Revista Art-emis
Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Joi, 16 Martie 2017 19:57

Petre Baciu-Răstigniri ascunse„Eroul neamului românesc este fără îndoială cel care trăieşte sau/ şi moare întru neamul românesc, adică pentru Hristos". (Mugur Vasiliu)

Fiii creştini ortodocşi, ca Fii ai Luminii deci, au fost încarceraţi în bezna calvarului abătut asupra Neamului nostru prea ales şi nemuritor şi aruncaţi în malaxorul mlaştinei deznădejdii, de către jivinele întunericului ateist, care au supt ură la sânul proletariatului internaţionalist. Lupta eroilor dacoromâni naţionalişti-creştini fiind ostăşească şi dreaptă, luptând sub Flamura strămoşească a Cerului: în Crez, în Cruce şi în Stindard, după zeci de căderi au urmat sute de înălţări, după sute de potigniri au urmat mii de salturi, după mii de frângeri au urmat sute de mii de biruinţe. Lucrarea Eroului şi Mărturisitorului băcăoan Petru Baciu, recunosc de sufletul meu ca fiind ,, Bădiţa al meu,, și pe care îl preţuiesc de aproape un deceniu, în viaţă fiind la cei 95 de ani temerari, se întinde pe două volume doldora de sufletul său înmiresmat cu străluciri de azur, astfel: volumul I însumează 523 de pagini: deschis de autor cu un Cuvânt înainte, urmat de 334 pagini de mărturii şi de 189 pagini de articole, iar volumul al doilea îmbrăţişează 317 pagini revelatoare în mărturii. Luptătorul anticomunist Petru Baciu împrăştie paza mutilărilor trecute, prăvălind piatra de pe mormântul Suferinţei, eliberând prin mărturisire sufletele albe în care licăre surâsul lui Dumnezeu.

Cuvânt înainte

Trecând paharul atâtor dureri, căderi şi înălţări, înfrângeri şi biruinţe, rămânem legaţi de eternitatea crezului nostru, alături de morţii sfinţi ai neamului românesc. Lupta noastră ostăşească a fost dreaptă! Ideile pentru care am luptat şi pentru care am murit sunt de esenţă divină. Mâine, când ele se vor împlini, când va străluci ţara cea nouă, se va auzi din adâncimi refrenul cântecelor noastre de luptă, de biruinţă, de moarte... Prigonitorii noştri nu vor putea ascunde la infinit sângele nostru vărsat între zidurile temniţelor, sângele care a înroşit caldarâmurile pe tot cuprinsul ţării, sângele vărsat în rezistenţa din munţi şi pe atâtea alte fronturi... Tăria faptelor lor a fost Iisus Hristos!

Luptătorii români din Armata Demnităţii Creştin-Naţionalist-Ortodoxe n-au putut fi decimaţi în lagăre, în temniţe, în penitenciare, la Canal, în Balta Mare a Brăilei, în colonii, în deportări, în domiciliile obligatorii, în supravegherea permanentă până în 1989 şi după, căci au pătimit în prea multa Suferinţă, dar prin dăruirea de sine au biruit cu sfânta lor Jertfă, căci:
Au intrat inşi cinstiţi cu capul plecat în pământ şi au ieşit Oameni cu fruntea de soare.
Au intrat programaţi, denigraţi, defăimaţi, recruţi, ostaşi, ofiţeri şi au ieşit bravi Eroi.
Au plecat prin Rezistenţa armată din munţi şi au biruit prin Rezistenţa creştină din temniţă.
Au intrat pălmuiţi, biciuiţi, scuipaţi, alungaţi, huiduiţi şi au ieşit ca nişte Luceferi.
Au intrat simpli, cucernici, spirituali, curaţi sufleteşte şi au ieşit adevărate Genii.
Au intrat suspinând, lăcrimând şi au ieşit revărsând miresmele de Aur ale Poeziei creştine.
Au intrat batjocoriţi, striviţi, nedumeriţi, sfârtecaţi şi au ieşit mari Filosofi creştini.
Au intrat fireşti, naturali, dâre de ţărână, de glie străbună şi au ieşit ilustri Artişti.
Au intrat elite, personalităţi, oameni de cultură şi au ieşit faimoşi Dascăli şi Pedagogi.
Au intrat timoraţi, marginalizaţi, îngenunchiaţi şi au ieşit mari Cucernici şi Mărturisitori.
Au intrat dârzi, cutezători, neînfricaţi, luptători, temerari, jertfitori şi au ieşit Martiri.
Au intrat în anchete, în calomnii, în torturi, în lanţuri, în cătuşe şi au ieşit cu aripi de Îngeri.
Au intrat denunţaţi, prigoniţi, persecutaţi, hăituiţi, înfieraţi, înfioraţi şi au ieşit Sfinţi.
Au plecat din Codrul Verde de-Acasă şi au urcat în Raiul Verde al Neamului dac.

Închid ochii şi văd

Regele Carolupeasca, Imoralul-cartofor, străin de Ţară, Neam şi Credinţă a devenit şi cel mai mare monarh-criminal din istorie care, a declanşat genocidul de stat sfârtecând Ţara, profanând Neamul, blasfemiind Credinţa, ucigându-i fiii cei mai frumoşi şi mai credincioşi. Camarila obedientă concertează prohodul macabru, dând partitura cu numele celor ce aveau să devină victime, îmbiind cu satisfacţie demonică la ucidere, la masacru, la genocid. Jandarmii s-au conformat ordinelor de execuţie: omorând, sacrificând, sfârtecând! Aurele trandafirii ale martirilor dragi sunt profanate de pancardele ucigaşilor imorali. Asasinii diabolici şi trădătorii de ţară s-au substituit celor mai bravi Fii ai Naţiunii, celor mai frumoşi şi mai drepţi Fii ai Bisericii lui Hristos, celor mai harnici propietari ai Moşiei-Gliei de Aur, celor mai inimoşi Dascăli ai poporului creştin ortodox, profanându-le memoria demnităţii celei mai alese, îmbrăcând astfel în năframă doliul sufletului acestui brav neam.

Caut cuvinte şi nu găsesc. Vreau să uit, dar nu am voie. 22 septembrie 1939... Un rege dezechilibrat, apăsat de orgolii şi împovărat de orgii, înconjurat de către o clică politicianisă trădătoare, înroşeşte cu sânge nevinovat caldarâmurile pe tot cuprinsul ţării şi ucide între zidurile temniţelor cele mai alese şi curate suflete româneşti, nimicind viitorul unui tineret viteaz până dincolo de graniţele timpului său. Bacăul nu e mai prejos!... În Piaţa Florescu..., trei cadavre cu tâmplele ciuruite de gloanţe... Deasupra capetelor lor... se citea: „Aceasta va fi soarta asasinilor şi trădătorilor de ţară." Cutremură-te suflet românesc şi plângi durerea fiilor tăi! Răcniţi, voi străbuni, din adâncul mormintelor şi voi, mucenici şi ctitori de ţară, din gropiţele voastre! Asasinaţii erau numiţi asasini! Criminalii carlişti îi numesc pe români trădători!... Închid ochii şi văd cum mama lui Mircea Condopol, profesoară de limba franceză, printre sentinele se aruncă în genunchi la picioarele lui, îi scoate încălţămintea şi-i sărută picioarele. Este ridicată între baionete şi scoasă în afara cordonului... Acolo, în faţa fostei băi orăşeneşti, unde au fost târâţi şi executaţi, o baltă de sânge stătea mărturie: Mircea Condopol, 23 de ani; Constantin Antonovici, 26 de ani; Alexandru Mandache, 41 de ani... Nici un protest de nicăieri, nici dinspre Biserică, nici dinspre justiţie, nici dinspre partidele democratice... Un rege a ucis un monarhist, iar un Patriarh şef de guvern a asistat pasiv la omorârea aceluiaşi om care a întors la Biserică o generaţie. O generaţie care va cunoaşte marile masacre din 21-22 septembrie 1939, care nu au fost săvârşite de un singur scelerat, ci cu complicitatea acelor rechini care au guvernat ţara între cele două războaie mondiale, străini de interesele româneşti, care au făcut din Statul Român un instrument de îmbogăţire personală...

Crăciun, în spatele gratiilor

În dalba ţesătură a anotimpului alb, Îngerii lui Dumnezeu brodează de zor, cu măiestrie divină, cu înfiorare celestă, Scutecele aurii tivite cu migală din borangicul de lumină pentru Pruncul Sfânt care, va creşte ca Împărat al Luminii tuturor celor create şi recreate de El. Nimbul Sărbătorii fiind atât de dumnezeiesc a pătruns în lumină şi în toate cutele tainice ale vremii, ale lucrurilor şi ale firii întregului Cosmos: în palate auguste şi bordeie, în prinţi şi cerşetori, în suverani şi norod, în bătrâni şi copii, în flori şi fecioare, în doruri şi mame, în creste carpatine şi metania călugărilor, în păpădiile câmpiei şi cântările sublime a monahiilor, în susur de izvoare şi în îndrăgostitele femei dace, în dascăli şi ucenici, în rugă şi poezie, în soarele libertăţii şi bezna celulelor, în porfira vlădicească şi în zeghea deţinutului naţionalist.

Pentru cei închişi rugăciunea şi ardoarea de a-L înţelege şi trăi pe Dumnezeu sunt mai puternice ca în libertate. Sufletul e pătruns de mai mult extaz, iar pătimirea cu cât e mai grea ea învie în tine măreţia Slavei Sale primordiale. Seara sfântă a Naşterii Domnului Iisus Hristos mă găseşte după gratii. După trecerea „numărului" (apelul de seară) ne adunăm cu toţii în jurul godinului, cu frunţile plecate, nu de restrişte, nici de resemnare, ci pentru rugăciune. Prezentul hâd va trece ca un nor! Se dă tonul: „Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri/ şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu, auziţi toate neamurile". O undă caldă trece parcă peste frunţile noastre şi ne mângâie inimile. Izolaţi de lume, de după gratii, începem colindele: A venit şi-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul/ Cade alba nea/ Peste viaţa mea/ peste suflet ninge/ Cade alba nea/ Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge... Am cântat toate colindele din copilăria noastră... După acest ospăţ sufletesc admirabil am cântat, „Cu noi este Dumnezeu" şi ne-am aşezat fiecare pe scândura lui.

Anul Nou 1942

Toată hlamida pământului dac-străbun îmboboceşte pe urmele paşilor lăsaţi în neaua afânată ai frumoşilor colindători de toate vîrstele, cu inimile pîlpâind de razele cereşti ce ţâşnesc miracolul îmiresmat de sub straiele lor popular-regale. Viscolul se înclină transpunându-se deodată într-un iscusit dirijor enescian, iar troienele devin neîncăpătoare pentru lojele serafice ale Îngerilor, ce cântă angelicele Colinde şi pun de grabă bidivii lui Verde-Împărat la Caleaşca Noului An, care-l poartă majestuos pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare-Ocrotirorul Daciei şi al lumii Ortodoxe. Printre lacrimi şi suspine flăcăii pluguşorului pocnesc cu of, cu dor de acasă, de libertate...
1 Ianuarie 1942. Viscol şi troiene mari. „Numărul" se face cu destulă întârziere... Fulgii străluceau o clipă, apoi se transformau în picuri mici pe frunţile noastre. S-a povestit, s-a urat, s-au cântat de toate... Cântăm în închiere „Cu noi este Dumnezeu". şi fiecare pleacă la locul lui...

Învierea Domnului, în temniţă

Iisus Hristos fiind Dragoste absolută s-a făcut pentru Om Iubirea atât de mult dorită.
Dumnezeu fiind Veşnicie i-a întins Mâna, Omului să se îndumnezeiască. Logosul fiind Nemurire a gustat moartea ca OM, dar nu pentru Sine, ci pentru om. Mântuitorul fiind Răstignit a purtat pe Crucea Lui şi crucile noatre întru mântuire. Fiul Tatălui fiind Supremul Martir Ceresc a biruit cu moartea Lui moartea tuturor. Atotcreatorul fiind Frumosul divin a Înviat pentru Sine, dar mai ales pentru om. Proniatorul fiind Viaţa, dă odrăslire la viaţă tuturor Stămoşilor, Străbunilor, Aleşilor.

După ce Crăciunul şi Anul Nou le-am petrecut în temniţa Galaţilor, iată că mă prinde Sfântul Paşte în închisoarea Văcăreşti. Destin nou mi-a scris cu dăruire înalta stea! Prima zi de Paşti, ziua înaltelor trăiri! După „număr"ne încolonăm şi plecăm spre Biserică pentru a participa la slujba de Înviere. Soseşte părintele. Un camarad dă tonul. Din zecile de piepturi răsună spre cer: „Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din morminte,/ Viaţă dăruindu-le...". Pe drumurile vremii rugăciunile celor de acum se întâlnesc cu sufletele celor plecaţi din scundele lor chilii, cu sufletele morţilor noştri chinuiţi aici pentru cauza şi dreptatea lui Dumnezeu şi, împreună, închinăm osanale, preamărind pe Cel ce S-a dat răstignirii pentru păcatele noastre şi a Înviat pentru a fi în veşnicie vii.

Sub arme

După ce a fost încorporat în Batalionul 18, Vânători de Munte-Târgu-Ocna, Bacău, Petru Baciu urmează Şcoala Militară Odobeşti Putna. Pe cele 128 de locuri, dintre cei 2000 de candidaţi doritori a intrat printre primii reuşiţi. Ca tânăr ofiţer şi înfocat naţionalist creştin a fost mobilizat la 15 Mai 1944, în Divizia I Munte Sinaia la Sibiu, de unde a fost repartizat pe frontul Moldovei. Eroul nostru rănit relatează înfrângerea bravei armate române prin trădarea unor generali şi ofiţeri superiori racolaţi sau complici la Diviziile roşii ale ruşinii: La 19 august 1944 pierdeam oraşul Iaşi, dar nu prin lupte. Armata română nu a fost învinsă la Iaşi ci trădată de câţiva generali! În această situaţie am fugit din spital pentru a nu fi capturat de ruşi. La Roman cazematele erau de netrecut şi totuşi au fost depăşite. De ce? Iată ce-mi povesteşte mai târziu Ion Apostol camaradul meu de arme, de suferinţă şi crez din Hârlău: „În preajma lui 23 august 1944 generalul... (nu-i mai reţin numele îi dă comanda cazematelor. Ruşii atacă! Acesta trage, trage cu tot armamentul şi atacul este oprit. La un moment dat un proiectil loveşte crenelul de la cazemata lui Apostol şi-i distruge aparatul prin care el supraveghea câmpul de luptă. În cazemată el mai avea un aparat de rezervă, dar nu a mai putut să-l instaleze şi iese afară pentru a studia situaţia. Afară... pustiu. Generalul fugise de la postul său tocmai la Bucureşti". Acest armistiţiu-dezmăţ apocaliptic-zdrobea sub copitele de cai şi şenilele tancurilor mulţimea fără nume, care alerga nicăieri nebună...

Tinereţe

Pe frontul de vest băcăoanii noştri, alăturaţi celorlalte provincii viteze, adăuga cadenţei tinereşti fiorul sufletului lor înflăcărat de credinţă, de patrie, de dor, de frumos, de iubire. Românii din Ardeal îi aşteptau cu entuziasm. Maghiarii îi pândeau cu ură viscerală. Ostaşii noştri bravi şi frumoşi în încleşterea cu duşmanul Naţiunii, respectiv al Bisericii, jertfeau sufletul lui Dumnezeu, trupul naţiunii şi inima câte unei frumoase dace, amazoane. Ajuns la Târgu Mureş, frumosul ofiţer a aflat odihnă-cantonament la familia lui Valeriu Căliman: Marioara, Dumitru şi mezina Claudia ( Dia). Ordonanţa sa era caporalul verde din Petroşani, Dumitru Bunea. Acolo s-a înfiripat prima idilă a tânărului Locotenent Petru Baciu: Dia era sufletul şi buna dispoziţie pentru toţi. Cu ea am legat o prietenie de sentiment - prima şi ultima. A tulburat puţin sufletul meu! Am iubit-o şi m-a iubit. A fost visul cel mai frumos şi-mi aduc aminte cu plăcere de acea familie de buni români care au suferit şi ei pentru înalta lor ţinută românească. Dar destinul meu a fost altul... Mă aştepta temniţa. Ca o eternizare a momentului frumos de atunci am construit următoarele versuri:
O punte de aur în calea uitării/ Un vis ce se mistuie în negura vremii/ Tristeţe amară, speranţă cântată,/ O rază de cer în inima-mi moartă,/ Iubire urzită sub bolţi sângerând,/ Un licăr de oază mereu fluturând/ Un murmur ce doare, un iezer ce-alină/ Petale ce-mi presur peste suflet lumină/ O roadă amară, un fruct pârguit/ Mireasmă ce viaţa în veci mi-a sfinţit./ Din tot ce-ai sperat atâta doar rămâne/ Refrenu-amintirii ce cântă în tine!/ A crede mai mult nimic nu înseamnă!/ Când timpul din faşă, pe toate le-nseamnă./ El, timpul rămâne statornic, fidel/ Şi totu-i mişcare şi rouă la fel.

După sfârşitul războiului, la câteva luni a fost lăsat la vatră în 26 August 1945. Vine de la libertatea spre moarte, înspre o viaţa de robie: Ţara ocupată, evreii sfâşie şi jefuiesc poporul român, împreună cu ruşii şi toţi alogenii. Numai român să nu fii în ţara ta. În Moldova, la oraşe populaţia lui Israel era majoritară. Cea românească plecată în bejenie. Sovromurile au fost nişte mijloace de furt organizat a bunurilor şi muncii poporului român de către sovietici. Niciodată furtul camuflat nu a fost mai bine deghizat şi înlesnit de către o mână de ticăloşi fără nici o pregătire-căzături sociale-membri de partid comunist, precum şi de evrei-agenţi ai Moscovei.
Cinci lei metrul de cherestea, patru bani litrul de ţiţei, câteva sute de lei o locomotivă de tren Malaxa. De la Moineşti-Lucăceşti plecau 500 de cisterne în 24 de ore spre U.R.S.S.
De la Ploieşti la Reni aveau conductă subterană care transporta ţiţeiul către sovietici.
De la abatorul Burdujeni-Suceava plecau tot în 24 de ore o sută de tauri, cinci sute de porci la preţuri de nimic, în timp ce românul murea de foame...
Demontarea liniei de cale ferată dublă Teiuşi-Gârbova-Alba, dusă în U.R.S.S. în contul armistiţiului...

În acea situaţie de robie în care ţara era ocupată mişeleşte prin trădare, eroul nostru se înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale în paralel cu planul de pregătire a Rezistenţei armate în munţii subcarpatici ai podişului Moldovei, pe versantul Uturea-Solonţ, începând cu luna Mai 1946, unde amenajează un depozit de armament, cu iniţiatorul rezistenţei, Gheorghe Unguraşu, Neculai Unguraşu, Neculai Unguraşu-tatăl lor, Eugen Berza, părintele Sărăcuţu, Neculai Măgirescu-maior invalid de război, Marin Ţucă, artilerist-genist căpitan, Neculai Popa, Dan Lucinescu, Corneliu Niţă-student, Neculai Simionescu, Mihu Comşa, Ion Buliman, Titi Stoica, Mircea Moţei, Gioga Parizianu, Gheorghe Mihuţ, Mihai Erguveanu ş.a. Anişoara Unguraşu, sora lui Ghiţă şi Maria Unguraşu, vară, nişte copile de 16 şi 17 ani, erau de tot curajul şi bărbăţia. Urcau până la noi după ce se lăsa noaptea şi ne aduceau alimente şi veşti. Plecarea în Rezistenţa armată din munţi a fost imortalizată pe o Cruce de 17 cm, făcută din lemn de fag de camaradul Petru Baciu pe care a scris: „25 mai 1948, Adu-ţi aminte!"

Tot ceea ce împliniseră Străbunii milenar ca miracol, tot ceea ce au imortalizat secular în cuvinte sublime marii scriitori şi poeţi ca fascinaţie eroică, legendară, trăiau acum inimoşii partizani naţionalişti-creştini pe crestele temerare ale Munţilor noştri Veşnici, în braţele Codrului Verde, în bordeie, în peşteri, prin văi, pe cărări, prin ascunzişuri, printre cetini şi cer. Acolo, în munţi, trăiam un moment sfânt de evocare a unui trecut aprig şi eroic. Aflasem de rezistenţa din Dorna, Vrancea, Domaşnea-Cornea şi Făgăraş. Dincolo de jaful de expropriere naţională, ofiţerul-partizan urmărea şi alte aspecte: La recensământul din anul 1947 la Bacău, populaţia românească era de numai 12.000 de locuitori, iar cea evreiască număra 18.000. La Botoşani populaţia românească număra 6.000 de locuitori, iar cea evreiască 28.000. Evreii tăiau şi spânzurau peste tot. Ei conduceau poliţie, economie şi antrenau ţara la anarhie, incitând prostimea credulă împotriva trecutului nostru naţional şi creştin.

Marea prigoană naţională împotriva Ortodoxiei a început cu marea arestare a celor 14.000 de tineri creştini naţionalişti, la 15 Mai 1948. La Bacău, au fost arestaţi în primul lot circa 156 de tineri, dintre care 31 de elevi (24 băieţi și 7 fete); 22 de studenţi (3 studente), 10 preoţi, învăţători, profesori, ofiţeri şi alte categorii.
Acest prim lot a dat 25 de martiri. Cei arestaţi sunt anchetaţi noaptea, torturaţi pentru a divulga alţi partizani-camarazi. Sunt chinuiţi îngrozitor: bătuţi la tălpi, puşi la şocuri electrice, loviţi în zonele sensibile.Torţionarii care anchetau erau: Zilţer Paul şefu Securităţii-evreu, Titi Grimberg-evreu, Mahalu Avram-evreu, fraţii Livezeanu-evrei, Mercuzon-evreu, Nata Molni-evreu, Puiu Cojocaru-evreu. Un singur ins era român venit din U.R.S.S. cu Divizia Tudor Vladimirescu, Iorgu Volcescu...

Din ţesătura sufletului său curat şi nemuritor, Eroul Petru Baciu, destramă un Omagiu călduros, vibrant, revelator pentru camaradul de crez, credinţă, luptă şi jertfă Ghiţă Unguraşu: Plecaţi cu gând curat şi sfânt, ca o poruncă,/ De-zodie fierbinte legaţi prin jurământ,/ Când Neamul sfâşiat se vestejea pe luncă,/ Ne-am prins ca fraţi de cruce în ne-înfricat avânt.// Lăsând departe vetre, „fiara" tot mai jos,/ Urcam cu tine trepte şi despicând furtuni,/ Ne căţăram pe lespezi, călcând pe veacul ros,/ Sorbind cuminecare de dincolo de lumi.// Zălog rămas acolo, sub streaşină de stânci/ Sau prin desişuri negre, culcuş ştiut de noi,/ Mi-i inima fierbinte, tresar ca şi atunci,/ Când, drepţi, treceam prin viaţă-sau moarte, amândoi.

După omagiul fierbinte adresat camaradului drag, luptătorul nostru îşi reface ţesătura spirituală a sufletului său cu evocarea splendorii şi vitregiei acelor locuri de pământ şi de cer binecuvântate de Dumnezeu, de Fecioara Maria şi de marii noştri Daci străbuni. Împreună ne-am împărtăşit din licoarea divină a slăvilor albastre ale crestelor munţilor. Aştrii ne-au luminat frunţile cu scăpărări de foc şi ne-au despicat cărări. Lumina lor ne-a însoţit calea prin cruntele desişuri. Împreună am îmbrăţişat tulpina brazilor, iar cetina lor ne-a adăpostit de ploaie şi ne-a încălzit oasele obosite şi răzbite de frig, de brume şi de foame. Am băut din şipotul izvoarelor şi am îngenuncheat împreună-de atâtea ori!-la capătul cumpenelor, după ce primejdiile se risipeau. Suntem împreună, Ghiţă, aşa cum ne-am legat! şi vom fi mereu! Nu te-am părăsit şi nu m-am depărtat! Sunt aici-şi lupt pentru noi! Pentru noi toţi! Lupta noastră ostăşească continuă împreună cu tine...

Volumul al II-lea - „Nu părăsi pământul strămoşesc!"

Nu părăsi pământul strămoşesc! - este imperativul ce se cere tuturor Fiilor adevăraţi ai acestei Glii de Aur, cu care ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu, ca zestre pregătitoare a spiritualităţii şi religiozităţii culturii noastre creştin-ortodoxe în vederea mântuirii Neamului. Toată această Grijă divină de a ne aşeza geografic într-un Paradis terestru cu Zestrea cea mai de preţ şi cea mai râvnită: cel mai variat relief cu munţi, Marea Cetate naturală, inexpugnabilă a Carpaţilor, peşterile-străvechi folosite ca altare de cult ori cazemate militare, păduri, dealuri, câmpii mănoase, păşuni, pomi, livezi, viţă de vie, lunci fertile, cea mai bogată faună şi cea mai aleasă floră, ape care străbat ţara de-a lungul şi de-a latul, lacuri, faimosul şi milenarul Danubiu, ieşirea la mare, subsolul bogat cu diverse zăcăminte preţioase şi vitale, clima cea mai favorabilă, ne confirmă marele Dar ceresc şi Dragostea specială ce ne-o poartă Mântuitorul nostru Dac-Iisus Hristos.

Dacii-Strămoşii noştri milenari erau legaţi sufleteşte şi frăţeşte de toate aceste daruri naturale oferite din prisosinţă de Boieria Marelui Dumnezeu, Vetrei lor străbune, dar în mod expres Străbunii erau ataşaţi mai mult de munţi şi păduri: mai întâi ca păstori, sacerdoţi, împăraţi, regi, schimnici, monahi, stăpâni şi apărători cu cetăţi voievodale impunătoare. Mai târziu s-au adăugat ctitorii de seamă, inimoşi, darnici şi credincioşi care, au înfrumuseţat cu lăcaşuri sfinte pământul ceresc al Daciei Mari-Grădina Maicii Domnului. Trebuie însă consemnat cu mare durere şi adâncă mâhnire spulberarea avuţiei naţionale, mai ales prin tragedia şi drama istoriei Marelui Jaf Naţional al Pădurii, care i-a avut/ îi are beneficiari pe unguri, austieci, evrei, habsburgi, germani, hohenzolernii cu odraslele din Occident şi descendenţii lor altoiţi cu Duda-ismul scenic, ruşi, sovietici, proletari ai Internaţionalei comuniste, descendenţii liberali, neocomuniştii, alogenii exploatatori ai marilor companii străine în cârdăşie cu politrucii, laşii şi trădătorii Neamului şi pământului strămoşesc, girate de un profesoraş, devenit primărel, negustor de case, apoi tulburel de imagine la Cotroceni...

Munţii Carpaţi cu ceilalţi fraţi ai lor Străjeri la hotare şi Codrul Verde al dacoromânilor formau de fapt Marele Zid al Moşiei şi Marea Oştire a Neamului, intrând în legendă cu celebrele biruinţe de-a lungul istoriei prin bătăliile purtate împotriva migratorilor, invadatorilor duşmani, unii aşa-zişi creştini, alţii doar neaoşi păgâni, de către Eroii-Cnezi, Legendarii-Voievozi, Vitejii-Domnitori, faimoşii haiduci şi pandurii olteni, de către marii Comandanţi de Oştire, de preainimoasa Regină Maria, apoi de alţi iluştri Comandanţi militari, la care s-au adăugat şi bravii partizani anticomunişti prin jertfa şi iubirea lor de Moşie, aşa cum de neegalat a ilustrat-o nemuritorul luceafăr Mihail Eminescu în persoana Marelui Voievod-ctitor de Neam şi Ţară-Mircea cel Bătrân, Cel ce i-a tăiat pofta cotropitorului sultan: Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.../ Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! (Scrisoarea III)

Nu părăsi pământul strămoşesc! - este de fapt o naştere, un botez, o renaştere, o logodnă, o continuitate, un crez, o credinţă, un legământ, o înomenire, o îndumnezeire, o veşnicie dacică.
Nu părăsi pământul strămoşesc! - este un îndemn imperativ şi o mărturisire de credinţă despre naţionalismul-creştin şi despre evlavia noastră ortodoxă.
Neamul este constituţia cerească şi pământească a Bisericii naţionale străbune.
Pământul strămoşesc este Vatra Străbună a Neamului, Folclorului, Mitologiei, Precreştinismului, Creştinismului Ortodox, Tradiţiei, Doinelor, Legendelor, Poeziei, Artei, Culturii, Învăţământului, comunităţii creştine, Voievozilor, Vlădicilor, Creatorilor, Geniilor, Filosofilor, Înţelepţilor, Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor, Dascălilor, Sfinţilor.

Fiii Daciei Mari, cei aleşi, cei responsabili, cei jertfelnici, cei slujitori întru bine, adevăr şi frumos n-au făcut niciodată deosebirea între dreapta credinţă şi naţionalism, cu singura remarcă poate că naţionalismul-creştin este Fiul Tradiţiei milenare ortodoxe: „Toţi românii care formăm neamul românesc şi ţara românească, spunea Părintele Sofian Boghiu, marele duhovnic-pătimitor al temniţelor comuniste, sunt aceeaşi creştini care vin la biserică, care se însingurează în casele lor, care se roagă, care fac milostenie, care contribuie la construcţia sau repararea, restaurarea bisericilor, a mânăstirilor noastre, încât acelaşi popor este şi creştin şi naţionalist." (Părintele Sofian. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită de Constanţa Costea şi Ioana Iancovescu. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

Pământul îi dorul ce „muşcă" din sufletul celor ce-l iubesc, subliniază Petru Baciu. Pământul îi templul în care odihnesc osemintele strămoşilor noştri, cu nestinsele lor măriri. Duhul lor ne veghează cu lacrimile lunii, cu nisipul de aur al stelelor, cu razele soarelui, murmurul apelor, geamătul de altădată al codrilor, care în vremi de primejdii le-a fost casă, îmbărbătare şi altar. Din adâncul pământului răsună şi azi larme de clopot precum iureşul biruinţelor de la Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Şelimbăr, Codrii Cosminului, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, precum şi cântece de voie bună ale horelor din zilele de sărbătoare cu cer arzător şi zări adânci fără amurg. Pământul cu mânăstiri şi brazi, leagănul şi legământul sfânt pentru care strămoşii noştri au luptat şi au murit pentru ca urmaşii urmaşilor lor să aibă un loc de veci. Nu-l părăsiţi!

Această pledoarie care asumă în firea dacoromânului, tradiţia, legământul, testamentul, continuitatea, nemurirea, demnitatea, credinţa, mistica jertfei şi dragostea fiecărui naţionalist creştin-ortodox pentru pământul străbun şi cerul mântuitor este continuată în rodirea sa lirică: Suntem pământul roditor al unui dacic neam,/ Profeţii marilor căderi de azi,/ Cuvânt pustiu ce am rostit când sângeram/ Şi ne-ngropam martirii camarazi.// Noi suntem oseminte risipite mii/ Şi glas de clopot ce-am vestit furtuni./ Când tulnicele sunau jalnic pe câmpii/ Noi deşteptam chemarea din străbuni.// Noi celor drepţi le-am înălţat un steag al lor/ Necoborât de-atunci spre învieri./ Cu el am străbătut prin mlaştini sau ogor/ Şi l-am sfinţit cu jertfele de ieri.// Noi suntem mărturia unei lumi ce-a fost./ Cu sânge cald roşit-am caldarâm şi flori,/ Noi am slujit vecia neamului şi-un rost./ Pe fruntea ţării pus-am aurori.// Legenda noastră stă şi azi ascunsă-n lut,/ Ne pângăresc martirii, alţi strigoi/ Ne toarnă mărăcini peste mormântul mut/ Şi numele ni-l scuipă cu noroi.// Noi am căzut răpuşi, dar înviem mereu/ Prin mucenicii, care se întorc prin prunci,/ Sorbim luceferi din genuni spre Dumnezeu/ Şi-ajungem iar la El când sângerăm pe cruci.

Lucrarea destul de stufoasă în care freamătă cele două volume ale Eroului-Mărturisitor Petru C. Baciu, strânge într-un buchet biografic pătimirile şi prigonirile sale, alături de ale multor camarazi prezenţi în supliciu din întreaga comunitate naţionalistă cu care a urcat Golgota românească, peste care se presară miresmele de cetină şi de azur ale poetului-eseist. Lucrarea memorialistică a lui Petru C. Baciu, ne descoperă Biografia autorului desprinsă eroic din Mlaştina suferinţei concentraţionare, adâncită de excavatorul unui satanic sistem politic de model bolşevic, ce l-a azvârlit în cele din urmă pe ţărmul libertăţii creştine prin vieţuirea ortodoxă, cuvioasă, martirică, aureolată de puritatea unui mare Mărturisitor. Chipul demnităţii sale se reflectă într-o Icoană vie a Neamului ce se răsfrânge generaţiei de azi şi de mâine, ca model, călăuză şi îndrumător.

„Răstignirile ascunse" sunt adevărurile mărturisite de cei care au dat cea mai curată jertfă pentru Dumnezeu şi Neamul Dacoromân!
Cu aleasă preţuire şi dragoste pentru Bădiţa al meu, biruitorul Eroul băcăoan!

footer