Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Adrian Pandea   
Miercuri, 31 Mai 2017 18:15

C.Pantazi-Cu Maresalul pana la moarteTextul care urmeaz? este prefa?a la volumul ce cuprinde însemn?rile generalului Constantin Pantazi „Cu Mare?alul pân? la moarte !", ap?rut la Bucure?ti, Editura Publiferon, 1999, 380p. Reamintim c? la acea dat? înc? nu fusese emis? anticonstitu?ionala OUG Nr. 31/2002, metamorfozat? la comanda I.N.S.H.R.-E.W. în fructul condamnabilei persever?ri în anticonstitu?ionalitate, numit? Legea nr. 217/2015, prin care elita personalit??ilor românilor este stigmatizat?, iar oprerele lor interzise. (Redac?ia ART-E MIS).

În anii din urm?, în România ?i nu numai, s-a scris foarte mult despre mare?alul Ion Antonescu: cu admira?ie, cu venera?ie, cu ur?, cu lipsa de respect ?i, uneori, chiar cu obiectivitate. Istorici, publici?ti, romancieri, juri?ti, oameni politici, condeieri de toate calibrele au sim?it nevoia s?-?i spun? p?rerea, mai mult sau mai pu?in avizat?, despre ce a însemnat Ion Antonescu pentru români. Într-un cuvânt, a devenit un subiect la mod?, cu toate avantajele ?i dezavantajele generate de asemenea pozi?ie. Avantaje - pentru c? for?? de penetrare a unui asemenea subiect a facilitat priz? la public a tuturor acestor contribu?ii dezavantaje - fiindc? a atras o mul?ime de abord?ri pentru care epitetul „ridicol" este un simplu eufemism.

Desigur, istoricii au fost cei care au declan?at toat? aceast? patim?, prin publicarea documentelor care pe timpul comunismului au fost interzise marelui public. În scurt timp, ei au fost îns? aproape îngropa?i sub avalan?? pe care o stârniser?, îndr?znim s? spunem, f?r? voia lor. Pentru c? dezv?luirile produse de documentele publicate au reamorsat o „bomb?" ce se p?rea c? nu va mai exploda niciodat?: legenda Antonescu. Cre?terea indicelui de popularitate a acestui personaj istoric a atras, inevitabil, lu?rile de pozi?ie politicianiste. Instantaneu, „vigilen?ii" au ?i v?zut un mare pericol planând asupra bietului popor român, abia recent reconvertit la democra?ie (în opinia lor). Peste câtva timp, probabil c? tot acest spectacol va fi privit cu deta?are ?i cu o not? consistent? de umor.

Pân? atunci îns?, primul rezultat notabil al acestei agita?ii a fost un adev?rat recul al cercet?rii istorice asupra acestui subiect. Timora?i de etichet?rile politicianiste, istoricii au devenit foarte pruden?i în aprecierile f?cute asupra personalit??ii lui Ion Antonescu. Refugia?i sub pretextul obiectivit??ii, cu câteva excep?ii ei s-au ferit ?i se feresc înc? s? concretizeze cercet?rile arhivistice într-o monografie consistent? consacrat? lui Ion Antonescu.Judecând dup? tiparele lumii occidentale, spre care ne îndrept?m cu atâta fervoare, re?inerea istoricilor este justificat?. În Vest, a te ocupa de un asemenea subiect în al?i termeni decât cei consacra?i la sfâr?itul celui de-Al Doilea R?zboi Mondial - care au delimitat foarte clar „învin?ii" de „înving?tori", „binele" de „r?u" ?i „eroii" de „criminali" - înseamn? a fi un „revizionist". Situa?ia este cu atât mai dificil? pentru istoricii români care, în opinia noastr?, în subiectul în cauza c? ?i în multe altele, nu pot fl decât „revizioni?ti". Cealalt? cale le este pur ?i simplu închis?, dac? vor s?-?i respecte statutul de oameni de ?tiin??. Cu atât mai penibile au fost, în toiul polemicii despre Antonescu, izbucnirile unor persoane publice, chiar ale unor istorici (e drept, nu speciali?ti ai perioadei respective), care au readus pe tapet a?a-zisele argumente ale rechizitoriilor ?i actelor de acuzare din „procesul marii tr?d?ri na?ionale".

Pe de alt? parte, nu putem s? nu observ?m c? deschiderea arhivelor determin? o permanent? schimbare a datelor de baz? ?i este foarte posibil c? o lucrare elaborat? în aceast? faza a cercet?rilor s? fie infirmat? de descoperirea unui nou document Orice subiect de istorie, ?i cele de istorie a secolului al XX-lea în special, sunt supuse acestui risc. Recent, un istoric italian, Renzo de Felice, autorul unei impresionante monografii despre Benito Mussolini a r?sturnat tot ceea ce se cuno?tea despre execu?ia „Ducelui", În opinia lui de Felice, grupul de partizani comuni?ti condus de „colonelul Valerio" (Walter Audisio) nu a fost decât simplul executant al unor ordine care nu veneau de la „poporul italian" ?i nici m?car de la Partidul Comunist, ci direct de la Londra.

Eliminarea lui Mussolini ar fi fost impus? de însu?i premierul britanic Winston Churchill ?i pus? în aplicare de Serviciile Secrete britanice care - devansându-le pe cele americane - au reu?it s? se infiltreze în mi?carea de partizani ?i s? determine deznod?mântul cunoscut. Motivul? Mussolini p?stra asupra s? coresponden?? pe care o purtase cu Churchill ?i care con?inea cel pu?in dou? piese compromi??toare pentru liderul britanic. Este vorba despre dou? scrisori din 1939: în prima Churchill îi cerea dictatorului italian s? între în r?zboi al?turi de Germania (pentru c? în cazul unei victorii a Axei s? ob?in? condi?ii favorizante pentru Marea Britanie), iar în cea de-a dou? îi propunea c?, dup? încheierea conflictului, s? porneasc? împreun? o campanie antibolsevica[1]. Este adev?rat c? Renzo de Felice nu a publicat cele dou? scrisori incriminate, dar a anun?at c? scoaterea lor la lumina nu va întârzia. Or, în cazul în care teoria istoricului italian se va dovedi exact?, câte pagini de istorie ?i memorialistic? vor deveni, bro?e, inutile?

Cartea de fa?? constituie o contribu?ie remarcabil? la elucidarea problemelor legate atât de personalitatea mare?alului Antonescu, cât ?i de guvernarea s? din anii 1940-1944. Valoarea acestei m?rturii este dat?, în primul rând, de autorul ei, generalul Constantin Pantazi, ministru de R?zboi în anii 1942-1944, deci unul din personajele-cheie ale echipei Mare?alului. Nu putem s? nu remarc?m c?, dup? Radu Lecca ?i Eugen Cristescu[2]. Constantin Pantazi este cel de-al treilea înalt demnitar al regimului Antonescu ale c?rui memorii sunt publicate, cei trei fiind tocmai supravie?uitorii sentin?ei pronun?ate în faimosul „proces al marii tr?d?ri na?ionale", prin care au fost condamna?i la moarte mare?alul Antonescu ?i ?ase din cei mai apropia?i colaboratori ai s?i (Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Z. Vasiliu ?i cei trei aminti?i mai sus). În pofida func?iei pe care a îndeplinit-o, generalul Constantin Pantazi este prea pu?in cunoscut opiniei publice din România, numele s?u r?zb?tând foarte rar din lucr?rile de istorie ?i chiar din ce memorialistice. Doar fiul s?u, Ion Pantazi, a reu?it o repara?io necesar? în cele dou? volume ale lucr?rii „Am trecut prin iad" (ap?rute la München, în 1989; primul volum a fost retip?rit ?i în România, în 1992). Este neîndoios faptul c? Ion Pantazi s-a inspirat din lucrarea tat?lui sau, dar ?inem s? preciz?m, de la început, c? exist? deosebiri sensibile între cele dou? „versiuni".

Constantin Pantazi s-a n?scut la 26 august 1888 la C?l?ra?i. O prima surpriz? pe care ne-o rezerv? dosarul s?u personal este faptul c? în foaia matricol?, la rubrica p?rin?ilor, viitorul general este înregistrat c? fiu al „c?pitanului Constantinescu (sic!) din Pite?ti" (locul de na?tere al Mare?alului) ?i al Eufrosinei. De altfel, primele not?ri de serviciu, din anii 1908-1909, sunt pe numele Constantin Constantinescu. Se ?tie, de asemenea, c? pe fratele s?u, ajuns ?i el general în timpul celui de-Al Doilea R?zboi Mondial, îi chema Vladimir Constantinescu. Nu am g?sit îns? nici o precizare cu privire la momentul ?i motivul schimb?rii numelui de familie din Constantinescu în Pantazi. Asemenea lui Ion Antonescu, Constantin Pantazi a f?cut ?coal? Militar? de Ofi?eri de Infanterie ?i Cavalerie de la Bucure?ti (1906-1908). Dup? în?l?area la gradul de sublocotenent, prima sa unitate a fost Regimentul 9 Ro?iori, pe care îl va aminti cu venera?ie în memoriile sale. A urmat apoi cursurile ?colii Speciale de Cavalerie (1909-1910), fiind repartizat succesiv la Regimentele 11 Ro?iori ?i 8 C?l?ra?i, S-a distins pentru prima oar? pe câmpurile de lupta din Bulgaria, în campania din 1913. Era pe atunci locotenent (din 1912), comandant al Plutonului II din Escadronul 2 al Regimentului 11 Ro?iori, regiment aflat în compunerea Diviziei 2 Cavalerie a generalului Alexandro Mustafa, în al c?rei Stat Major se g?sea Ion Antonescu. Episodul în care cei doi s-au acoperit de glorie este pe larg descris în aceast? lucrare. Re?inem din notarea de serviciu pe care i-a întocmit-o colonelul Constantinidi, c? s-a remarcat într-o „recunoa?tere special? trimis? de domnul comandant al Diviziei 2 Cavalerie" ?i ulterior la for?area intr?rii în defileul Vraces, unde a dovedit „mult curaj, str?b?tând sub împu?c?turile ce primea de pe ambii versan?i, o distan?? de 500m, dup? care, nemaiputând înainta, s-a retras la pas, dând un exemplu frumos trupei care începuse s? se dezorganizeze". Superiorul sau îl aprecia ca pe „un ofi?er ce nu cunoa?te frica, de o temeritate împins? pân? la exces [...] o fire impulsiv? sub un aspect calm, îns? cu un surplus de energie fizic? ?i intelectual?". Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu „Steaua României", clasa a V -a.

Dac? vitejia sa nu era contestat?, documentele de arhiv? atest? îns? c? tân?rul cavalerist nu î?i manifest? întotdeauna benefic surplusul de energie. În consecin??, capitolul „pedepse" era destul de înc?rcat, motivele fiind cel mai adesea legate de comportarea neconformist? în societate. I se repro?a faptul c? s-a „afi?at" cu femei de o moralitate dubioas?, c? s-a adresat „cu termeni nemilit?re?ti" unui superior, sau c? a provocat pe un „domn" care îl reclamase pentru conduit? sa incorect?. Caracterul era apreciat când „independent ?i spontan", când „în?epat ?i lipsit de deferen??" ?i, cu savoarea limbajului de epoc?, se aprecia c? „are nevoie a-?i reface firea". „Defectele" lui Pantazi f?ceau îns? parte din etalonul de comportare al impetuo?ilor cavaleri?ti. Oricum, dincolo de aceste p?cate de tinere?e, dosarul personal a re?inut ?i manif estari mult mai interesante ale independen?ei în gândire a tân?rului ofi?er. Astfel colonelul Popovici, comandantul Brig?zii 4 Cavalerie, îl acuz? direct c? „are idei de socialist", iar colonelul Constantinidi, comandantul s?u de regiment, nota c? „sentimentul umanit??ii îi domin? vorbind la conferin?? c? ovreii trebuie strân?i a-?i face datoria, a ripostat c? nu poate s?-i umileasc? ?i c? trebuie s? le scoat? în relief meritele lor în diferite împrejur?ri". Ne întreb?m ce i s-ar fi întâmplat colonelului Constantinidi dac?, în 1946, ar fi depus o astfel de m?rturie la „procesul marii tr?d?ri na?ionale", unde Constantin Pantazi era f?cut r?spunz?tor, între altele, de deportarea ?i masacrarea evreilor ?

Declan?area R?zboiului de reîntregire na?ional? l-a g?sit pe Constantin Pantazi la comanda Sec?iei de Mitraliere a Regimentului 11 Ro?iori, în fruntea c?ruia s-a distins în luptele de la Oituz, Ca?in ?i Fat? Moart?. În consecin??, a fost înaintat c?pitan ?i decorat cu „Coroana României" cu spade, în grad de cavaler. A trecut apoi în cadrele primei unit??i de vân?tori de munte organizate în armata român?, unitate comandat? - formal - de n?b?d?iosul prin? Carol. La 6 august 1917 a condus, ca ajutor, un grup de 4 companii în atacul purtat împotriva Regimentului 22 Brandenburg, fapt? de arme care i-a adus promovarea la excep?ional la gradul de maior ?i decorarea cu ordinul „Mihai Viteazul", clasa a III-a. La începutul anului 1918 a revenit la arma de origine, fiind numit comandant de escadron în Regimentul 2 Ro?iori, dislocat în Basarabia, calitate în care s-a impus prin fermitatea cu care a ?inut la respect trupele ruse?ti bol?evizate în zona Bender, Chi?cani.

Dup? r?zboi, în 1919, se va c?s?tori cu Adriana Poenaru (era a dou? c?s?torie, prima fiind în 1915, la Tecuci, cu Beatrice Chi?u), iar apoi va pleca la un stagiu de preg?tire în Fran?a, la Regimentul 7 Dragoni, de Ia Fontainebleau. De?i n-a putut urma cursul de comandan?i de escadroane de la Saumur - suspendat pe doi ani -, a f?cut o bun? impresie ?i datorit? unei conferin?e despre România pe care a ?inut-o acolo. Dup? absolvirea ?colii Superioare de R?zboi (1923), a fost câtva timp la Regimentul 9 C?l?ra?i (1924), iar apoi a devenit ?eful de Stat Major al Diviziei 3 Cavalerie (1925-1931), comandate de generalul George Moruzi, una din marile personalit??i ale armatei în epoc?, supranumit ?i „prin?ul cavaleriei". În aceast? calitate, pentru o scurt? perioad? - descris? de altfel în carte - l-a avut în subordine pe colonelul Ion Antonescu, care comand? Regimentul 9 Ro?iori.

Locotenent-colonel (1925), colonel (1929), Constantin Pantazi s-a aflat în anii 1931-1937 în structurile de comand? ale Regimentului 3 C?l?ra?i, Inspectoratului General al Cavaleriei, Brig?zii 4 Cavalerie ?i Diviziilor 2 ?i 1 Cavalerie. Avansat general de brigada (1 aprilie 193 7), a comandat apoi Brigada 8 Cavalerie (1938) ?i Divizia 3 Cavalerie (sept 1939 - august 1940). În fruntea acestei divizii, pe care o cuno?tea foarte bine din anii când fusese ?ef de stat major, a tr?it drama retragerii din Basarabia (28 iunie - 2 iulie 1949) ca urmare a ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940. A fost una din pu?inele mari unit??i care, în situa?ia extrem de dificil? de atunci, a reu?it s? se retrag? în ordine ?i f?r? pierderi, lucru remarcat ?i de comandantul Corpului de Cavalerie, generalul Constantin Atanasescu: „Aflat în situa?ia cea mai grea în care s-a g?sit vreo unitate, pe por?iunea cea mai lat? a Basarabiei, cu o popula?ie minoritar? îndârjit? contra trupelor noastre, a ?tiut, gra?ie t?riei de caracter ?i priceperii [...] s?-?i retrag? divizia în cele mai bune condi?iuni la vest de Prut".

Atragem aten?ia asupra paginilor din memorii consacrate retragerii din Basarabia, ele fiind poate singurele, provenite de la un participant de asemenea rang, care surprind întreag? tragedie a acelor zile. Numit la începutul lunii septembrie 1940 la comand? Diviziei Blindate, generalul de divizie (din iunie 1940) Constantin Pantazi avusese, pân? la aceast? dat?, o biografie aproape standard pentru comandan?ii de frunte ai epocii. O ruptur? decisiv? se va produce la 7 septembrie, când va fi convocat la Pre?edin?ia Consiliului de Mini?tri de generalul Antonescu, imediat dup? preluarea puterii, ?i numit subsecretar de stat al Armatei de Uscat, func?ie în care a r?mas pân? la 22 ianuarie 1942, când a fost investit ministru de R?zboi. A fost înaintat general de corp de armata în 1943.

Arestat la 23 august 1944 la Palatul Regal, de?inut în U.R.S.S. începând din septembrie 1944, într-un lot care i-a mai cuprins pe mare?alul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu ?i colonelul Mircea Elefterescu, a fost adus în ?ar? în aprilie 1946 pentru a fi unul din principalii acuza?i în faimosul proces din 6-7 mai 1946. Din 17 posibile capete de acuzare cuprinse în Decretul-lege 312 din 21 aprilie 1945 privind „urm?rirea celor vinova?i de dezastrul ??rii ?i de crime de r?zboi", în sarcina generalului Pantazi au fost re?inute nu mai pu?in de unsprezece. Dup? farsa judiciar? care s-a numit pompos „procesul marii tr?d?ri na?ionale", el a fost g?sit vinovat pentru ?apte din cele unsprezece capete de acuzare ini?iale, Condamnarea la moarte i-a fost adus? de acuza?ia de a fi „hot?rât de clararea sau continuarea r?zboiului contra U.R.S.S. ?i a Na?iunilor Unite", pozi?ia s? fiind aceea de „instigator sau coautor" la aceste fapte. În fond, îns?, singura prob? palpabil? pentru stabilirea acestei „vine" a fost o cuvântare pe care generalul o ?inuse în decembrie 1940 în fa?? lui Ion Antonescu ?i a membrilor Misiunii Militare Germane. Este ?i motivul pentru care acest eveniment este relatat ?i justificat pe larg în paginile memoriilor. Oricum, s? men?ion?m c?, în pofida str?daniilor acuzatorilor publici, generalul Pantazi a fost exonerat de patru capete de acuzare:
- „nerespectarea regulilor de conducere a r?zboiului";
- „implicarea prin ordin în „acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra popula?iei" ;
- „munci excesive sau transport de persoane în scopul extermin?rii acestora", respectiv în „represiuni colective sau individuale în scop de persecu?ie politic? sau din motive rasiale asupra popula?iei civile"[3].

Dup? respingerea la 31 mai 1946 a recursurilor înaintate Înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie, sentin?a de condamnare la moarte va fi comutat? în munc? silnic? pe via?? pentru Constantin Pantazi, Eugen Cristescu ?i Radu Lecca prin Decretul Regal din 1 iunie 1946. Nu sunt nici pân? ast?zi cunoscute „înaltele ra?iuni de Stat", invocate de ministrul de Justi?ie, Lucre?iu P?tr??canu. În raportul s?u adresat Regelui, care au determinat aceast? decizie survenit? efectiv în ultimul moment, Ion Pantazi sus?inea c? dac? Eugen Cristescu a fost salvat de comuni?ti pentru a le organiza serviciile secrete, iar Radu Lecca de evrei, tat?l sau fusese salvat de regele Mihai. Dar singur? proba pe care o aduce în sprijinul acestei afirma?ii este demersul pe care generalul Constantin Niculescu - fost camarad al lui Constantin Pantazi - pretindea c? l-a întreprins pe lâng? suveran. S-ar mai putea aduce în sprijinul acestei ipoteze ?i faptul c? generalul fusese „prieten intim" cu regele Carol al II-lea ?i se bucurase ?i de aprecierea fiului acestuia[4].

Fostul ministru de R?zboi a fost de?inut pentru început la penitenciarul V?c?re?ti, locul în care a reu?it s? întocmeasc? lucrarea sa memorialistic? ?i s? o transmit? familiei prin intermediul celor pe care Ion Pantazi îi nume?te „vechii gardieni", apoi, la Aiud, pân? la sfâr?itul anului 1957, când a fost transferat la Râmnicu S?rat, unde, supus din nou la anchete epuizante, a încetat din via?? în ianuarie 19 5 8. Dup? internarea la Aiud, singurul moment în care generalul a reu?it s? mai ia leg?tur? cu fiul s?u a fost atunci când acesta a fost adus ?i el la aceea?i Zarc?, schimbul de mesaje între cei doi fiind înlesnit de un alt de?inut, medicul Cornel Petrasievici[5]. În fond, la procesul din mai 1946, dincolo de capetele de acuzare, i s-a imputat în primul rând generalului Constantin Pantazi c? fusese „unul din cei mai apropia?i colaboratori ai lui Ion Antonescu, fiind adeptul ?i devotatul lui coautor ?i complice la toate ac?iunile criminale ale guvernului Antonescu, în care a jucat ?i un rol de prim ordin ?i datorit? importan?ei, în timp de r?zboi, adepartamentului ce l-a condus". A?a cum se poate lesne observa din paginile acestei c?r?i, generalul nu s-a dezis nici o clip? de solidarizarea la guvernarea Mare?alului, de?i, în realitate, în deciziile majore nu a fost decât rareori implicat. În special, numirea sa în postul de Ministru de R?zboi a fost cea care a generat opinia general? c? generalul Pantazi era „omul de paie" al Mare?alului[6].

Cum se întâmpl? de obicei pe la noi, dar ?i aiurea, învestirea unui general destoinic, dar tân?r[7] - dup? formularea lui Ion Gheorghe - cu o asemenea demnitate a fost greu digerat? de corpul de comand?. De exernplu, generalul Constantin S?n?tescu noteaz? în Jurnalul s?u c? numirea s-ar fi datorat faptului c? Pantazi era prieten cu colonelul Mircea Elefterescu[8], la acea dat? ?ef al Cabinetului Militar al Conduc?torului Statului. Prietenia celor doi este incontestabil?, dar S?n?tescu omite s? consemneze în „Jurnalul" s?u c? ?i el era un vechi prieten al generalului Pantazi, care - a?a cum arat? cel din urm? - l-a ajutat de câteva ori pe timpul r?zboiului, inclusiv la numirea c? ?ef al Casei Militare Regale. Nici una din interven?iile favorabile ale ministrului de R?zboi nu este confirmat? în „Jurnalul" lui S?n?tescu. La interogatoriul care i s-a luat în aprilie 1946, întrebat de ce s-a oprit asupra lui Pantazi pentru postul de subsecretar de Stat, Ion Antonescu a r?spuns sec: „El era de o corectitudine exemplar?". O confirmare în plus a faptului c? Mare?alul ?i-a dorit o echipa de oameni tineri, necompromi?i, capabili s?-i duc? la îndeplinire ordinele.
- Va urma -

-------------------------------------------------------------
[1] Vezi Pierre Milza, Churchill a-t-il fait assasiner Mussolini, in "L'Histoire", ru: 198 I aprilie 1996.
[2] Radu Lecea, Eu i-am salvat pe evreii din Romdnia, editie Al.V. Dita. EdituraRoza Vanturilor, Bucuresti, 1994; Cristian Troncota,Eugen Cristescu,
[3] Procesul Maresalului Antonescu. Documente, editie Marcel-Dumitru Ciuca, vol. 2, Editurile Saeculum I.O. ~i Europa Nova, Bucuresti, 1995, p.
237-240, 283-284.
[4] Ion Pantazi,Am trecut prin lad, vol. 1, Editura Constant, Sibiu, 1992, p. 304-305; Procesul Maresalului Antonescu. Documente, ed. cit., vol. III, Bucuresti, 1998, p. 490.
[5] Ibidem, p. 307 ?i 188.
[6] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. 1, p. 130.
[7] Generalul Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, Maresalul Ion Antonescu (Ca/ea Romdniei spre Statul Sate/it), editie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucuresti, 1996, p. 164.
[8] Constantin Sanatescu, Jumal, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993,
p. 28.

footer