acestei comunicări aparte, ce şterge sau mai degrabă rupe graniţa dintre viaţă-moarte, cunoscut-necunoscut, văzut-nevăzut. Este vorba însă, de un alt fel de lumină, selenară sau stelară, care amplifică umbra, îndoiala, misterul, născând aceleaşi dureroase doruri. „Luceafărul aţipeşte-n ochii tăi/ îmbătat de-atâta frumuseţe / părul tău luceşte-n lumina lunii / trunchiul ţi se scaldă-n liniştea izvorului din cer/". Jocul acesta de lumini şi umbre dă o dinamică proprie imaginilor din versurile de o sensibilitate aparte şi constituie nucleul întregii cărţi.

Metamorfozele interioare sunt catalizate de căutările sensului ascuns al evenimentelor tragice pe care timpul cu puterea lui vindecătoare le închide, dar nu le şterge niciodată, transformându-le în cuvinte, întrebări şi tăceri aproape materiale, concrete. Proporţia aceasta dintre rostire şi nerostire, dozată cu un simţ special, tinde să devină marca aparte a scriiturii poetei. Iubirea care mişcă sori şi stele deplasează în spaţiul reveriei, creat de versurile bine cumpănite în cuvânt, graniţa imperceptibilă dintre fiinţă şi nefiinţă; dinspre miazănoapte - tărâmul întunecat şi misterios - vin semnele eternei reîntoarceri, dătătoare de speranţă: „Frumosul tău chip/ mi-a atins inima dinspre miazănoapte/ deodată - respir".

Coborârea în infern are un dublu scop: considerarea dintr-un alt unghi de referinţă a propriei dureri şi refacerea unităţii pierdute. Aşteptarea, jertfa, suferinţa mută sunt tot atâtea ipostazieri ale femininului ce caută calea către miezul ascuns al lucrurilor. Sensul acestei căutări duce într-o singură direcţie, iar drumul este unul ce reconstituie tragismul unei Golgote cotidiene: „Te caut străbătând/ drumuri cu pietre ascuţite / pustiuri de nisip şi cenuşă/ mari/ îngheţate-acolo/ sirenele-au/ eşuat pe banchize/[...] ". Cenuşa, nisipul, gheaţa sunt, de altfel, metaforele neputinţei, ale opreliştii pe care, prin cuvânt şi autentică simţire lirică, încearcă să o spargă. Ele intră în coliziune cu o altă metaforă-simbol, lumina christică, care străpunge întunericul, propulsând fiinţa într-un spaţiu eterat, privilegiat de graţia divină. Din acest teritoriu al compensaţiei, scos de sub tirania legilor lumeşti obişnuite, luminat de „focul stelelor frumoase", priveşte chipul celui iubit, plecat înainte de soroc, „neatins de timpul alb". Eul liric pendulează între revoltă şi acceptare. Emoţia poetică se naşte din vârtejul de trăiri contradictorii, care par a genera criza identitară: „Mă trezesc îngheţată/ pe nisipul lunii/ fluturi de plumb mi se aşază pe aripile smulse / o doamnă ciudată mă strigă pe nume/ în faţa mea se rostogoleşte o umbră...// Unde sunt?// nu-mi amintesc// bezna-mi închide ochii".

Rana trecutului mereu vie sub crusta aparentei tămăduiri se redeschide la cei mai mici stimuli exteriori: dureroasă, neaşteptată, sângerândă. Peisajul citadin, cu repere concrete, locurile trecutei fericiri, readuc sfâşierea cumplită, încremenită într-un ţipăt mut, în cruci şi altare de piatră cu care îşi înalţă disperarea spre cerul plin de semne, dar fără răspunsuri. Sugestia cromatică în tonuri violente conferă imaginii artistce un desen sigur, condus de pulsaţii sufleteşti extreme, ce multiplică la infinit liniile Pietei lui Michelangelo. Chiar dacă figura feminină a Mamei este substituită de cea a Iubitei-soţie, ipostaza Durerii covârşeşte tocmai prin neputinţa mărturisită de a-şi asuma destinul celuilalt cu preţul sacrificiului de sine. Disperarea atinge cote paroxistice, dincolo de limita suportabilului, în această confesiune poetică tulburătoare. Actul creaţiei în sine are putere cathartică şi soteriologică, deopotrivă. Neresemnată, poeta redirecţionează sensul căutărilor spre Dumnezeu a cărui plan se străduieşte să-L înţeleagă dintr-o perspectivă nouă, limpezită de suferinţă: Dumnezeu a scris o poveste despre mine/ şi-a lăsat-o într-un cotlon al cerului...// ...nu mă născusem încă.../ aşteptam un alt timp/ un alt pământ/ amânam...//". Vocaţia existenţială tragică pare înscrisă în cartea destinului încă înainte de aruncarea în lume a făpturii. Cu toate acestea, înţelegerea nu înseamnă, acceptare necondiţionată sau resemnare. Fragilitatea condiţiei feminine este doar o aparenţă, pentru că din jale şi durere ei se naşte o nouă formă de înfruntare a timpului, a morţii şi a uitării: Creaţia poetică.

Înălţându-se prin cuvinte deasupra zbaterilor lăuntrice, Georgia Miculescu le sublimează în substanţă poetică autentică, dispusă în versuri fie ample, fie de o maximă concentrare. Destructurat, sfâşiat pe interior, eul are capacitatea unică de a-şi reconstrui sufletul din fragmentele şi cioburile unui alt timp fericit recuperat din amintiri, din rememorări sau interludii, cu un singur scop: creaţia dătătoare de eternitate. Efemeritatea trecerii fiinţei prin lume, meditaţia gravă asupra condiţiei umane, fără ostentaţie reflexivă, fără inutile concluzii aforistice, dezvăluie influenţa modelatoare a marilor maeştri lirici, erudiţia şi exerciţiul trudnic asupra versului. În substanţa poetică a volumului, poeta topeşte esenţa durerilor interioare pe care le reconverteşte, print-un proces aproape alchimic, în vibraţie lirică şi emoţie estetică pură.

Volumul „Amurgul nu vindecă" dezvăluie în Georgia Miculescu un poet matur, care stăpâneşte cuvintele, strunind metafora într-o frazare muzicală gravă, confesivă, orientată spre sublimarea unei experienţe existenţiale teribile, în lirică autentică, de o foarte bună calitate artistică. Cuvântul pus în versuri de o tulburătoare sinceritate, chiar dacă nu vindecă, poate să aline...

footer