Revista Art-emis
Lucian Gruia - „Câine în rugăciune”, univers filosofic cu valenţe epopeice PDF Imprimare Email
Gheorghe A. Stroia   
Luni, 18 Aprilie 2011 09:43
Lucian Gruia - Caine in rugaciuneNăscut la Dej la 01.07.1950, Lucian Gruia este de formaţie tehnică, absolvent al Institutului Politehnic "Traian Vuia" de la Timişoara, Facultatea Electrotehnică, promoţia 1974. A debutat în presă, cu versuri, la rubrica „Primele", cu un comentariu de Constanţa Buzea (în revista „Amfiteatru" - 1976) iar în volum, cu proză scurtă, intitulată „Culorile Neliniştii"( Editura "Eminescu", Bucureşti - 1997). Se remarcă prin scrierile sale literare originale, atât în volume de proză, cât şi volume de poezie. Astfel, publică următoarele lucrări: „Universul formelor lui Brâncuşi" (Ed. Fundaţiei "C. Brâncuşi", Tg. Jiu - 2001), „Brâncuşi - repere şi interferenţe" (Ed. România Press, Bucureşti - 2001), „Ringul de box" (versuri, Ed. Double Press Production, Baia Mare - 2004), „Momentul revelaţiei în templul brâncuşian al eliberării (De ar fi fost să fie)" (Ed. Double Press Production, Baia Mare - 2004), „Speranţa" (Versuri, Ed. Karta-Grafic, Ploieşti-2008) şi „Triptic Spiritual: Eminescu-Blaga-Brâncuşi" (Ed. Feed-Back, Iaşi - 2008). Prozator original în peisajul literaturii române contemporane, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Lucian Gruia îşi continuă cu pasiune arta scrisului, publicând în anul 2009 volumul de proză scurtă, intitulat: "Câine în rugăciune" (Editura Deliana, Bucureşti, 134 pagini).

Cartea cuprinde un set de treisprezece povestiri, cu structură lirico-fantastică, îmbinate artistic pe o structură de rezistenţă filosofică, ce tratează teme fundamentale ale existenţei umane. Efemeritatea vieţii, urmărită îndeaproape de moarte (ca reintegrare a energiilor umane în corpul eteric universal), alături de fragmente ale unor mituri şi legende neelucidate – îmbogăţite cu accentele meditative ale unui univers filosofic propriu, erudit şi precis – sunt câteva dintre temele predilecte ale prozelor cărţii. De ce treisprezece povestiri? Oare, autorul a dorit să învingă acea teamă superstiţioasă de numărul „treisprezece"? Reconstituind „istoricul" temerii legate de acest număr, am aminti că rădăcinile ei par să fie înfipte în tradiţia doctrinei cabaliste. Litera „mem" este a treisprezecea în alfabetul ebraic. Consoana, pronunţată cu gura închisă, a fost asociată cu lipsa oricărui orizont, cu sfârşitul şi a intrat în folclor ca „litera morţii". Regăsim această simbolistică într-una din artele divinatorii: tarotul. În numerologie, numărul „treisprezece" este unul din numerele de probă, care indică o datorie carmică. Cu alte cuvinte, el poate inspira „teamă", deoarece persoanele care rezonează puternic cu numărul „treisprezece" au lăsat în urmă ceva nerezolvat, iar acum au ceva de achitat. În plan cotidian, „treisprezece" eliberat de prejudecăţi şi orientat pozitiv are o mare forţă de realizare. „Treisprezece" este un suflu extrem de puternic peste obiectivele bine trasate, care necesită putere de muncă şi efort. Cei ce întreprind proiecte ambiţioase au şansa de a se afirma, de a ieşi în evidenţă (cu forţa imbatabilă a lui „unu") prin seriozitatea şi truda cu care îşi duc planurile la îndeplinire („patru"), lăsând în urmă tentaţiile lui „trei" negativ (lenea, abandonul). Pe cei care nu preferă calea uşoară şi sunt dispuşi să se implice activ în concretizarea propriilor aspiraţii, numărul „treisprezece" îi poate inspira, călăuzi şi răsplăti. A lor va fi reuşita. Celorlalţi le rămâne doar...teama.

Încheind paranteza legată de aspectele numerologice ale lui „treisprezece", putem spune că volumul de proză scurtă intitulat „Câine în rugăciune" este marcat de energiile creatoare ale autorului, ce îmbină artistic planul realităţii, cu cel al ficţiunii. Energiile receptate de cititorul unei astfel de scrieri pot fi benefice, deşi desluşim accente triste, de dilemă şi confuzie, în care retorica adânceşte înţelesurile, fără a avea pretenţia formulării exhaustive a răspunsurilor. Având puterea de a „coborâ" în adâncurile lacurilor sau de a „pluti" ca un nor de nisip peste deşertul fiinţei umane, fiind ori câine în rugăciune ori salvator al vieţii pe pământ, Lucian Gruia ne îndeamnă, de fapt, să medităm asupra tainelor profunde ale vieţii şi universului. Îmbrăcându-şi întreaga fiinţă cu haina săracă a ascetului, el reconstruieşte în carte un univers bazat pe normele eticii şi moralei, uneori duse până la paroxism. Sub „vălul" unor poveşti pescăreşti, petrecute în preajma apelor învolburate ale Someşului, se ascund înţelesuri profunde, prin care autorul încearcă să-şi explice pierderea irecuperabilă a inocenţei copilăriei şi să-şi justifice căutările acesteia, ca pe o comoară ascunsă în străfundurile fiinţei sale eterice. „Odată, demult, în copilărie, Someşul mi-a furat chipul curat. De atunci rătăcesc prin lume, căutându-l" (Argument, pag. 3). Proza scurtă din volumul de faţă poartă însemnele heraldice unui fior liric inconfundabil. Cu stil şi inspiraţie, Lucian Gruia ne furnizează adevărate poeme în versuri, în care răsăritul înseamnă geneza lumii şi a vieţii, în frământarea demiurgică a universului. Un act, pentru unii – banal, dar căruia numai o fire sensibilă şi profundă îi poate reda frumuseţea şi muzicalitatea, adusă de dincolo de izvoarele fiinţei noastre: „Soarele trandafiriu răsărea triumfal la orizont, penetrând pâcla lăptoasă ce învăluia nisipul. Briza deşertului adia uşor, când mi-a părut că am auzit sau am simţit - căci nu ştiam exact dacă venea din afară sau din interiorul fiinţei mele – un glas cutremurător: „Să fie lumină!" – şi deodată astrul dătător de viaţă, ca şi gămălia unui chibrit cosmic enorm, a scăpărat magnific pe fosforul de peruzea al cerului dimineţii;" (Numai Nisipul, pag. 19). Se transformă astfel, petele de culoare (sentimentele) - ca îngemănări ale petalelor vieţii, prinse în inflorescenţa firii - în sublime acte de creaţie.

Fiecare gest, pe care autorul îl face, îi trădează modul profund şi original de a vedea dincolo de aparenţe, de a reda totul într-o manieră apoteotică. Drumul pe care autorul îl parcurge în desluşirea înţelesurilor existenţei noastre nu este unul simplu şi nici la îndemâna oricui. El este adesea presărat cu momente de reverie, împrumutând strălucirea Raiului ori bezna Infernului. Starea de vis este pe alocuri dramatică, tragică, amintind de lupta încrâncenată a luminii cu neantul. Ea îmbină sistematic adversitatea dintre libertatea spiritului şi încorsetarea acestuia în lanţurile nefiinţei. Când om, când înger, autorul parcurge un drum al crucii, împins până la martiriu de îndoielile care îl macină. Trecerea spre eter (zborul către nemurire, prin tunelul timpului) este piscul golaş, acoperit de zăpezile suferinţei umane: „Mi-e foarte greu să scriu. Nu pot ţine bine stiloul, între penele care mi-au înlocuit degetele mâinilor. Şi mă dor îngrozitor umerii! Doamne, cât de mult mă dor umerii! Şi pe voi vă dor! Ah, umerii noştri, bieţii noştri umeri, ah umerii, umerii, umerii...!" (Secvenţe aniversare, pag. 18).
Formaţia sa intelectuală îi imprimă autorului un mod analitic, precis şi exact de a face anumite interpretări, ori de a construi argumente logice în sprijinul afirmaţiilor sale. Lumea sa este deseori interpretabilă, duală. În faţa cititorului se ivesc noi posibilităţi de a continua scenariul insinuat. Astfel se construiesc variante, putând fi folosite de către cititorul său (căruia i se adresează în mod direct) ca instrumente de analiză: „Acum urmează, dragă cititorule, două posibilităţi: A) Las peştele să moară pe uscat,...B)Privesc peştele cu milă cum se zbate sângerând pe pietre..." sau „Ajung la birou, şeful mă cheamă la el. Acum, dragă cititorule, sunt iarăşi două posibilităţi: A) Se face restructurare şi voi fi data afară...B) nu se face restructurare şi primesc noi sarcini de serviciu" (Peştele, pag. 61, 64). Iată un element de noutate al prozei cărţii: interactivitatea. De multe ori se adresează direct sau voalat întrebări (unele - retorice), care-l îndeamnă pe cititor să se implice în elucidarea misterului. Cititorul poate să-şi însuşească - în schimb - misterul, în mod tacit, ca pe ceva propriu şi personal. Se enunţă adevăruri universal valabile: „Umbrele se schimbă mereu ca şi viaţa", „Dar flacăra fiecăruia dintre noi se stinge într-o zi"(Numai nisipul, pag. 21). Aproape în fiecare dintre secvenţele cărţii se foloseşte visul, ca instrument de investigare. Se ajunge până la starea de hipnoză, prin care pot fi explorate profunzimi nebănuite ale minţii, în încercarea disperată de a găsi răspunsuri: „Mă întind într-un pat de la etaj, izolându-mă astfel de lumea exterioară, scufundându-mă în interiorul fiinţei mele." (Biserica din adâncuri, pag. 49).

Creator al unui univers filosofic propriu, autorul face dovada unei erudiţii pe măsură, punându-se adesea în postura de pedagog, simţind nevoia de a detalia concepte ori de a sugera definiţii. Citând din Swami Shivananda - Puterea gândului, acesta explică: „Gândurile sunt vibraţii de o anumită frecvenţă specifică fiecăruia dintre noi, care se transmit instantaneu, în toate direcţiile, printr-o substanţă mentală subtilă, prana, răspândită în întregul univers". (Iluzia unui pansament, pag. 67). Îmbinând elementele arhaice (mitologice) cu cele moderne (tehnologice) se adaugă prozelor sale nuanţe de tip arhetipal. Ca expresie a asimilării acestor nuanţe, Lucian Gruia se dovedeşte un admirator înflăcărat al operei marelui Brâncuşi, căruia îi dedică patru cărţi, despre care am amintit în introducere. Apar, astfel, preluate în povestirile cărţii, motivele universului brâncuşian: Coloane nesfârşite, Torsul de tânără fată, Templul eliberării, Pasăre în văzduh, Măiastra, Figura arhaică, Cuminţenia pământului. În universul epic (cu accente lirice) al scriitorului bucureştean, vei regăsi (paradoxal) dincolo de multitudinea de nelinişti, duse până la angoasă, o stare specifică unui fiu al Ardealului: o stare de acalmie, liniştite, transparenţă, ce poate fi tulburată - din când în când - de valurile agitate ale întrebărilor. În povestirile cărţii se împleteşte realitatea (uneori crudă şi tulburătoare) cu fantasticul (galeria de personaje, timpul din care descind legende, întâmplări la limita paranormalului, experienţele extracorporale şi stările pseudo-hipnotice). Practic, ca cititor, eşti în imposibilitatea de a delimita părţile reale de cele fantastice ale povestirilor. Ele se împletesc armonios, într-un tot indisolubil, care nu-ţi creează disconfort ci te poartă - mai curând - printre stări contemplative. Dacă ar fi să analizăm scenariile cărţii şi ipostazele prin care trece autorul: omul superior - capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută dar conştient că acest lucru este imposibil; nefericitul şi inadaptatul social „lipsit de iubire, iubitor de singurătate"; profunda aspiraţie spre absolut, către cunoaşterea universală, atunci putem afirma că Lucian Gruia este – prin modul său insolit de a scrie şi de a relaţiona - un Sărman Dionis contemporan. Îţi va plăcea, cu siguranţă: claritatea şi conciziunea firului epic, stilul literar (care este indubitabil - valoros), mesajul profund (sensul existenţial al umanităţii) şi vocabularul utilizat (care denotă o vastă cultură, îmbinând limbajul tehnic cu cel filosofic, fără a fi neglijat aspectul strict filologic).

Dacă energiile rezultate din gânduri nu dispar, atunci Pământul este înconjurat de o mare a sentimentelor, pe care autorul nu doreşte să o tulbure, ci doar să-i intuiască aura energetică: „De aceea există poeţii;/ Marea - sufletul lui Shakespeare,/ Trandafirul - sufletul lui Rilke,/ Teiul – sufletul lui Eminescu" (Morminte în soare, pag. 83). Se fac astfel, treceri line dinspre ALFA spre OMEGA. Sunt întocmite, cu destulă prudenţă, diverse scenarii apocaliptice, secvenţe care depăşesc imaginaţia, dar care sunt rostite pe un ton uşor vizionar. Dorind să evite un impact emoţional puternic asupra cititorului, autorul îşi utilizează abilităţile tehnice pentru a explica şi a da un sens firesc lucrurilor, însă nu fără a construi noi retorici: „Incinerate sau înmormântate, trupurile se descompun în molecule, atomi şi particule elementare. Unele se pot ataşa de materia minerală, altele pot avea şansa reiterării în ciclul vieţii organice, pe circuitul apă, plante, animale, oameni. Chiar nu rămâne ceva frumos, adevărat şi sublim de pe urma noastră? Dar câmpurile biologice, sufletul, gândurile emanate de trup în timpul vieţii? Ce se va întâmpla cu elementele subtile care alcătuiesc spiritul?" (Morminte în soare, pag. 79). Personajele mitologice (muzele) sunt actori în scenariile subacvatice create într-o stare onirică: „Îmi amintesc totul cu precizie! „Lacul ştiucilor" este lacul Mnemosynei (Memoriei), iar fecioarele - muzele, fiicele sale: Clio, Melpomene, Thalia, Euterpe, Terpsihorei, Erato, Polymnia, Urania, Calliope"(Convalescentul, pag. 101). Prin alăturarea trecutului cu viitorul, a sacrului cu profanul, se construieşte axa prezentului, fără a avea o delimitare conceptuală strictă.

Cartea este o nouă reuşită a scriitorului bucureştean. Oscilând armonic între multiplele planuri, cuprins de o efervescentă stare a spiritului, vei putea-o citi ca pe o experienţă unică şi personală. Vei găsi în ea pasaje care te reprezintă şi care ţi se potrivesc precum o mănuşă. Vei putea privi dincolo de oglinzile magice ale sufletului şi vei găsi frânturi din viaţa ta, ce se vor derula cu viteza fulgerului. Îţi vei căuta cu înfrigurare inocenţa pierdută şi o vei regăsi numai într-o stare de transă a simţurilor, ca pe o comoară de mare preţ. Excluzând viziunea subiectivă asupra faptelor şi întâmplărilor povestite, putem spune că „personajul" central al cărţii este unul imaterial. Un personaj echivalent cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. Un personaj numit suflet. De bună seamă: universal, eteric, cu puteri fabuloase şi care se întinde dincolo de spaţiu sau timp. Acest personaj are valenţe epopeice, minunat exprimate printr-un stil original, rafinat şi cu rezonanţe lirico-meditative. O carte frumoasă, bine scrisă, o „rara avis" în personajul literar contemporan. Nu ne rămâne decât să-i urăm maestrului cât mai multe scrieri, care să poarte amprenta sa inconfundabilă, plină de reverberaţii, ca expresie a unui univers filosofic special. Putem astfel admira, peste veacuri, minunata arhitectură a catedralei cu o mie de turle - numită Lucian Gruia. Dacă am sintetiza esenţa cărţii în câteva cuvinte, atunci cu siguranţă, singura întrebare pe care ne-am putea-o adresa ar fi: „Ce se întâmplă, florile de ce au tresărit?" footer