Revista Art-emis
Petru Vintila jr. - „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii” PDF Imprimare Email
Adina Kenereş   
Joi, 08 Decembrie 2016 14:58

Petru Vintila-Lucia Ferescu Steaua dimineţiiPoveste despre sufletul vesnic calator

Nu v-aţi întrebat niciodată de ce v-aţi născut ? Imposibil ! Dacă vi se pare că nu sunteţi deloc genul care-şi adresează întrebări existenţiale, precis aţi uitat că aţi făcut-o. Cel mai probabil, v-aţi pus şi părinţii în încurcătură, poate i-aţi provocat şi pe bunicii cu totul dedaţi la cele sfinte. E în firea lucrurilor că oamenii de pe tot Pământul, deci şi românii, să se întrebe cine sunt şi care e rostul lor. Poveştile neobişnuite sau inexplicabile încă pe care le trăiesc sau le află despre lume sunt oare „fantastice" sau aparţin unui altfel de „real"? Ce real este acela în care „la început era Cuvântul", un Cuvânt care „s-a făcut trup"? Şi e oare posibil că într-un infinit de universuri eterne sufletul să fie limitat şi muritor? Pe savanţi şi pe curioşi, că şi pe credincioşi meditaţia îi duce departe - prin atom şi prin milenii, spre sunete şi stele. Aceleaşi din care n-ar fi imposibil să fi venit cândva aici, că pentru un popas.

Petru Vintilă jr., artist plastic şi om de condei, fiul strălucitului pictor naiv şi scriitor cu acelaşi nume şi nepotul mitologului Victor Kernbach, care i-a luminat încă din copilărie drumul printre urmele civilizaţiilor vechi, s-a oprit într-o zi din desenat arhitecturi stranii şi creaturi improbabile şi a hotărât să scrie fresca unei ipoteze care i se clădise pe îndelete în minte de-a lungul câtorva decenii. Pe îndelete a şi purces la treaba, iar în vreo şapte ani a dat la iveală falsul roman intitulat „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii". De ce „fals"? Pentru că volumul are date de roman, dar are şi caractere de eseu, de jurnal, de dialog şi de operă de mediatizare a ştiinţei, toate fiind structurate într-o mărturie despre fiinţă care se întreabă cine e, de unde vine şi unde se duce. Şi nu doar că nu ia în serios celebrul îndemn „crede şi nu cerceta", ci chiar face aproape contrariul, continuând să „creadă" în felul sau. Interesant şi cuceritor e să vezi pentru prima oară în româneşte un periplu epic prin istoria căutărilor spirituale din toată lumea integrând şi spaţiul nostru, acele descoperiri, fenomene şi personalităţi care intră în rezonanţă cu cele cunoscute de pe glob, de la semne încă tulburi din preistorie abia scoase la iveală până la calcule de la marginea materiei întreprinse ieri.

Personajul-pretext al pseudoromanului, Lucia Ferescu, este o domniţă născută în Valahia înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, pe care o regăsim în 2060, proaspătă şi intactă, la fel de aprigă luptătoare pentru libertatea de a există prin sine a omului în ciuda numeroaselor predestinări pe care ea a învăţat în lungă-i viaţă să le descifreze în amănunt. Îi putem urmări şerpuirea gândului curios prin texte sacre, revelate sau compuse din fragmente scriptice, prin opusuri puse la index sau circulate în vremuri clasice şi moderne, însoţite de exegeza pe marginea credinţelor şi practicilor religioase, oculte şi esoterice. Acelaşi gând, flexibil şi deschis, construieşte cu încredere punţi neconvenţionale între tradiţii confesionale diverse şi ipoteze ale fizicii cuantice, legate în reţea de miile de rapoarte recente despre întâlniri ale pământenilor cu extratereştri şi experienţe ale lor la limita morţii, călătorii aparent neverosimile, decorporalizate, în spaţiu şi timp.
Cei care s-au deprins să citească Scripturile doar în spirit şi în simbol pot fi surprinşi de sugestiile de lectură literală pe care le propune Lucia Ferescu. Iar amatorii de literatură S.F. ar putea găsi, la rândul lor, că unele pretinse „fantezii" brodate despre lumi cu aer supranatural din cărţile lor preferate figurează deja ca atare în scrieri foarte vechi, în resturi de mituri sau legende de pe alte continente. E greu să rămâi indiferent la un tablou atât de bogat al umanităţii în care marile spirite nu doar că se întâlnesc, cum spune adagiul, dar mai şi consumă la mii de kilometri şi secole distanţă. Ca şi cum realităţile laboratoarelor de azi, preocupate de particule subatomice, vibraţii, A.D.N. şi forme abstruse de energie, n-ar fi decât traducerea în idiom contemporan a unor tăbliţe de lut şi suluri de papirus... La ultima pagină a acestei cărţi fabuloase, aproape la fel de misterioasă ca şi prima, mi-a venit în minte o scenă trăită acum câţiva ani în parc. Pe banca, bunicul, citind un ziar - în picioare, în faţă lui, nepotul care ucide duşmani intergalactici într-un joc de pe smartphone. Nepotul întreabă: Auzi, de ce vin extratereştrii aici la noi? Şi bunicul, fără să ridice ochii din ziar, răspunde: Pentru că pot.

footer