Revista Art-emis
Dr. Nicolae Bacalbaşa și dr. Gheorghe Bacalbaşa - Doi plisnoţi care au trecut Prutul (1) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Joi, 15 Decembrie 2016 21:23

Nicolae-Bacalbasa  Doi-plisnoti-care-au-trecut-Prutul-1„Ţara asta nu-i de rouă,/ Ţara asta nu-i de dar,/ Cel ce ne-a lăsat-o nouă/ nu ne-a dat-o în zadar!". (Nicolae Nicoară-Horia)

Epopeea Generaţiei de sacrificiu s-a întrupat în monumentul sacru al înălţării Neamului ca axă a spiritualităţii sale mistic-creştine

Purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu pentru Naţiunea noastră multi-milenară-Zestrea lui Zamolxe, a Sibilelor pelasge şi a Maicii Domnului zăvorâtă în scrinul Crucii Biruitorului Hristos, milenară ca glorie şi milenară ca frângeri, ne-a dăruit prin harul doctorilor gemeni (genă princiară), Nicolae şi Gheorghe Bacalbaşa, o lucrare de suflet, o sinteză profundă şi o diagnoză clară a evenimentelor interne şi externe, desprinsă din realitatea desfăşurării şi derulării lor şi nu din analiza programată a celor ocultaţi care mistifică adevărul pentru a putea dezinforma şi manipula peste timp populaţia care merge la vot. Bine documentaţi, cu Scenariul asimilat integral, buni regizori, doctorii Bacalbaşa distribuie rolurile în teatrul de operaţii în funcţie de responsabilitatea pe care trebuia să şi-o asume fiecare, individ, grupare, naţie în raport cu rotirea lor istorică. Lucrarea înflăcărează inimile celor ce încă mai sălăşluiesc în conştiinţele lor curate şi demne de Dacoromâni, asumându-şi deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul care, ne sunt hărăzite. Neamul Proto-Dac este o Urzeală sfântă de har ceresc, glie tracă, profetism pelasg, eroism scitic, jertfă getică, moşie regală, armonie areală sacră, trăire mistic-monahală, cultură monoteist-spirituală, frumuseţe feciorelnică dochiană, mame pilduitoare, preoţi isihaşti, ţărani cucernici şi falnici, poeţi serafici, dascăli de aur, doctori fără de argint, conducători teocraţi împliniţi în cnezi şi voievozi înveşmântaţi în vitejie şi nemurire. Neamul românesc creştin, fiind sensul eternităţii sale dace, coboară şi urcă în veşnicie.

Se spune că Osul domnesc îşi păstrează mireasma valahă în gena mistică câteva milenii. Gemenii Nicolae şi Gheorghe, scoboară dintr-un arbore genealogic impresionant, falnic, deci cu urcuş vertiginos întru corola spiritualităţii Neamului dac, prin cultura lor ortodoxă. În timpul bolşevicilor peste 100 de membri ai familiei au fost executaţi, Galitzinii supravieţuitori s-au împrăştiat care încotro pe suprafaţa pământului, ieşind din istorie[1]. Basarabia-leagănul părinţilor care-şi aveau conacul situat pe malul Nistrului la vărsarea Răutului în acesta, ocupă un loc drag, trist, de suflet, sensibil în evocarea gemenilor: „Situaţia geopolitică a României a fost fără îndoială un blestem şi niciodată acest lucru nu s-a văzut mai bine decât în 1939, cu ocazia încheierii incredibilului (pentru mulţi) pact Ribbentrop-Molotov... Pactul Ribbentrop-Molotov a fost de fapt dansul curvelor. A fost urmat de o altă curvăsărie monumentală, procesul de la Nürnberg... Teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord cuprindea 52% populaţie românească, 26% ruşi şi ucraineni, 8,1% evrei şi 3,3% germani. Era această compoziţie etnică un element de vulnerabilitate în raport cu bolşevismul? Fără îndoială că da. Germanii, membrii unei structuri etnice mamă aliată cu bolşevismul, urmând să fie repatriaţi în Gemania Mare. Nu erau parte a jocului. Slavii erau atraşi pe diverse căi de bolşevici dar majoritatea erau inerţi.

Cei 200. 000 de evrei au constituit o problemă reală, cunoscută şi confirmată de desfăşurarea evenimentelor istorice. În raportul serviciului secret din 9 decembrie 1939 se informa că „ruşii se pregătesc să invadeze Basarabia şi că în urma panicii ce se crease cu această ocazie în mai multe oraşe din Basarabia, intelectualii în majoritatea evrei, suspectaţi de multă vreme pentru sentimentele comuniste, s-au grupat în comitete de iniţiativă (Chişinău, Orhei, Tighina, Cetatea Albă). S-au distribuit în rândul lor o insignă de metal reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri care să servească la recunoaşterea între ei. Această insignă urma să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate în perioada evacuării trupelor noastre. Serviciul secret sublinia că voiajorii comerciali evrei sunt folosiţi pentru întreţinerea legăturilor între diferite organizaţii şi pentru trimiterea materialului de propagandă. Aceste formaţiuni urmau să fie sprijinite prin lansarea de paraşutişti. Pregătită pentru atacarea Europei, U.R.S.S. înaintea celui de Al Doilea Război Mondial avea un număr incredibil de paraşutişti, de 250 de ori mai mare decât numărul paraşutiştilor existenţi pe tot teatrul de război. Paraşutiştii urmau să înconjoare unităţi militare şi să organizeze diversiuni în spatele frontului[2]". Paraşutiştii militari lansaţi de sovietici au fost un element important în lanţul de încălcări ale ultimatumului din partea bolşevică în perioada de retragere a trupelor şi administraţiei noastre. „Bande ucigaşe de sectanţi sau sanghinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe, sate. Acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor. Valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută"[3]. Cine crede că este român trebuie neapărat să citească „Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940" a lui Paul Goma. Sunt unii care nu îl iubesc pe Goma. Cartea lui nu este politically correct. Ce înseamnă politically correct? Să apuci rahatul de partea lui curată[4]" .

Bunicul machidon şi senator în Partidul Poporului, amic al mareşalului Averescu, alt fiu al Basarabiei, despre care Doctorul Şerban Milcoveanu (pe care l-am cunoscut personal) zicea că este: „pământul cel mai urgisit de pe planetă şi poporul cel mai torturat din istorie"., sau altfel spus că: „Basarabia s-a purtat cu România ca o femeie care-şi iubeşte bărbatul, chit că acesta obişnuieşte din când în când să mai bea şi să o ia la bătaie"[5]. O carte, de fapt două, două volume, - dar din Darul nesfârşit al prietenului meu, Dumitru Ionescu-Bucureşti, fiecare geamăn cu darul său regal, de referinţă, de o valoare monumentală în care se reflectă plină de strălucire Aura Armânului boier de-apururi, a Dacului aristocrat totdeauna demn, ferm, fidel, prezent, poruncitor şi nemuritor. Lucrarea-gemenilor-întemeietori de destin, Doctori-armâni, urmaşi ai nobililor venetici care s-au hrănit cu mana dintre Nistru şi Prut, impresionează prin temeiul, unda de umor şi împrejurările luminate de evenimentele copleşitoare ale celui mai dramatic secol al XX-lea, cu întreaga sa istorie universală la fel de zbuciumată, din care ţâşneşte tragismul nostru naţional, adus ca pricopseală de vânzătorii de ţară încuscriţi cu duşmanii străini, care l-au programat şi promovat. Autorii lansează un rechizitoriu dur la adresa acestui popor prea des debusolat, prea lesne amăgit, de multe ori încremenit sau adâncit în letargie, dar scot deasupra tuturor şi demnitatea spiritului nostru care înnobilează şi dăinuieşte până la urmă biruitor.

Cele două volume verzi, care însumează: primul 288 de pagini şi al doilea 351, în total 639 de pagini, nu sunt repartizate pe capitole, ci pe idei, evenimente, atitudini, noţiuni, întâmplări, umor, judecăţi raţionale, entităţi, consecinţe. Un loc central, viu, cald, sfânt, de inimă şi suflet îl ocupă permanent Basarabia şi mama. Strămoşii îşi trăgeau seva din Munţii Pindului. Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea au trecut Dunărea aşezându-se în jurul Galaţiului şi al Brăilei. Bona gemenilor, grecoaica-Elena Aristidovna Iconomidis, era considerată ca o bunică. Bunicul după mamă, Alois Iarossevici-membru al Clubului englez din Odessa. Bunicul după tată, Dobrovici-Bacalbaşa, senator, ucis în 1940 de sovietici. Strămoşul mamei-vicontele Charles Sicard-fondatorul cetăţii Odessa-Palmyra sudului. Ecaterina a II-a care, dorea renaşterea Imperiului Bizantin pe ruinele celui Otoman, l-a numit Odessa după celebra cetate thracă Odessos. (Notice sur onze anees de la vie de Richelieu a' Odessa). Jaques Charles Sicard (1774-1830)-fiul vicontelui, căsătorit cu Laura van Thys (1797-1864), mason, autor de memorii, consul la Livorno (1818-1819), consilier de comerţ, moşier la Vadul lui Vodă, fondator al Societăţii de Agricultură, preşedintele Clubului De la Redoute.

Un descendent al familiei vicontelui ajunge premier al Ungariei, fiind asasinat în 1918.

Fiul primului ministru, vicontele Hristofor Sicard-căsătorit cu Natalia (+1914), fata generalului genist Nicolai Kraff (neamţ rusuficat) constructorul primei căi ferate ruse. A avut două fete: Olga, căsătorită cu I. G. Suruceanu-fiul lui Casian Suruceanu, fondatorul mănăstirii Suruceni (nobili români, unul dintre cei mai bogaţi proprietari basarabeni), membru activ al Institutului Imperial Arheologic şi membru de onoare al Academiei Române, şi apoi cu N. Goronovici. Sora ei, Elena a fost mai întâi soţia prinţului Eugen Golitân-Golovkin (+1887) şi după aceea a lui V. V. Ianovski.

Natalia Sicard este proprietara muzeului de la Vadul lui Vodă, iar fiica ei Olga Suruceanu, fondatoarea Muzeului I. C. Suruceanu al Pontului Scitic din Chişinău. Mama arheologului era fiica generalului Constantin Lomătescu. Vicontele Mihail Sicard-fiul lui Hristofor, director de bancă în Kiev, tatăl celebrului violonist Mihail Sicard. Vicontele Carol Sicard-ajunge cunoscut prin fiica sa care s-a căsătorit cu prinţul Mihail Cantacuzino. Unchiul Gheorghe Dobrovici-Bacalbaşa a emigrat în Basarabia: „Gheorghe Dobrovici Bacalbaşa, elev de liceu, avea 17 ani când a început golănia sângeroasă numită revoluţie bolşevică. Deşi minor, a avut capacitatea de a înţelege fulgerător că se află în faţa manifestării răului deplin şi s-a simţit obligat să reacţioneze pe loc oferind ce avea mai scump, viaţa. Fără să spună nimic părinţilor, luând puşca de vânătoare din cui, a dispărut. În marele balamuc al înfruntărilor extrem de crude şi neclare ale acelor ani, a luptat în gherila urbană cu bolşevicii la Kiev. Se luptau pentru străzi, se luptau pentru case. Din când în când, măcelul se oprea, ambele părţi convenind să-şi culeagă răniţii. Într-un astfel de armistiţiu, Gheorghe a văzut capcana întinsă de unul dintre adversari, un cismar şchiop cu picior de lemn. Ascuns în spatele unei surori medicale în uniformă, tupilat cu ţeava armei pe umărul acesteia, cismarul, nici el rus (dintr-o seminţie ce a sprijinit masiv bolşevismul) spera să împuşte duşmanii revoluţiei. Şiretlicul nu a ţinut. Gheorghe l-a împuşcat prin sora medicală. Era complice, era forţată?"[6].

Igor, seminţie normandă, fiul unchiului Gheorghe-eroul adolescent de la Kiev, plămădit dintr-un aluat aristocrat cu ingrediente manciuriene. Bunicul său, înalt ofiţer care controla garnizoanele ţariste între care şi Manciuria s-a căsătorit cu o chinezoaică. Din acel fruct al dragostei a ieşit Natalia-mama lui Igor. Cartea de vizită a unchiului Gheorghe: „Scund, bun cunoscător de arte marţiale, Gheorghe nu dădea niciodată primul. Dar când lovea, băga în spital... Când ne-am născut, mama a vrut să ne facă poze. Aceste poze nu există, nu au fost făcute niciodată... Vărul meu, concentrat sergent la o unitate din Bucureşti, avea un aparat fotografic. Pe 4 aprilie 1944, după boscorodelile mamei, sărind masa care era la popota ofiţerilor din Gara de Nord (de acolo s-au scos numai cadavre în acea zi), tata s-a dus să aducă aparatul foto. Alarma aeriană l-a prins pe stradă (americanii ne ofereau cu simpatie bombele lor - n.a.) N-a mai apucat să ne facă poze, dar a rămas viu... Cadavrele? Sunt cei care au ars de vii în Bombardamentul sălbatic din 4 aprilie 1944. Etimologic, un holocaust, adică ardere totală. Numai că, vezi, termenul e rezervat, marcă comercială"[7]. Tatăl-era profesor universitar, devotat muncii sale peste putinţă, vorbea şi scria fluent în multe limbi, dar graţie prigoanelor era retras, necontrolabil, ca japonezul. După discursul din balcon al lui Ceauşescu despre Cehoslovacia în 1968, înnebunise de aburii naţionalismului şi de dreptul de a da oficial cu copita în sovietici. Ba chiar era dispus să se înroleze la respingerea eventualei invazii. Mama, deşteaptă, lucidă, îl ironiza[8]. După o vreme pentru a-şi salva cariera trebuia să intre în partid. Consiliu de familie, tratat cu bisturiul fără anestezie. Tot mama a dezlegat iţele. A privit în globul de cristal al inteligenţei sale:
- Ăştia te pot beli în două feluri.Unu la mână, că minţi partidul. Ani de zile tata figura la averea părinţilor cu un număr de două cifre la hectare. De fapt erau trei, la sute tata ştersese. Era oficial declarat fiu de chiabur, nu de moşier. Dar Ăia ştiau şi tata era aproape sigur că ştiau.
- Singura ta şansă este să declari acum corect şi să spui că ai vrut prin fapte să demonstrezi ataşamentul faţă de construcţia socialismului. Nu se vor aştepta să ai tupeul acesta. Ei se bazează că te prind că minţi Partidul la încercarea de a intra în rândurile sale. Numai că se vor replia şi vor încerca să te strivească cu o chestie jegoasă. Statutul! Vor încerca să demonstreze că nu îl ştii şi vor avea motiv formal să te respingă.

În bucătăria de la blocul C 28 Ţiglina I, cei trei doctori, eu, frate-meu şi mama, cu dezlănţuirea cruzimii inchizitoriale, în cadenţa mitralierei, îl hărţuiam pe bietul tata cu statutul Ălora. L-a învăţat tata pe de rost. Trăgea precum pseudoteroriştii în 1989 „din toate poziţiile"[9]. Mama gemenilor, doamna doctor s-a născut la Vadul lui Vodă în anul intrării României în Războiul de Întregire -1916. Unul dintre verii mamei era contele Sergiu Stroganoff. În anul Unirii Principatelor Române, 1859, guvernator al Novorusiei şi Basarabiei era contele Stroganoff. Pe vremea aceea s-a constituit o faimoasă reţea de falsuri antice: „În 1870, la Oceakov şi apoi la Odesa, apare o celebră întreprindere de falsuri antice a fraţilor Gohman (Şapsel şi Leiba). Ei umplu toată Europa cu lespezi de marmură antică, cei drept dar cu inscripţii falsificate. Toată Europa era pasionată de aurul sciţilor (ca şi astăzi - n.a.). Şi aici banda lui Şapsel Gohman rupe piaţa. Păcălesc până şi Luvru ce achiziţionează, cu o sumă astronomică, tiara de aur a lui Saitofarn. Tot ce cumpărai ca aur de la Gohmani era sigur fals, dar perfect falsificat. A luat-o şi Surucean"[10]. Mama era incontestabil capul familiei, impunându-se prin minte, dăruire şi capacitate, fiind totodată şi curajoasă din fire, înfruntând destinul dur, supravieţuind cu calm deportării: „Curajul mamei s-a verificat când au venit valurile de bolnavi cu febră tifoidă, mai apoi cu leptospiroză din lagărele morţii din Deltă şi Insula Mare a Brăilei. Dacă erau câţiva, tovarăşii i-ar fi lăsat să moară. Dar fiind cu sutele, i-au dus la spital. La spital Securea şi-a arătat public rânjetul morţii"[11].
- Va urma -
------------------------------------
[1] Pâinea se mănâncă pe rând. (Nicolae Bacalbaşa & Gheorghe Bacalbaşa, Doi plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I-II, Iaşi, Ed. Tipo Moldova
op. cit. p. 136-139.
[2] Ion Şişcanu, Revista de Istorie Militară 4/ 1991, 17-19.
[3]Nicolae Iorga, De ce atâta ură? Neamul Românesc, 6 iulie 1940.
[4] op. cit. vol I, p. 189.
[5] Nicolae Bacalbaşa - Gheorghe Bacalbaşa, op. cit. p. 12.
[6] op. cit. p. 162.
[7] ibid. p. 164-165, 257.
[8] ibid. p. 223.
[9] ibid. p.225.
[10] op. cit., vol. I, p. 124.
[11] op. cit. vol. II, p.67.

footer