Revista Art-emis
Baronul Vălucă şi sarmalele de la conac PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 25 Mai 2011 22:04
coperta - Jantea - Sarmale de cuvinteDe cînd mă ocup cu cititul cărţilor, n-am dat de un volum mai distractiv ca acesta. Acord bunăvoinţă autorului, aşa cum solicită pe prima filă, ca semn că, citez: „nu a irosit cerneala şi vederea în zadar", şi consemnez privirea critică asupra celor cîteva kilograme de sarmale, numite poezie, din volumul „Sarmale de cuvinte" (depoetizant titlu!), semnat de Baronul Valentin Jantea. Nu ştiu cum îşi aşterne în proză, ştiu că a publicat un roman psihedelic, intitulat „Prafuri Cenuşii", nominalizat la premiul Uniunii Scriitorilor din România în 2004 (întotdeauna am fost sceptică în privinţa nominalizaţilor şi a premiaţilor). Valentin Jantea, supranumit şi „Baronul Vălucă" - ca moştenitor al unui conac şi al unei părţi imense din averea savantului biolog Petru Suşter, reprezintă categoria de poeţi teribilişti pentru care poezia e o încrengătură de cuvinte. Cu acest titlul nobiliar - Baronul Vălucă - a semnat două dintre cărţile sale. „Valentin, cât este treaz, lucru extrem de rar, este om cu care poţi dialoga. Când este băut, prinde muşte şi nu poţi pune bază pe vorbele sale" (sursa: Ioan Rotundu, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi). Să fi scris în astfel de beatitudini volumul „Sarmale de cuvinte"? Sau poate s-a străduit mult, a căutat şi a găsit anume înşiruiri de versuri cît mai interesante, mai exotice, în care, aşezate, cuvintele să sune provocator. Mie nu mi-au transmis mesaje, n-am găsit sensuri înalte. Iată numai un exemplu de sarma, greu digerabilă: „Am fugit în tinereţe de la o ţâţă mare/ Ce mă împroşca prea tare şi cu nemiluita/ În special cu apropo-uri brânzite (brrr, deja mi se face rău de la prima înghiţitură de sarma). Aşa că am obişnuit seară la o ţâţă mică/ Şi am mâncat cu ziua de ieri zidiri/ În versul alb să cânt Zburătăciri". Frumoase meditaţii poetice! Cam în acest registru curge volumul. „Vai, ce versuri zglobii, se vor entuziasma toţi cititorii", îşi spune poetul! Dacă cititorul va fi întrebat despre ce era vorba în volumul „Sarmale de cuvinte", nu-şi va mai aminti decît nişte zgomote care i-au solicitat auzul. Atît. Foarte rar transpare vocaţia de enciclopedist, în rest, fondul e o joacă de şotron, fără legătură cu emoţia umană, darămite cu cea estetică: „Şi să răpun toba-toba/ Către auzul unor prieteni/ Latifundul, demiurgul/ Răspunzători de acuitate". Poezia lui Valentin Jantea nu vizează inspiraţia sau ideea, preocuparea sa e să inventeze, să măsoare vecinătatea cuvintelor, să le împacheteze în cadre de diferite mărimi, ca pe nişte sarmale în frunze de viţă de vie şi de varză la un loc.

Este un tehnician la înfăşurat, recunosc, un specialist al sunetelor, „sarmalele de cuvinte" arată bine fierte împreună, par să pleznească de sănătate, dar cînd le guşti, ce păcat!, sînt umplute cu aer şi se dezumflă la cea mai fină muşcătură: „La început a fost ideea/ Mai apoi s-a născut el/ Dar şi ideea a crescut/ Cât un balon de coşmar". Secvenţe simple. La fel cum unele versuri din muzica actuală de top sînt ridicole pentru un bun poet postmodern, poezia din sarmale va fi ridicolă pentru cititor, mai ales acum, cînd în sfera conceptului de literatură de consum, poezia este, biata de ea, chircită de tot. Baronului Vălucă îi place să se imagineze poet, să se urce în vîrful Olimpului. Privind prin ocheanul poeziei spre vîrf, urcatul i se pare floare la ureche. Dezinvoltura cu care îşi rosteşte poezia, nu numai că îl face să scapete de pe urcuş, dar să-i şi scape pe hîrtie construcţii lingvistice detestabile: „Clocotind a durere de bere şi de cap/ De furtul taciturnului barman/ Şi ca să-şi mai potolească setea/ Din butoiul cu gânduri depravate". Mixtum compositum, clişee modulate de hazard, persiflare generată de motive personale, de spiritul de frondă în care se izbesc două lumi: una a existenţei sale marcate de frămîntări cotidiene fireşti, alta a unei conştiinţe vizitatoare a acestora. Fiecare poezie pare o deschizătură către o lume cu multe muchii şi ciudate vederi, cu multe labirinturi, o lume creată de el - homo ludens. Elanul „liric" care îl bîntuie pe Valentin Jantea nu se lasă ucis de eterna temă a artei poetice.

Deşi are intenţii „originale", părerea mea e că Baronul Vălucă ar trebui să mai transpire la ele, să le stoarcă mai bine, mai temperat, nu numai de paradoxuri lingvistice, ci şi de metafore. Poetul este un spirit independent, comportamentul său literar cade în sarcina acuzei, el umblă „în bulendre de carton" cu superioritate puţin afectată, „obligat de malformaţii chirilice să facă antitetanos unui ziar", se „tratează cu ce mere de mere, doarme pe o saltea făcută din mere, cineva chiar remarcă ţipător că posedă mâini şi picioare" - fantezii combinative, aglomerare specifică dadaiştilor sau suprarealiştilor. Nu neg eficacitatea, exactitatea de constructor prin care alternează şi armează imaginile poetice. Principalul condiment al „sarmalelor" este ricoşeul curajos şi riscant în imaginar, în fantastic („Faraonul merelor"). Probabil, volumul acoperă autorului o paletă de credinţe şi de libertăţi de acces prin propriile vederi (vedenii) lirice, prin propriile sisteme de referinţă în regiunea poeziei postmoderne, care îngăduie, desigur, asemenea demersuri. Mă mulţumesc să cred că poetului îi aparţine, eventual, surpriza la nivel intenţional de a scrie poezie. Deocamdată. În viaţa reală Baronul poet, este descendentul unei familii de intelectuali, „proprietarul a 137 ha pădure, 4,5 ha parc natural şi fostul conac al boierului Tabacaru din Văculeşti, în care funcţionează primăria, başca un iaz în suprafaţă de 8,1 ha, situat la punctul Lipoveni, aproape de localitatea Recea Verbia, loc istoric, pentru că după lupta de aici Mihai Viteazu a ocupat tronul Moldovei şi a realizat unirea celor trei provincii româneşti, la 1600." footer