Revista Art-emis
Ion Pantazi - „Am trecut prin Iad” PDF Imprimare Email
Vintilă Horia   
Duminică, 21 Mai 2017 17:47

Am-trecut-prin-iad-Ion-PantaziAcest cuvânt înainte nu e, de fapt, decât o pură şi simplă recunoaştere. Cartea de Memorii pe care a scris-o Ion Pantazi este, până acum, cea mai completă şi mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit din 1940 şi până la plecarea din ţară a autorului. Aproape trei decenii de frământări, de speranţe şi deziluzii, de moarte şi transfigurare. Autorul nu a aparţinut nici unui partid politic, a fost militar, fiul unuia din generalii cei mai viteji şi mai înţelepţi ai Mareşalului Antonescu, mort, ca şi acesta, în numele valorilor pe care fusese învăţat să le stimeze. Ne aflăm în faţa unui document fără precedent, lăsat moştenire puterii de judecată a celor care vor contempla istoria României din cine ştie ce îndepărtat prag de timp, odată sfârşită epoca de dezastre în care ne-a silit să ne vârâm cel de-Al Doilea Război Mondial, din care n-am ieşit încă.

Documentul este covârşitor, ca informaţie, ca înţelegere a unei situaţii-limită, ca obiectivitate, în măsura în care mai putem fi obiectivi, într-o epocă în care vechiul principiu al obiectivităţii deterministe a fost scos din joc de însăşi progresele ştiinţei contemporane. Lumea nu e decât o proiecţiune dinăuntru în afară, subiectivismul nostru natural, ca să zic aşa, se întinde de la moleculele din care suntem făcuţi până la galaxiile cele mai îndepărtate cărora le propunem nume omeneşti, aşa încât, pe tărâm istoric mai ales, ne va fi greu să dăm socoteală de nişte fapte şi de nişte oameni cu care am avut relaţii care n-au putut fi decât personale, adică subiective, strâns legate de subiect.

Totuşi, în această carte bate o inimă care nu e numai personală. Este inima cea mare a Ţării, al cărui tic-tac de spaimă reuşeşte să îmbibe de spasme tragice paginile acestui scriitor născut pe pământul românesc odată cu cronicarii, demn urmaş al unei experienţe şi al unei atitudini, contemporan fără timp ai eternei experienţe româneşti în faţa Istoriei. N-a putut fi altfel, este concluzia fiecăruia dintre noi, acum o mie de ani sau acum douăzeci. Totuşi, în faţa acestei constatări, tot atât de valabilă cât şi o filosofie a Istoriei, putem trage uneori sabia altei concluzii: în 1944 ar fi putut fi altfel, dacă, aşa cum scrie cronicarul de azi, oamenii ar fi ştiut să se aşeze pe deasupra vremurilor iar capetele să nu se aplece chiar atât de jos, cu riscul chiar de a cădea. Ele ar fi căzut, dar nu şi ţara. Creştini fiind, putem ierta, însă cine ne va putea împiedeca să uităm?

Vreau să mă abţin - cu greutate - de la orice fel de elogii. Cetitorul le va formula singur la sfârşitul lecturii, când, oftând de inimă grea, îşi va pune alte întrebări „va cugeta din nou asupra celor întâmplate, însă curățit la suflet, îmbogățit în date și evenimente, în cunoaștere, de tot ce Ion Pantazi povesteşte în aceste teribile și bine venite pagini. Ceea ce aş vrea să pun în evidenţă în acest cuvânt înainte sunt numai câteva constatări, asupra unor întâmplări şi asupra unor oameni, care se desprind din lectură, aproape că de la sine, însă pe care aş vrea să le notez mai departe, cu scopul de a scoate şi mai bine la suprafaţă darurile acestei cărţi:

- Personalitatea care a dominat epoca războiului dintre 1941 și 1944 iar apoi, prin eroismul lui, până la propria lui moarte, a fost Mareşalul Ion Antonescu, pe care eu l-am cunoscut la Roma, în toamna anului 1940, scurt timp după căderea regelui Carol al II-lea și după înscăunarea la putere a Mareşalului și a Gărzii de Fier. Eu fusesem scos din postul de ataşat de presă şi înlocuit de câţiva membri ai Mişcării Legionare, însă, având în vedere că întreţineam relaţii cu directorii de ziare şi cu redactorii de politică externă cei mai cu greutate de la Roma, fusesem chemat de ministrul României pe lângă Quirinal, Vojen, ca să prezint Mareşalului lumea gazetărească. În faţa acestora, noul „Conducător" al României şi-a expus punctul de vedere, determinat de evenimentul cel mai dureros pentru noi şi la care Italia luase parte directă: cedarea unei părţi din Ardeal.

Discursul lui Antonescu, într-o franceză foarte corectă, a fost impecabil, plin de demnitate, de nobleţe, de tărie. Era în mod vizibil un mare patriot, un om de curaj, un militar pe care evenimentele îl aduseseră la putere, însă care nu pretindea altceva decât salvarea propriei lui patrii. Italienii au fost atât de impresionaţi, încât nimeni n-a avut curaj, la sfârşit, să aducă vreo obiecţiune, să critice în vreun fel acea expunere destul de critică la adresa lor, însă întemeiată numai pe fapte adevărate şi corecte, dincolo de orice fel de demagogie sau de orgoliu personal. Eu am fost cutremurat de acele cuvinte, şi adânc impresionat de omul pe care-l aveam dinainte şi care întrupa, într-un mod atât de demn, ideea pe care mi-o făcusem întotdeuna despre cei care fuseseră însărcinaţi de destin să ne conducă Ţara către mai bine.

Aveam impresia, ascultându-l, că lucrurile se vor îndrepta într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, și Vintilă Horiacă un astfel de diriguitor trebuia, în mod logic, să se fi înconjurat de oameni la fel. Într-o oarecare măsură acest lucru avea să fie adevărat, cu excepţiile pe care Ion Pantazi vi le va povesti mai departe. În faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, Ion Antonescu a ştiut să se poarte fără cusur. Dacă am pune talgerul unei balanţe pe cei ce au păcătuit față de Ţară, în timpul războiului şi mai ales după aceea, iar în cealaltă pe Ion Antonescu, aceasta s-ar înclina sub greutatea Conducătorului. Onoarea lui a fost mai grea de fapte şi gesturi decât lipsa de onoare a celor care au făcut din sfârşitul războiului un adevărat act de desonoare. Felul în care autorul împarte istoria Legiunii în două: una care se întinde peste anii dinainte de război, cât şi peste cei de după şi alta care cuprinde anii războiului în sine, mi se pare cel just.

Legiunea nu a fost o prezenţă politică întâmplătoare sau imitatoare, așa cum o vor unii. Este inutil să ascundem sau să dispreţuim ceva care face parte din noi înşine. Oamenii lui Codreanu au întruchipat o filosofie românească, au încercat o reformă în profunzime şi au plătit cu viaţa încercarea lor. Tragedia şi martiriul nu pot fi şterse de nimeni de pe faţa Istoriei neamului nostru. Duşmani sau prieteni ai Legiunii, nu ne putem permite luxul de a o elimina sau de a-i micşora nici meritele, nici defectele, nici sacrificiile, nici excesele, așezate toate într-un timp de cronici, în faţa însăşi a injustiţiei, a sângelui, a suferinţei în închisori, a conceptului de martir (martor însângerat) din care a fost scrisă trecerea prin timp a acestui fragment românesc fără de care o înţelegere a României, din secolul al XX-lea nu va fi niciodată posibilă, indiferent, repet, de atitudinea pe care o vom avea în faţa lui. Cred că Ion Pantazi a ştiut, poate că pentru prima dată, să pună în evidenţă această aventură sine qua non.

Comportarea românilor în închisori, ca şi comportarea lor pe front, fac parte din meritele cele mai înalte ale acestei cărţi. Cum s-au purtat ţăranii, preoţii ortodocşi ca şi cei uniţi, intelectualii sau politicienii, burghezii sau lucrătorii. Poate că constatări, adesea teribile niciodată injuste sau pătimaşe, să fie bine venite pentru unii, prost venite pentru alţii. Peste ele cred că nu se va mai putea trece. Multe prejudecăţi şi nu mai puține grăbite concluzii vor cădea de la sine în măsura în care aceste pagini vor reuşi să influenţeze asupra viitoarelor cărţi despre istoria poporului român din anii lui cei mai imposibili.
- Cuvintele despre răspunderea intelectualilor mi se par severe, însă, din păcate, de un realism peste care, nici de astă dată, nu se va mai putea trece.

Dacă ţăranii, ca şi preoţii uniţi şi catolici, au făcut onoare cinului lor tradiţional - înscrierea în tradiţie devine astfel de o importanţă sguduitoare şi, în acelaşi timp, fundatoare de viitorime - nu tot aşa se poate spune despre intelectuali, care, după părerile pe care Ion Pantazi le exprimă fără teamă de a fi pecetluit drept un antiintelectual, apar drept vinovaţii principali ai stărilor de lucruri, care s-au produs după invazia comunistă. După cum este evident că Ţara n-ar fi căzut sub condiţiile unui armistiţiu dincolo de lege, care a produs o situaţie de fără de lege, dacă politicienii din 1944 ar fi ajutat pe Ion Antonescu să ducă lucrurile la capăt aşa cum era firesc şi demn să se întâmple, şi așa cum şi Maniu le văzuse şi le aprobase, tot astfel lucrurile de după tragedie s-ar fi desfăşurat pe alte nivele dacă intelectualii n-ar fi trădat în masă încă de la început.

E greu de formulat acuzări, din depărtarea de timp în care ne aflăm, din depărtarea în spaţiu în care ne agităm după căderea în cursa din August 1944, însă şi de astă dată cred că paginile pe care autorul le dedică, cu justă cruzime, atitudinii intelectualilor, mi se par neexagerate, tot atât de grăitoare și de explicative a unei situaţii, ca și celelalte. Este, evident, demn de a fi discutat aici conceptul de intelectual. Intelectual este cel ce atinge un anumit grad de înţelegere (dela intelligere). Câţi aşa zişi intelectuali, scriitori, profesori, avocaţi, etc., au atins acest nivel, au avut ceva de a face cu înţelegerea adevărată? Cred că majoritatea celor care, prin închisori şi în afară de ele, au fost turnători şi unelte în mâna asupririi, nu aveau mai deloc de a face cu verbul latinesc din care se trage una din noţiunile cele mai abuzive ale timpului de dezinformație în care trăim.

Nu-mi mai rămâne nimic de spus, decât să îndemn lectorul nerăbdător să pătrundă în această „selva oscura" care este infernul anilor pomeniţi mai sus, şi care devin luminoşi sub condeiul lui Ion Pantazi în măsura în care a spune adevărul înseamnă a aduce puţină lumină printre noi.

footer