Revista Art-emis
Mahalaua sau reluand Etymologicum Magnum Romaniae PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 12 Octombrie 2016 20:00

A. Majuru - MahalauaVrem-nu vrem, mahalaua, în sensul din limba română al cuvântului, a ajuns să însemne, de vreo două secole, omarca identitară stânjenitoare pentru realitatea românească. Mai precis de pe la 1830, când Bucureştiul ce începuse a se moderniza a fost delimitat de zonele contigue, de amestec între sat şi oraş, locuite de sărmani trăind sub zodia suburbanului şi periferiei şi la propriu, şi la figurat. Prin mizerie şi sărăcie la limita umanului, pitoresc, grotesc, sordid, diversitate şi contraste, mahalaua atrage şi sperie, amuză sau dezgustă, revoltă şi e de compătimit. Aşa o văd şi târgoveţii/orăşenii onorabili, şi călătorii străini, dar mai ales o privesc că izvor de inspiraţie artiştii, fie ei pictori şi fotografi, compozitori şi interpreţi şi, nu în ultimul rând, scriitorii, precum Anton Pann şi Nicolae Filimon, Caragiale - tatăl şi fiul, G.M. Zamfirescu şi Mircea Eliade, Arghezi şi G. Călinescu, Eugen Barbu şi Radu Aldulescu. Dar istoricii? I-ar fi uşor unui denigrator de profesie, notoriu pentru sârguinţă cu care-şi pângăreşte ţară pe care o vede „o altfel de Românie", să arunce torente de zoaie pe tema mahalalei. Dar salutar la superlativ este certificatul pentru istorie dat universului mahalalei de un autor cu o pregătire multidisciplinară şi, nu mai puţin important, fidel adevărului şi străin răstălmăcirilor, precum este Adrian Majuru, care reeditează acum o a patra ediţie a cărţii sale „Bucureştii mahalalelor sau periferia că mod de existenţa".

Reiau ideea mai veche, şi care nu cred că ar putea fi doar a mea, că această carte şi atâtea altele scoase de Editura Compania pot rivaliza cu capitole din Enciclopedia Britannica sau, mai degrabă, s-ar putea integra într-un imaginar Etymologicum Magnum Romaniae pentru secolul XXI. În vreo două decenii, Compania a îngrijit şi tipărit cărţi de referinţă despre (enumăr la întâmplare, din memorie) demografie, istorie, tranziţie, economie, regim comunist, democraţie, ortodoxie, exil, geopolitică, „omul nou", Bucureşti, arhitectură, regalitate, ţigani, boieri şi rumâni, Casă Poporului, personalităţi etc. etc. - toate fiind Românie de azi şi de totdeauna.

Într-un areal istoric parcă mereu în tranziţie, mahalaua proliferează şi se extinde prin secole. Numai „între 1700 şi 1800, Bucureştii îşi dublează suprafaţă, graţie şi mulţimii de negustori care se aşază la periferiile sale". Dar lumea această rămâne departe în urmă faţă de Europa. Peste Bucureşti, şi nu numai, mai dau şi turcii, ciumă, inundaţiile, cutremurele, incendiile. De bună seama că toate aceste rele nu pot explică, doar ele, faptul că „în plină modernitate europeană, lumea moldo-valahă trăia într-o sălbăticie care speria străinii". Paginile cărţii sunt generoase în impresii ale călătorilor străini şi multe dintre relele notate de ei supravieţuiesc resetate şi astăzi (corupţia, necinstea, venalitatea s.a.). Pentru străini, mahalaua avea să fie, însă, nu doar prilej de uimire şi palpit, ci şi un stigmat pe blazonul capitalei şi chiar al neamului. Un ziarist francez devenit şi profesor universitar la Bucureşti, Ulysse de Marcillac, altfel binevoitor, nu se abţinea să nu lanseze că „natură a făcut din România o ţară superbă. Oamenii au stricat-o mult". Dar nu doar sărăntocii mahalalelor, ci şi cei avuţi, şi feluriţii jefuitori sau ocupanţi care prădau şi incendiau târgul domnesc. Pasionante şi capitolele despre mahalaua în interbelic sau cea din vremea demolărilor/blocurilor de locuinţe sau despre capitală de astăzi, „metropolă refuzată" cuprinsă de „o agitaţie sterilă, dar suficientă în inutilitatea ei". Şi, capac peste democraţie, capitala europeană Bucureşti recade vertiginos în periferie. Se şi explică de ce şi cum. O carte care răvăşeşte şi prin text, şi prin iconografia de excepţie asigurată de strălucitul autor şi nu mai puţin eminenţii săi editori.

footer