Revista Art-emis
Răzvan Ioniţescu - Tratat despre psiho-stomie sau disecţii cu un bisturiu aprins PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 13 Aprilie 2011 21:27
coperta - Tratat de psiho-stomie„Ca poet trebuie să să fii sublim fără încetare, să trăieşti şi să dormi în faţa unei oglinzi", spunea Baudelaire. Am descoperit un volum în care sublimul curge din sîngele poetului abandonat, aproape complet, lirismului de esenţă. Ioniţescu Gorj, un medic-poet, uimeşte prin capacitatea de a poetiza în marginea celor mai complexe iamagini şi lucruri. Psihologic, versurile par ale unui poet consacrat; sînt dezlănţuiri care electrizează, au atitutidinea şi supleţea inspiraţiei trecute prin toate oglinzile. TRATAT DESPRE PSIHO-STOMIE SAU DISECŢII CU UN BISTURIU APRINS ne plasează în faţă un poet care s-a apucat, în modul cel mai serios, de scris, cu alfabetul meşteşugului, sensibilitatea întinzînd, desigur, o frumoasă punte între cititor şi EU-ul său poetic. „Călător prin anotimpuri", îşi propune să caute un alt EU, dar, la fel de firesc, cu cît îl caută mai mult, cu atît se scufundă mai adînc în faldurile catifelate ale versului. Intelectual pînă în vîrful unghiilor, nu uită că principala forţă a poeziei este mesajul, în speţă, de o seninătate absolut admirabilă: „Mi-e suflul plin de fapta ta,/ Mi-e gura grea de glasul tău.../ Mi-e scrum de ceară inima".

Frumoasă strategie are tînărul poet! Începe cu o declaraţie de iubire, păşeşte pe vîrfuri, se repede, şi înfige bisturiul în carnea unui anotimp şi aruncă la fel ca pe un catalog pe catedră „izbînda", apoi îşi micşorează Eu-l pînă la starea de ecou, aşteptîndu-ne să-i ascultăm acordurile lirice. Cititorul n-apucă bine să se dezmeticească, pentru că se trezeşte răsfoind poemele precum ar răsfoi o biografie importantă, aruncînd hîrtii din locurile goale ale sufletului, până nu mai pricepe nimic din propria-i trăire şi află, dintr-o dată, că este, la fel ca şi poetul, „un locuitor universal, apărut sub bolţile Luminii, din ochiul neatent al Plămădirii"; mai află că „stând pe Timp, acesta se strînge pînă la estompare", iar poetul iese pe furiş, lăsîndu-şi cititorului singur şi neînceput pe „căile trunchiului": „Ajuns azi, la polul rece/ Al figurilor de stil/ După ce trecut-am puntea/ Clipelor cu al lor suspin/ Mă întreb şi-apoi îmi trece:/ Ce e dor şi ce-i venin.../ Iar de-mi vine mult, puţin,/ Gândul cu miros creştin/ Cu măsura-i preschimbată,/ De-mi stă strâmt ori din bucată,/ De mă prinde cer senin/ Între lacrimi şi destin,/ Ori de tac, ori de mă-nchin... / De e limpede izvorul/ Cum mi-e cugetul-feciorul/ În gura pământului/ În plămada vântului...". Acest poet făcut de Domnul cu suflet de metafore, se preumblă cu mausul de gît prin colbul de catifea al unui paradis liric. Un dublu-clic pe-o muză, un clic dreapta pe „umbletul unei virgine", unul pe „efectul raţiunii"; o mîngîiere de cursor, ca pe un nud al iubitei, un „enter" după „fecioara din munţi": „Doamne, nu ai de lucru, nu ai cum,/ Nu ai încotro şi trebuie să mă vezi/ Aşa mişcându-mă să mă crezi,/ Aşa mişcându-mă să mă laşi,/ Tot aşa mişcându-mă... în TINE!". Uite aşa, Ioniţescu Gorj, tot mai mult, în faţa dragostei şi a morţii, întreabă, „cu gînd de toamnă, de primul Dumnezeu, de cauza ploii, cerînd iertare frunzelor".

Versul este pentru poet locul unde respiră are curat, ca după fulger. Locul unde se întoarce şi care îl primeşte să îşi scrie „Tratatul despre psiho-stomie, locul căruia îi face „Disecţii cu un bisturiu aprins" şi se înspăimîntă de pierderea stejarului, a ierbii, a iubitei: „Mi-a răsărit din cot, stejare,/ O ghindă ca să mă sprijon/ de malul Dunărilor mele toate/ De zvonul tău sădit în om!". Atenţia mi-a fost atrasă mai ales de felul în care poetul îşi povesteşte sinele, de felul în care EU-ul său explicitat cititorului se aşează în versuri limpezi, pe care le întîlnim doar în poezia bună. Aşadar, o poezie spontană, cu încărcătură de directitate şi sensibilitate, dar în condiţiile unui lirism superior, în care nevoia de lumină, de coerenţă îi sînt poetului prioritare, ba mai mult, devin un spaţiu comod şi primitor, care armonizează cunoaşterea poetului cu dorinţa de a ieşi din incertitudine: „Astfel te rog din palmele mele strâmte:/ Pământule, loveşte-mă cu pământul tău,/ Uneşte-mă cu aerul tău până la astre.../ Pământule, te las să gemi prin gemetele noastre/ De-atâtea asfinţituri, eu îţi rămân nedemn!" Iată, cum poezia sa se îndreptată şi spre valorile eului biografic, echivalează cu o cerere de repunere în drepturi a umanului sau cu (re)întoarcerea la „Origini", dar şi la plăcerea lecturii, la căldura catifelată a poeziei bune.

Din această perspectivă poeziile volumului de faţă se înfăţisează ca o reacţie faţă de acel proces de „dezumanizare" a artei poetice pe care l-a abordat Ortega Y. Gasset. Atunci cînd discursul liric părăseşte spaţiul realităţii sufleteşti ca să exploreze ţinuturile de dincolo de idee, poetul îşi cenzurează elanurile, evită patetismul, introducînd cu delicateţe amănunte poetice: „Zăbrele şi iale şi vârfuri de case,/ Zăvoaie şi trestii de ţară de lacuri,/ Coloane întinse şi statice frunţi,/ Războinici de humă, priviri de altare/ şi sfinţi...". Dimensiunea poemelor oscilează în funcţie de sentimentele pe care doreşte să le transmită. În cazul poemelor scrise în momente de reverie, versurile sînt scurte, pline de imagini. În poemele de meditaşie, versul e fluviu, contemplativ, apar raţionamentele ce ne amintesc de Blaga şi reafirmă încă o dată controlul pe care poetul îl deţine asupra scrisului. Eleganţa stilului său îl împiedică să cadă în banalitatea şi urîţenia poeziei postmoderniste. În integralitate, cartea poetului Răzvan C. Ioniţescu-Gorj, pledează pentru un spirit luminos şi iluminat, chemat în poeme de instanţa talentului şi a sensibilei inspiraţii. footer