Revista Art-emis
O carte despre un moment astral al omenirii PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 01 Iunie 2016 10:12

Valentin lipattiComparaţiile şi - mai ales - ierarhizările sunt nu o dată operaţiuni riscante şi ireverenţioase, uneori chiar blasfemiatoare. Şi totuşi, nu putem renunţă la ele, căci ajută la aşezarea unor personalităţi şi fapte cât mai aproape de locul lor cuvenit în istorie. Cu această precizare, se poate susţine că lucrarea de anvergură europeană întreprinsă de diplomaţia română sub dirijoratul lui Valentin Lipatti în ceea ce se numeşte procesul de securitate şi cooperare în Europa de după război depăşeşte, prin complexitate şi rezultate, strădaniile tenace din interbelic ale lui Nicolae Titulescu, la Societatea Naţiunilor şi prin acţiuni în plan bilateral în finalitatea salvgardării păcii europene. Oricum, constructul european ce l-a avut că meşter de frunte pe Valentin Lipatti a trăit mai mult (sau, vorba basmului, poate mai trăieşte şi astăzi) decât echilibrul precar european al Societăţii Naţiunilor care s-a prăbuşit în focul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar, parafrazând o spusă de poet, ambilor iluştri diplomaţi români, „Pricina, nu rezultatul, laude le-au câştigat". Ca şi Titulescu, Lipatti a reuşit să exceleze în diplomaţie sub regim autoritarist, adică unul în care şeful suprem nu îngăduia altcuiva decât sieşi să vorbească şi sa facă în numele ţării. Dar nici „conducerea colectivă", nici „cel mai iubit fiu al poporului" nu au izbutit să-l împiedic pe Valentin Lipatti să-şi dăltuiască (fără a-şi fi propus) efigia de protagonist de toţi recunoscut al celei mai complexe şi pasionante întreprinderi de diplomaţie multilaterală din perioada războiului rece: iniţierea, dezvoltarea, finalizarea şi instituţionalizarea procesului de securitate şi cooperare între statele europene. A fost, şi acesta, moment astral al afirmării şi prestigiului României în istoria universală contemporană, alături de cel al salvgardării statului român în faţă pericolului creat prin ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968.

Semnificaţia, anvergura şi urmările demersului politico-diplomatic susţinut de Valentin Lipatti şi diplomaţii români din echipa să la conferinţă general-europeană de la Helsinki şi Geneva sunt nucleul de rezistenţă al cărţii „Valentin Lipatti. Om de cultură şi diplomat strălucit", volum coordonat de Paraschiva Bădescu şi George Corbu. Cartea se încheagă într-o evocare pe cât cu putinţă de ambiţioasă şi de cuprinzătoare (lucru, totuşi, aproape imposibil) a personalităţii şi operei remarcabilului cărturar şi diplomat român, prea puţin şi prea greşit cunoscut încă şi astăzi, după ce a fost pus „la muncă de jos" sub Dej, iar apoi forţat la anonimat şi tras pe linie moartă şi sub Ceauşescu, şi în tânăra noastră democraţie. Cartea în discuţie este, de aceea şi o emoţionantă reparaţie istorică faţă de un mare dispărut, căruia puternici ai zilei contemporani lui i-au oferit, că şi lui Titulescu, pentru serviciile aduse patriei, răsplată ingratitudinii. Iniţiatoarea acestei realizări editoriale, ambasadorul Paraschiva Bădescu, colaborator apropiat, devotat şi îndelungat la Ministerul de Externe şi în misiuni diplomatice peste hotare al marelui diplomat Lipatti, se consacră, prin acesta carte, drept artizanul ideal al nobilei iniţiative de restituire, pentru istorie, a memoriei lui Valentin Lipatti.

Am avut şansă de a urmări, că ziarist, zi de zi, activităţile întregii faze de la Geneva a conferinţei general-europene. Nici unul dintre marile sau mai micile ziare sau agenţii de presă ale lumii nu au avut un reporter aflat în permanentă în imediată apropiere a incintelor acestui fabulos laborator politico-diplomatic care a fost cel în care s-a elaborat Actul Final de la Helsinki. România a avut. Drept care, întemeiat pe mărturii personale, subscriu pe deplin la afirmaţia din carte că „participarea la procesul lansat la Helsinki a constituit pentru Valentin Lipatti şi întreagă delegaţie o lecţie de politică şi o experienţă de viaţă de o densitate excepţională". Despre această conferinţă, care, pentru cei ce au trăit-o, a fost o palpitantă aventură politico-diplomatică, se adună mereu o literatură specifică, dar marea, adevărată şi foarte cuprinzătoarea să carte – în România, în orice caz - rămâne a fi făptuită. Să luăm acest volum închinat lui Valentin Lipatti că un semn binevenit, al speranţei, că într-un târziu, Ministerul de Externe, Institutul Diplomatic Român şi întregul florilegiu de institute, comitete şi comiţii care se ocupă (sau nu prea) de marile momente ale diplomaţiei româneşti vor lasă posterităţii, în întreagă să cuprindere şi complexitate, această performanţă a României în istoria de azi a Europei.

footer