Revista Art-emis
Beșteleala PDF Imprimare Email
Marian Ioan   
Miercuri, 05 Octombrie 2016 20:05

Marian Ioan-La capatul drumuluiBestialul meu bonus a ajuns și la oameni care nu mă cunosc. Experiențe trăite de mine m-au convins că, atunci când un partener nu mă cunoaște, șansele să înțeleagă cu totul altceva decât am vrut eu a spune prin ceea ce scriu, sau să nu înțeleagă nimic, sunt foarte mari. Lasă, că la fel se întâmplă și cu cei care mă cunosc, întrucât, nu-i așa, dacă am vreun talent real, apăi tocmai ăsta este, să mă exprim în așa fel încât una zic eu și alta ajunge la ascultător/cititor. De data asta, bestialul meu bonus a ajuns la un necunoscut care, surprinzător, "m-a citit" până acolo unde mă laud eu că-mi țin secretele. Iar ce a găsit acolo i-a permis să-mi tragă o beșteleală de zile mari. O beșteleală pe care eu o recunosc ca fiind bine-meritată, fapt pentru care îi mulțumesc și pe această cale. Cel care m-a beștelit este Constantin Ardeleanu, poet, dramaturg, critic literar, romancier, cu "un raft mare" plin cu cărțile pe care le-a scris. Nu am menționat întâmplător că este și critic literar, ci ca urmare a faptului că, deschizând la întâmplare una din cărțile sale, anume „Obliteraţii", am observat că domnia sa face critică literară nu din aceea care să poată fi citită și apoi lăudată numai de alți critici literari, ci scrie astfel încât să poată pricepe tot omul. În plus, argumentele la care apelează sunt din categoria celor pe care, ca să mă mențin în limitele mele, până și pițigoii le văd și le înțeleg. Car'va'zică, sunt din cele care se impun de la sine, nu necesită explicații filozofice și, ce-mi place mie cel mai mult, nu le permite celor criticați decât, eventual, să lase privirea-n jos, rușinați. După atâta vorbăraie din partea-mi, iată beșteleala pe care mi-a tras-o domnul Constantin Ardeleanu. Pentru cei care nu mă știu, precizez că beșteleala propriu-zisă este acolo unde face trimitere la mama.

„Bestial"

Un eseist original (şi în spiritul epocii internaute), Marian Ioan, şi-a lansat a 9-a sa carte - preponderent antologică - „La capătul drumului - The bestial bonus", Sibiu ed. Adalex, 2016 (tipărirea lor începând cu 2012), în paradigma unui ataşat militar la idei. Cochetând cu vârsta destinată minunilor (orice multiplu de 7), bucureşteanul de 70 de ani, ce se revendică oltean de Podari, are un talent remarcabil de a despica semantic firul în patru. Dacă un Sartre sceptic susţinea că fiecare viaţă e istoria unui eşec (căderi), „podarul" oltean consideră naşterea ca o cădere din cosmos, urmată, la final, de o înălţarea la spaţiul originii dintâi. Paradoxal, deşi crescut în profesia şi credinţa de a fi pe mare (şi în subconştient şi mare, fapt confirmat de sejurul profesional din Tokyo), marinarul Marian Ioan plonjează mereu, fără batiscaf, în adâncurile sufletului uman, pe care, îndeobşte, noi ne rezumăm a-l considera doar o anexă a suferinţei. Autorul cultivă singurătatea, favorizat şi de propria-i biografie: de mic copil a fost „răsfăţat" de trei mame (cea naturală, bunica şi o soră a tatei), fiecare dintre ele acceptându-i ceea ce celelalte îi refuzau. La maturitate, casa este dominată de două graţii („fetele mele"), amănunt ce l-a determinat să scrie un eseu cu un final imprevizibil: el rămăsese singurul bărbat de pe Terra, înconjurat de miliarde de femei. Tot să scrii, beneficiind de asemenea facilităţi! Ieşind la pensie, după o carieră activă, în care simţul datoriei îl determina să doarmă cu telefonul mobil pe piept, pentru o reacţie rapidă la orice misiune, în condiţiile libertăţii absolute se simte abandonat. Astfel solitudinea va fi percepută ca o traumă necesară.

Autorul, reputat UFO-log (uf, o viaţă cât de puţin e cotată finalmente la bursa Destinului!), e şi un cititor al textelor cu miez (pentru el, Radu Tudoran şi Marin Sorescu sunt din categoria S.F.-ului). N-ar fi exclus ca şi echipa de fotbal de suflet, „Rapid" (rătăcită astăzi prin liga a cincea - a Destinului , nu-i aşa?), să aparţină tot ficţiunii, fără ştiinţa unor conducători, care n-au priceput nimic din legenda Grantului. Vâna sa literară este pregnantă în tulburătoarele amintiri despre copilărie. Are reflex tot de răsfăţat, când decide să nu mai scrie nici o carte, urmând ca bonus-ul în ani dat de Dumnezeu să fie ocupat doar de singurătate. După părerea mea, singurătatea atroce, inexplicabilă, a lui Marian Ioan a fost atunci când, din varii motive, nu şi-a văzut mama cu anii. Este o erată a biografiei sale glorioase şi o mostră de cazonism absurd. Va veni un timp când va voi s-o viziteze în fiecare zi, dar nici măcar trăsura lui interstelară nu-i va folosi la nimic. Câte n-ar fi de spus despre acest eseist Altfel, care se aruncă într-o cosmogonie de înaltă elevaţie, devenind comparatist între limbaje, de la romengleză la gânguritul „savant" al ţâncului din cărucior. Se ascunde în aceste texte un Radu Cosaşu tehnicist, în care sunt urmărite ciudăţeniile existenţiale prin radare infailibile controlând cerul albastru al trăirii.

Cine are răbdarea, subtilitatea şi intuiţia de a-l citi şi printre rânduri, în dozaje aparent plasate în fugă, va avea revelaţia descoperirii unui observator complex, care nu-i dispus să accepte texte tabu falsificatoare de istorie autentică. Aforismele sunt borne plantate până la capătul drumului: „Tablouri din cuvinte", „Maidanisme literare"; „Limba lacrimilor"; „Bătrânii se duc acolo, spre ceea ce noi credem că ar fi centrul Pământului, dar este de fapt centrul timpului. Acolo unde locuieşte şi Dumnezeu"; „Mergea prin ceaţa propriei priviri"; „În tinereţe, plângi şi te zbuciumi. La bătrâneţe, zâmbeşti. Că nici lacrimi nu mai ai". Am descoperit la lectură nu numai „Sfârşitul unui roman ratat", ci şi un eseu ratat (în percepţia mea probabil superficială): „Stări de agregare", în care se afirmă extraordinar că Nichita nu scria, ci trăia poezia: „Cele cinci stări de agregare, cu exemple sunt: - solidă: şina de cale ferată, placheul, capul unor politicieni, etc; - lichidă: apă, zaibăr...cam atât; gazoasă: aerul, gazele, etc, dar nu şi gazelele; - poezie: Nichita; - moluscă: eu dimineaţa. Cam atât" Fără a cincea stare, care nici măcar nu-i adevărată, ar fi fost un eseu perfect. Închei prin parodierea unui tristih drag lui Marian Ion: „Acum dă-mi tu vinul/ Şi dă-l naibii de bonus/ Că mai ales eu te admir cum scrii"...
Constantin Ardeleanu

footer