Revista Art-emis
Jocul malefic al Puterii PDF Imprimare Email
Silvia Jinga, S.U.A.   
Miercuri, 23 Noiembrie 2016 20:57

Noam Chomsky-Who Rules the WorldDupă mai bine de șaptezeci și unu de ani de la Al Doilea Război Mondial lumea simte din nou febra pregătirilor belicoase, care dau fiori reci pe șira spinării. Cine ne tulbură liniștea și de ce? La această întrebare spinoasă își propune să răspundă Noam Chomsky în cartea sa „Who Rules the World"[1]. Intelectual de primă mărime, profesor emerit de lingvistică și filosofie la M.I.T., critic social, activist politic, autor a numeroase cărți dizidente, adică dedicate adevărului despre afacerile externe americane, despre crizele și evoluția societății americane, Noam Chomsky demistifică în această ultimă carte multe reprezentări total false despre adversari ai Americii sau despre situații adverse. „For anyone wanting to find out more about the world we live in... there is one simple answer: read Noam Chomsky" (Pentru oricine vrea să cunoască mai mult despre lumea în care trăim, este un răspuns simplu: citește Noam Chomsky) suntem îndemnați de un citat de pe coperta cărții. La întrebarea privind conducătorii lumii, luând în considerație complexitatea ei, autorul ne asigură că se pot identifica doar actorii cei mai proeminenți. Cu siguranță masele nu conduc, așa cum am fost ghidați să credem sub dictatura comnistă, în baza filosofiei marxiste. În fond conduc liderii politici, influențați de instituțiile care concentrează puterea: conglomeratele multinaționale, uriașele instituții financiare, imperiile comerciale, pe toate acestea la un loc autorul optând să le numească „masters of mankind", utilizând sintagma lui Adam Smith (1723-1790, sociolog, filosof scoțian) sau „masters of the Universe". Să nu ne legănăm în iluzia că ne aflăm în mâini bune dacă ne conduce elita maeștrilor, pentru simplul motiv că acești atotștiutori au din nefericire o singură deviză: „All for ourselves and nothing for other people" (totul pentru noi înșine, nimic pentru alții). Acest egoism feroce autorul îl numește, după Adam Smith, „the vile maxim" (culmea josniciei).

„The masters of the Universe" reprezintă interesele speciale ale elitei, opuse celor ale majorității populației. Numeroase studii în America au documentat irelevanța impactului politic al cetățenilor cu venituri modeste sau al celor săraci. De unde și absenteismul populației la vot în mai multe cicluri electorale, ceea ce este evident un simptom al declinului democrației, fenomen comun întregului Vest (Europa și S.U.A.). Un exemplu din Europa ne este la îndemână: birocrații de la Bruxelles au impus Greciei austeritate excesivă pentru a eradica datoria țării, când, de fapt, prin măsurile luate, datoria a crescut enorm, grecii fiind obligați să livreze europenilor bani, ca aceștia să salveze de la faliment băncile lor importante, vinovate de acțiunile lor riscante. „Homo, homini lupus". Când cuțitul ajunge la os și masele iau cu asalt privilegiile elitelor, vom observa declanșarea mecanismelor de limitare drastică a democrației. În 1975 de exemplu, în timpul administrației președintelui Jimmy Carter elitele și-au exprimat dezaprobarea față de intrarea în arena politică a minorităților, a femeilor, a muncitorilor, a tinerilor studenți protestatari împotriva războiului din Vietnam în anii '60. Drept urmare, Comisia Trilaterală a criticat „excesul de democrație" în studiul „The Crisis of Democracy"[2]. Maeștrii din Trilaterală au pledat pentru „moderation in democracy". Exact ca dulăul Samson al poetului Grigore Alexandrescu: „că voi egalitate, dar nu pentru căței". Situația s-a repetat după criza din 2008 când a apărut fenomenul protestatar cunoscut sub numele de Wall Street Occupiers (ocupanții Wall Street-ului). Nemulțumirea populară continuă până azi când s-a organizat în cele două tabere de votanți, unii susținători ai lui Bernie Sanders și alții care l-au impus pe Donald Trump, ambii fiind candidați anti-Establishment. Hillary Clinton, care venea dinspre mediul ultracorupt al politicii consacrate, s-a aflat într-o poziție cu totul ingrată, bazându-se mai mult pe proptelele marilor instituții financiare și ale corporațiilor decât pe susținerea populară. Ea a fost definitiv favorita acelor „masters", care fac jocuri ascunse de scrutinul maselor.

Secretomania țintește mențirea maselor în ignoranță. Istoricul Samuel Huntington observă că puterea rămâne invulnerabilă când „it remains in the dark" ca toate lucrurile nelegiuite. Puterea se apără de populație deoarece scopurile ei deservesc, în cea mai mare parte, interesele populației. Securizarea puterii de stat și a puterii private concentrate în mâinile acelui un procent din locuitorii Americii „are driving forces in policy formation" (sunt forțe conducătoare în formarea unei politici". În acest punct al contractului social intervine însă rolul intelectualilor, care au misiunea de a rupe vălul de pe manevrele tăinuite ale puterii. Noam Chomsky critică intelectualitatea care, în marea ei majoritate, cochetează cu puterea, se conformează, punând adevărul în grea suferință. În acest fel populația este menținută într-adevăr „in the dark". Puțini sunt cei care își asumă responsabilitatea de a provoca autoritatea, împingând-o spre o guvernare transparentă. Predominarea conformismului printre intelectuali se datorește, printre altele, măsurilor severe de pedepsire a celor care au îndrăznit în ultima vreme să demaște practici ilegale ale administrației guvernamentale. Elitele oferă populației lucruri superficiale, conform cunoscutei devize din vremea romanilor, pâine și circ, prin această diversiune împiedicând-o să gândească asupra aspectelor sociale esențiale, cum ar fi polarizarea excesivă a bogăției și intensificarea pauperizării. Populația trebuie să rămână un simplu spectator. Dacă încearcă să vadă prea mult înăuntrul sistemului este pedepsită. Președintele Barac Obama a stabilit un record trist în această direcție, „punished more whistle-blowers than all previous presidents combined" (a pedepsit mai mulți denunțători decât toți președinții anteriori lui[3]. Edward Snowden este silit să stea în Rusia. Julien Assange, deși nu este american, îl amintim pentru că prin e-mailurile publicate a stârnit furia extremă a lui Hillary Clinton. Cât de departe s-a ajuns pe calea sugerată de studiul Comisiei Trilaterale pentru „moderarea" democrației! În curând n-o să mai rămână nimic de capul ei. Publicul american nu trebuie să afle că politicile guvernelor succesive sunt regresive, adică extind și adâncesc inegalitatea socială în plan intern. Numeroase aspecte de politică externă rămân necunoscute acestui public, care cu certitudine nu ar aproba nici intervențiile în treburile altor țări, nici tehnicile abuzive de obținere a informațiilor de la prizonieri.

Cea mai mare parte a cărții este consacrată analizei din multiple perspective a evoluției S.U.A., ca jucătorul numărul unu pe scena internațională. Platforma demersului critic este orientată valoric în sensul în care autorul definește datoria intelectualilor „to their moral responsibility as decent human beings in a position to use their privilege and status to advance the causes of freedom, justice, mercy, and peace - and to speak out not simply about the abuses of our enemies, but far more significantly, about the crimes in which we are implicated and which we can ameliorate or terminate if we choose [...]" (față de responsabilitatea lor morală ca ființe umane decente care trebuie să-și folosească statutul privilegiat ca să avanseze cauza libertății, justiției, compasiunii și păcii și ca să vorbească nu doar despre abuzurile dușmanilor noștri, dar mult mai semnificativ, despre crimele în care suntem noi implicați și pe care le putem ameliora sau să le punem capăt, dacă alegem asta [...] [4].

Filosoful ne oferă o privire panoramică a politicii americane postbelice, cu incursiuni succinte în epoca genezei marii puteri, analizând faptele obiectiv, cu simț critic și polemic în mod frecvent, mai ales când constată amnezia istorică a unor intelectuali ipocriți. Chomsky observă discrepanța între imaginea idilică a primilor coloniști americani despre ei înșiși și cruzimea actelor lor. De pildă, sigiliul de la Bay Colony din Massachusetts, (colonie de imigranți puritani fondată după 1630), reprezintă un indian nativ cu un papirus ieșindu-i din gură, având inscripția: „Come over and help us". Sigilul este propagandă curată, care răstălmăcește adevărul istoric despre exterminarea milioanelor de indieni nativi, plasându-i pe coloniști într-o lumină favorabilă de salvatori umaniști. Autorul consideră spiritul acestui sigiliu emblematic pentru evoluția Americii chiar din momentul nașterii ei. Ronald Reagan se vedea pe el însuși un lider al acelui „shining city on the hill", simbol împrumutat din Evanghelii pentru a sugera viitorul glorios al noii națiuni. Observăm același joc dublu între imaginea oficială propagată și actele politice reprobabile ale liderului american în special în America Centrală. Tonul autorului devine sarcastic în fața acestei dedublări întruchipate de spiritul acelui sigiliu, care se perpetuează în istoria Americii. Zice Chomsky: „The Great Seal was an early proclamation of « humanitarian intervention », to use the currently fashionable phrase. As has commonly been the case since « humanitarian intervention » led to catastrophe for the alleged beneficiaries"[5]. Marele Sigiliu a fost proclamarea timpurie a „intervenției umanitare", ca să folosim sintagma la modă şi, ca întotdeauna, „intervenția umanitară" a dus la catastrofă pentru așa zișii beneficiari. O scurtă privire în secolul al XIX-lea îi surprinde pe americani extinzându-se spre Cuba, Puerto Rico și Hawaii în 1898, ca apoi să ofere „the blessings of liberty and civilization upon all the rescued peoples" (binecuvântarea libertății și civilizației tuturor locuitorilor salvați) ai Filipinelor. Avem de-a face cu același limbaj demagogic în contrast cu realitatea factuală a dominației coloniale.

Tot atât de coroziv dezbate Noam Chomski conceptul foarte înrădăcinat de excepționalism american. El nu aparține doar Americii, ci tuturor puterilor imperiale care au cultivat o doctrină mesianică, asumându-și implicit misiunea de civilizare a lumii. Franța perora despre misiunea ei civilizatoare în Algeria, dar concomitent teoretiza ideea exterminării populației indigene. „Intervenția umanitară" a Marii Britanii în India s-a soldat cu oribile atrocități în înăbușirea revoltei din 1857, după cum japonezii se considerau agenții paradisului în China, în timp ce în 1930 au comis crime groaznice în China de nord, în Nanking. În concluzie, conceptul de excepționalism maschează de cele mai multe ori „the abuse of history" (un abuz al istoriei) care se întoarce ca un bumerang. Pedalarea pe conceptul de excepționalism poate conduce la un proces de amnezie istorică defavorabil integrității intelectuale, pregătind terenul pentru noi crime în viitor. Amnezia istorică este adversarul absolut al gândirii și examenului critic.

Statele Unite au ieșit victorioase și viguroase din al Doilea Război Mondial, când dominația lor a atins apogeul. Toate celelalte țări fuseseră măcinate de război în timp ce economia americană înflorea. America „has been by far the first among unequals" (America era de departe cea dintâi printre cei inegali). Datorită puterii ei covârșitoare, America își permite să impună imediat după război doctrina Grand Area (Marea Arie) în baza căreia își rezervă dreptul de a domina Vestul Europei, Orientul Îndepărtat și fostul Imperiu Britanic cu zona Orientului Mijlociu plină de resurse energetice. În această cu adevărat masivă arie, America exercită o dominație de necontestat, limitând suveranitatea țărilor din sfera ei de influență. Doctrina Grand Area „license military intervention at will"(permite intervenții militare după bunul plac). Ea a continuat să funcționeze mult după terminarea războiului. Administrația Clinton declara că Statele Unite are dreptul să folosească forța militară pentru „unhibited access to key markets, energy supplies, and strategic resources" (liber acces la piețele cheie, resursele de energie și resursele strategice[6]. De asemenea fostul președinte Clinton a subliniat necesitatea staționării efectivelor militare americane în Europa și Asia „in order to shape people's opinions about us [...] to shape events that will affect our livelihood and our security"[7]. pentru a modela opinia cetățenilor despre noi și pentru a modela evenimentele care vor afecta traiul și securitatea noastră).

Doctrina Grand Area continuă să se aplice și azi în contextul crizelor și confruntărilor contemporane, cu singura diferență că între timp s-a dezvoltat și se dezvoltă o lume multipolară în domeniul politic internațional. După al Doilea Război Mondial, S.U.A. deținea jumătate din bogăția lumii. La începutul lui 1970 ponderea economiei americane scăzuse la 25% deoarece lumea industrială devenise între timp tripolară: America de Nord, Europa și Extremul Orient, adică Japonia. America, obișnuită să gândească în termenii dominației întregii lumi, dă semne de nervozitate de multe ori, deși ar trebui să accepte să împartă puterea cu alții. Ascensiunea Chinei dă dureri de cap la Washington, mai ales atunci când investitorii chinezi pătrund în Iran, patronând industria energetică. „Washington is reacting with a touch of desperation" (Washington-ul reacționează cu o oarecare disperare)[8], comentează ironic N. Chomsky. China este atenționată că trebuie să-și respecte responsabilitățile internaționale, ceea ce se traduce mai exact cu „follow U.S. orders" (urmează ordinele americane), ceea ce pe chinezi nu-i prea impresionează. Deci, la șaptezeci de ani de la Al Doilea Război Mondial, puterea de dominație americană este în declin din cauza unor realități obiective. Ideea conformității cu cerințele americane se aplică și în cazul Iranului, considerat o amenințare pentru stabilitatea lumii, deși în lumea arabă foarte puțini percep Iranul ca un agent al agresiunii.

În vara lui 2011 tema declinului Americii a început să fie articulată în unele publicații interne. Chomsky consideră firească această evoluție, de vreme ce puterea americană a culminat în timpul și imediat după al Doilea Război Mondial. Ideea că puterea se va transfera către China și India i se pare autorului foarte îndoielnică însă, pentru simplul motiv că acestea sunt încă țări sărace cu numeroase probleme interne. Deci concluzia în acest sens este foarte decisiv formulată: „but despite America's decline, in the forseeable future there is no competitor for global hegemonic power"[9] în ciuda declinului Americii, nu există un competitor al puterii hegemonice globale în viitorul care se întrevede). În condițiile diversificării puterii globale, America nu-și mai poate impune voința ori de câte ori dorește. Cu toate acestea continuă să rămână cel mai puternic stat al lumii. Acest declin extern se cuplează și cu unul intern, marcat de sfârșitul a ceea ce s-a numit epoca de aur a capitalismului. La aceasta au contribuit măsurile de desființare a regulilor care funcționau în lumea pieții libere, ceea ce a favorizat pe cei foarte bogați, ducând la o pauperizare excesivă a tuturor celorlalți. Abolirea sistemului Bretton Woods de control al capitalului și al monedei, (stabilit la jumătatea secolului al XX-lea între S.U.A., Canada, Europa de Vest, Australia și Japonia), a cauzat financializarea economiei și exportul joburilor manufacturiere peste hotare. S-a produs o polarizare exagerată a societății cu un atac direct la clasa de mijloc, care s-a subțiat din ce în ce mai mult. Cât timp majoritatea ultragiată suferă în tăcere echilibrul social nu este amenințat, dar campania electorală a candidatului pentru președenție Bernie Sanders a evidențiat cu prisosință nemulțumirile majorității față de abuzurile oligarhiei. Întregul proces electoral în America anului 2016 a relevat un ghem de tensiuni și contradicții care se cer rezolvate într-un fel sau altul.

Două pericole îi apar lui Noam Chomsky teribile pentru supraviețuirea speciei umane pe planeta noastră: războiul nuclear și distrugerea mediului înconjurător. În privința conflagrației nucleare, criza rachetelor sovietice amplasate în Cuba i se pare autorului demnă de disecat pentru a preîntâmpina catastrofa definitivă. În primul rând este de știut că J.F. Kennedy a provocat-o prin atacul terorist împotriva Cubei din octombrie 1962 de la Bay of Pigs. În al doilea rând e de remarcat moderația președintelui american, care nu s-a grăbit să recurgă la violență după amplasarea rachetelor sovietice în Cuba. În al treilea rând se cuvine subliniat rolul lui Nikita Hrușciov care s-a dovedit concesiv, recunoscând, prin retragerea rachetelor, rolul hegemonic al Americii. Autorul insistă asupra unui principiu de politică externă în care S.U.A. persistă, cauzând nemulțumire și confuzie și anume: „the basic principle that the United States effectively owns the world by right [...] a priciple in which it is plainly entirely proper for the United States to deploy massive offensive force all over the world while it is an outrage for others (allies and clients apart) to make even the slightest gesture in that direction or even to think of deterring the threatened use of violence by the benign global hegemon"[10] principiul de bază că Statele Unite sunt proprietarii efectivi de drept ai lumii ... un principiu conform căruia este pe deplin legitim pentru Statele Unite să desfășoare masive forțe ofensive în toată lumea în timp ce pentru alții, aliați sau clienți, este o crimă cel mai ușor gest în acea direcție sau chiar să se gândească la împiedicarea folosirii violenței amenințătoare de către benignul hegemon global). A se observa sarcasmul lui N. Chomsky în descrierea acestui principiu fundamental al politicii externe americane cu care el nu este de acord, deoarece îl consideră sursă de conflicte grave, de provocări și generator de risc nuclear.

Trei sunt miturile de politică externă americană și occidentală pe care Noam Chomsky le supune unei atente examinări ca să le demoleze. Pentru că în momentul actual este atât de mult în discuție relația S.U.A. - Rusia să îl urmărim pe autor în demersul lui privind acest aspect suprasolicitat în ultima vreme. Amnezia istorică nu este bună, ne atrage el atenția de multe ori în această carte. Rușii s-au dovedit mai concesivi decât s-ar crede. Puțină lume știe sau își amintește că Stalin, în 1952, s-a oferit să admită unificarea Germaniei, cu condiția ca aceasta să nu participe la nici o alianță militară. Opinia lui Stalin a fost împărtășită și de Lavrenti Beria, monstruosul șef al poliției secrete, care vedea în unificarea Germaniei, chiar cu neajunsul pierderii unei țări comuniste, o cale de a reduce tensiunea dintre Occident și U.R.S.S. Propunerea lor n-a fost acceptată de Vest, care dorea participarea Germaniei la N.A.T.O. Revenind în zilele noastre, să menționăm înțelegerea verbală dintre Mihail Gorbaciov, Președintele Bush senior și James Baker, secretarul de stat, privind unificarea Germaniei. Gorbaciov a făcut „a most astonishing concession" (cea mai uimitoare concesie) lumii occidentale. Condiția pusă de Gorbaciov a fost ca N.A.T.O. să nu se extindă „one inch to the East", înțelegând prin aceasta extinderea în Germania de Est. Dar imediat după înțelegere N.A.T.O. s-a extins în Germania de Est și apoi președintele Clinton a extins N.A.T.O. până la granițele Rusiei. Iată comentariul lui Chomsky: „Gorbachev was naturally outraged, but when he complained, he was instructed by Washington that this had only been a verbal promise, a gentleman's agreement, hence whithout force. If he was naive enough to accept the word of American leaders, it was his problem"[11]. Gorbaciov s-a simțit, normal, ultragiat, dar când s-a plâns, i s-a spus la Washington că a fost doar o promisiune verbală, o înțelegere între domni, deci lipsită de forță. Dacă el a fost așa de naiv să accepte cuvântul conducătorilor americani, asta este problema lui). Acesta se cheamă gangsterism în politică. Chomsky ne lasă să reflectăm și să nu ne mai mirăm de ce Rusia este nemulțumită. Să nu uităm că Rusia a experimentat de două ori invazia Vestului.

O a doua obsesie americano-occidentală pe care N. Chomsky o analizează atent pentru a disocia propaganda de adevăr, se referă la Iran, care ar prezenta o amenințare gravă la pacea mondială. Populația din regiune - arată profesorul Chomsky -, nu percepe Iranul ca o amenințare a păcii, ci mai degrabă Israelul. Iranul a acceptat să participe la o conferință pentru denuclearizarea Orientului Mijlociu, propusă de Egipt. Ea trebuia să aibă loc în decembrie 2012 în Finlanda, dar s-a amânat din cauza președintelui Obama, care a considerat că nu era momentul potrivit. Nu s-ar putea spune că Iranul nu s-a dovedit a fi cooperant. Chomsky notează că obsesia occidentală privind Iranul ca amenințare nu are o bază reală. Pentagonul însuși a arătat că Iranul nu reprezintă un pericol militar, că doctrina lui este defensivă și că nu sunt evidențe că Iranul ar dezvolta arsenal nuclear. Cu toate acestea puține sunt țările atât de șicanate de către occidentali și americani ca Iranul. Chiar serviciile de inteliigence americane au informat că Iranul are cheltuieli militare foarte reduse, că practică o doctrină defensivă și că dorința Iranului de a-și dezvolta un program nuclear se încadrează în aceeași strategie defensivă. Nemulțumirile Israelului sunt cauzate de sprijinul dat de Iran organizațiilor Hizbollah și Hamas, care au apărut pentru a contracara agresiunea Israelului spijinit de America. Ambele organizații nu sunt pe placul Israelului de când au câștigat votul popular, iar Hizbollah este detestat pentru că solicită Israelului să sfârșească ocupația teritoriului din sudul Libanului, în ciuda violării deciziilor Consiliului de Securitate, emise cu decenii în urmă.

N. Chomsky se referă cu o ironie subliniată la dublul registru în judecarea istoriei în Orientul Mijlociu, atitudine specific americană. Când Iranul i-a ajutat pe kurzi după un atac al ISIS, construind o centrală electrică pentru a restabili minime condiții de viață pentru populație, faptul a fost criticat de Samantha Power, ambasador al S.U.A. la O.N.U. ca fiind cauză de instabilitate. Dar când invazia americană în Irak devastează țara în așa hal că a fost comparată cu invazia mongolilor, „leaving Iraq the unhappiest country in the world"[12], lăsând Irakul ca fiind cea mai nefericită țară din lume) aceasta se numește „stabilizare". Autorul relevă mereu această nejustificată duplicitate, care nu aduce nimic bun în clarificarea relațiilor americane de politică externă. N. Chomsky insistă în demersul lui demolator aplicat proiecților eronate asupra istoriei contemporane fie din partea Occidentului, fie din partea Americii. Iranul - agresor este una dintre aceste distorsiuni cu totul păguboase.

De la lovitura de stat din 1953, când America a răsturnat regimul parlamentar în Iran, această țară a fost continuu persecutată. Motivul real constă în aceea că nu urmează întocmai ordinele Washingtonului. Astfel în 1979 iranienii au răsturnat regimul dictatorial al șahului impus cu forța de SUA. Faptul le-a adus atacul dușmanului lor Saddam, susținut de americani. Se impune întrebarea: cine este atât de îngrijorat de pericolul iranian? N. Chomsky răspunde cu claritate: „the rogue states that rampage in the region and do not want to tolerate any impediment to their reliance on aggression and violence"[13] (statele năvălitoare din regiune care nu vor să tolereze nici un impediment în calea apelului lor la agresiune și violență).

Un amplu spațiu acordă Chomsky conflictului aparent irezolvabil de atâta vreme între Israel și palestinieni. De șaptezeci de ani palestinienii privesc cum li se smulge pământul de sub picioare în mod ilegal, fiind „subjected to harsh repression, brutality, and cruel humiliation"[14] fiind obiectul unei dure represiuni, brutalități și crudă umilire). Eroarea în care cad evreii, notează cu amărăciune Chomsky, este că se consideră pe ei îndreptățiți să aibă imperative, în timp ce palestenienii, în viziunea evreilor, au doar „wants" - dorințe, aspirații „obviously of lesser significance" - evident mai puțin semnificative. Ce vor evreii este lege, am zice noi, pe când ce vor palestinienii rămâne să fie discutat. Și se tot discută sine die. Israelul, sprijinit de S.U.A. nu dorește cu adevărat pace. Poziția pe care se situează obstrucționează de fapt orice proces care ar conduce la soluția a două state. Evreii pornesc de la precondiția neconstructivă că America trebuie să fie mediatorul, dar s-a dovedit de-a lungul timpului că America este un mediator subiectiv, care favorizează Israelul. A doua precondiție impusă palestinienilor este că extinderea așezărilor ilegale ale evreilor trebuie admise să continue. Cu asemenea precondiții ce fel de pace este posibilă? Totul pare o glumă absurdă. Acuzaţia lui Chomsky cade greu pe umerii Statelor Unite: „For fourty years the United States has blocked the international consensus"[15]. De patruzeci de ani Statele Unite a blocat consensul internațional), care, adăugăm noi, consideră poziția israelo-americană contraproductivă.

La întrebarea cine conduce lumea se poate răspunde că S.U.A. continuă să fie puterea dominantă, chiar dacă schimbările geopolitice de la război încoace au slăbit dominația absolută. Ea este obligată să coopereze cu țările superindustrializate (G7) și să se acomodeze cu ridicarea unor noi state și economii puternice (China, India). În ciuda lamentoului care se aude despre declinul Americii, Noam Chomsky concluzionează ferm că Statele Unite „remains the world's dominant power by a large margin"[16]. Statele Unite rămâne puterea dominantă a lumii de departe). Așa stând lucrurile, responsabilitatea Americii este imensă. Or, constată sarcastic Noam Chomsky, politica intervenționistă pentru schimbarea de regim nu poate conduce la crearea unei lumi pașnice, stabile, dimpotrivă aduce distrugere și destabilizare, ceea ce se produce chiar sub ochii noștri acum în țările din Orientul Mijlociu. America susține democrația atunci când ea concordă cu interesele ei economice și strategice. Dacă nu, sunt O.K. și dictaturile. Omenirea a ajuns însă la răspântie. Poate dispare definitiv în orice moment al jocului aventurier, care induce haos și distrugere la mii de mile depărtare de America. Menținerea hegemoniei cu orice preț poate ascunde un risc letal pentru America însăși.
---------------------------------------- 

[1] cf. Noam Chomsky, Who Rules the World, Metropolitan Books, New York, 2016.
[2] op.cit, p. 8.
[3] op. cit., 89
[4] op.cit, p. 17.
[5] op. cit. p. 34.
[6] op. cit. p. 46.
[7] op. cit. p. 46.
[8] op. cit., p. p. 51.
[9] op.cit. p. 57.
[10] op. cit., p. 113.
[11] op. cit., p. 151.
[12] op. cit. p. 226.
[13] op. cit., p. 228.
[14] op. cit. p. 118.
[15] op. cit., p. 116.
[16] op.cit.,p. 70.

footer