Revista Art-emis
Despre dechidere și înțelepciune în politica externă PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Joi, 23 Februarie 2017 21:57

Zid de pace-Malita-GiurescuDoi înţelepţi şi cărturari români, trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani: istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă „atingătoare", cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut cai diferite în viaţă; cum observă, că editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş: „unul stătea pe creastă României, frecvenţa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală", iar celălalt „ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani". Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparenţă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii, şi perfidii.

Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea „Zid de pace, turnuri de frăţie" (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011, la Editura Compania? Cartea rememorează, în esenţă ei, „etapă cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945" - cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultima instanţa, supravieţuirea că stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodată că atare, explicit şi în toată complexitatea să nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au făcut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni. „Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din U.R.S.S., China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada
şi Statele Unite ale Americii" - sintetizează istoricul.

Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în bună şi vechea - totuşi - tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexă, cumplită, dramatică şi - încă - deconcertantă perioada abia încheiată (la scară istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită „impropriu " perioada comunistă" sau a „regimului comunist" (care comunism, cât comunism?) îşi aşteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată beznă şi dar şi cu toate fascicolele sale de lumina, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul „proces al comunismului" rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).

La capătul evocării „deceniului deschiderii", cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică) precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşează o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României: convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional; apărarea atributelor esenţiale ale statului; dar şi transparenţă faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în N.A.T.O. şi U.E., apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politică externă şi „dacă lucrurile vor evolua continuă pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani statul român şi societatea românească vor există doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă". O asemenea carte îşi care reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

footer