Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Horia Ion Groza   
Duminică, 21 Februarie 2016 20:10

Pr. dr. Dumitru Ichim, art-emis„Iubirea/ nu are limb? de ceas/ s? ne aduc? aminte/ c?-i prea târziu în acum,/ când f?r? devremea/ dintre noi/ a r?mas/ ca o lamp? f?r? cuvinte.// Nici soarele/ nu are limb? de ornic./ Pe partea-i/ ce numai dinspre Dumnezeu/ se vede/ este secunda-oglind?/ spre care ne cheam?,/ abis/ de abisul Lui dornic" (Acolo lumina cre?te în sus). Aceasta este puterea dragostei care învinge toate obstacolele. Ea transfigureaz? universul, cap?t? binecuvântarea celest?, trece în alte categorii de timp - în cele ve?nice, ?i în alte categorii de spa?iu - în cele abisale, ale împ?r??iei lui Dumnezeu. Volumul de versuri ie?it de sub condeiul neobosit ?i mereu inspirat al poetului Dumitru Ichim, aduce bucuria unei poezii de dragoste, ca o rev?rsare a unui prea plin sufletesc, ca o m?rturisire a în?l??rii ireversibile spre sublimul spiritului fiin?ei umane. Pierderea iubitei ?i durerea produs? de absen?? a dus uneori la scrierea de emo?ionante poeme, printre acestea num?rându-se, de pild?, memorabilul volum al lui Eugen Jebeleanu intitulat Elegie pentru floarea secerat?.

Poemele lui Dumitru Ichim sunt produsul aceluia?i sentiment grav, al aceluia?i dor arz?tor imposibil de stins. Leg?tura strâns? care exista între cei doi so?i devine acum o punte ireal?, ?esut? în firele nev?zute ale v?zduhului ?i sus?inut? doar de inima ?i mintea poetului care continu? dialogul întrerupt atât de tragic. Iat?, în versuri de balad?, chemarea celui r?mas înc? aici pe p?mânt: „Când steaua e gata,/ cu berzele toamnei.// Solie, eu însumi,/ nu-s z?ri s? m-ascunz?,/ voi duce miresei/ ninsoarea-mi de frunz?" (Balada visului r?nit). Iat? ?i cuvântul de r?mas-bun al iubitei înainte de plecarea în dep?rt?rile neantului unde i se odihne?te acum sufletul: „Când vei g?si aceste cuvinte,/ eu voi fi departe,/ dincolo de via?? ?i moarte,/ dincolo de crin, dincolo de nea/.../ Pentru frica de noapte/ ?i-am l?sat la fereastr?/ gutuia lunii aprins?" (Bilet). Dep?rtarea fizic? de iubirea vie?ii sale, de draga sa so?ie, r?pus? de o boal? crâncen? dup? o îndelungat? lupt? purtat? cu mult curaj, intensific? dorul poetului ?i-l transport? spre sâmburele dragostei pure, aceea care înal?? sufletul pe culmile umbrei lui Dumnezeu, într-o continu? bucurie a rememor?rilor ?i, mai ales, a reg?sirilor. Încercat ?i el de boli grele, din care a ie?it cu câ?tigul unei statornice senin?t??i interioare, poetul transmite în versurile sale pacea filocalic? a iubirii, proprie unor trepte superioare st?rii de eros, pasiunea r?v??itoare a trupului. Ele sunt philia, iubirea pornit? din glasul inimii, ?i chiar agape, iubirea proprie spiritului. În fond, esen?a cre?tinismului este un rod al dragostei. Mântuitorul a însumat cele zece porunci ale Legii în doar dou? porunci – cele ale iubirii (Matei 19, 18, Matei 22, 39, Romani 13, 9). Aceste porunci, care devin m?sura principal? a progresului spiritual al fiec?ruia care Îl urmeaz? pe Hristos, sunt iubirea de Dumnezeu ?i de aproapele. Poezia p?rintelui Ichim este o poezie profund cre?tin?. De aceea el scrie: „Cel ce iube?te poart?/ lui Dumnezeu inelul!" (Balada tinere?ii f?r? b?trâne?e). În ascunzi?urile din miezul baladelor descoperim de asemenea sublimarea în duh a dogorii inimii ?i sim?im fiorul atingerii ve?niciei lumii cere?ti: „Ea are ve?nicia/ noi zborul ei - iubirea" (Balada vie?ii f?r? de moarte).

Poetul se autoimagineaz? ca un rapsod al unor civiliza?ii de demult, îngropate în timp, al unor locuri despre care tradi?ia spune c? ar fi fost leag?nul paradisiac al primilor doi oameni, îmb?iate de râurile Tigru ?i Eufrat. El este îndr?gostitul din Sumer ?i cântecul s?u îmbrac? felurite aspecte: cel al poemelor bucuriei ?i pasiunii, al?turi de cel cu sunet vechi de al?ut? al baladelor ?i de cel al poemelor grave, bogate în în?elesuri profunde. Majoritatea versurilor noului volum respir? din plin avântul ?i vibra?ia juvenil? a celebrei Cânt?ri a Cânt?rilor din Vechiul Testament. „De la sânii t?i,/ pe care numai/ Cântarea Cânt?rilor mele/ ?tie r?sufletul lor s?-l ascund?,/ a-nv??at numai luna/ pe iazul cu lotusul, castul,/ cum s?-?i descheie lumina/ din nasturul de und?/ A?a gr?it-am eu, Eclesiastul" (Stihuri de noapte). „La noapte/ când despleti-vei p?rul,/ cum s-ar putea/ s? nu-nfloreasc?/ m?rul?/ Pe nume mic/ nu m-ai chemat/ cântându-m? spre muguri?/ Sub frunza str?vezie/ ca fumul de porfir?-n borangic,/ ca pâcla de vison/ nu-?i tres?lta spre vinul ro?/ cântarea-ngem?nat?/ în alb ame?itor de struguri?" (Sanherib din l?ut?-i cânta).

Într-un continuu dialog cu iubita sa de-a pururi, poetul rememoreaz? evolu?ia idilei lor, cu uimirile ?i emo?iile de început: „Poate oi fi îndr?gostit./ Altfel ce caut? spinii/ pândind, ?u?otind,/ ?u?otind ?i pândind?/ Nu-i auzi?/.../ Ah, spinii.../ Ce greu e s? fii trandafir!" (Ah, spinii). El deruleaz? în memorie imaginile buchetului de flori, sala de concert, pantofii cu toc, perspectiva amar? ce i-o confer? dup? ani ?i ani continuarea vie?ii dup? momentul tragic al pierderii celei dragi: „nu ?tii c? pe locul/ s?lii de teatru de-atunci,/ cu trandafirul,/ e ast?zi cimitirul" (Cimitirul Sfânta Vineri). Dulcea?a timpurilor trecute a devenit acum a „cire?elor amare", ca „dorul,/ ca luna". Cumva în tonul bucuriei primelor întâlniri ce degaj? un aer proasp?t postadolescentin, vin ?i poemele u?or ludice, u?or duioase, amintind de ging??ia ?i puritatea copil?riei pe care o purt?m cu to?ii în suflet ca pe o comoar? pân? la sfâr?itul vie?ii. Un poem ca o vesel? hârjoan?, ca o alint?tur?, ca un joc de-a prinselea, în alergarea bra?elor care se prind ?i se desfac, este cel intitulat Din umbra peni?ei: „?tie ochiul t?u de ciut?/ când privirea-mi ?i-l s?rut??// Dac?-ai ?ti, dac?-ai ?ti,/ m?rul n-ar mai înflori.// Vrei din ro?u, sau din verde,/ stih nescris s? te dezmierde?// Trandafir lâng? pelin.../ Vii cu mine-ntr-un rubin?// A, ceri cântec... Care-l vrei/ s?-l r?sar din nop?i de tei?// ?tiu-l, ?tiu-l, bine-l ?tiu./ Nu ?i-l dau, m? fac târziu,// iar tu preschimbat?-n frag?,/ n-ai mai ?ti/ cât mi-e?ti de drag?...". O perl? ca o cimilitur?, ca un repaus liric, este ?i micul poem intitulat Caligrafie, strecurat în mijlocul unui ?irag de poeme grave, ap?s?toare, triste sau p?trunse de sobrietatea inefabil? a transfigur?rii, a?a cum î?i permitea de pild? pe vremuri Robert Desnos: „Toamna cui, toamna cui/ frunzei mele vrei s?-i spui?/ Toamna lui? Toamna ei?// Parc? am tr?it un tei/ limpezindu-m?-n t?ceri/ unde-ascunzi pe azi sub ieri.// - Doamn?, e?ti cumva ce ?tiu?/ - Sufl?-n lamp? c?-i târziu!".

Un aer arhaic, de rapsod irezistibil, vine din m?nunchiul de balade inclus în volum. Ele se deschid adesea cu o invita?ie ca o invocare: „Ia pana, diace,/ cerneli bogoslove,/?i scrie hrisovul/ cu negru în slove" (Balada Laurului) sau „Hai, scrie, diece, în grab?,/ uric t?b?cit în Pergam" (Balada florii de nunt?). Baladele se succed într-o anume ordine secven?ial?. Întâi sunt baladele privind nunta: Balada turnului de filde?, vorbind despre un ales dar pentru prin?esa Izvana, Balada Laurului, povestind despre mire osp?tând înainte de nunt?, Balada drumului spre nunt?, descriind conversa?ia plin? de prevestiri a calului negru ?i a unicornului alb mergând prin codri (balad? amintind cumva de celebra Balad? a mistre?ului de argint a lui ?t. Aug. Doina?) ?i Balada Florii de nunt?. Urmeaz? baladele care au ca subiect stabilitatea fericirii ob?inute prin cununie, so?ii dorindu-?i rând pe rând „tinere?ea f?r? b?trâne?e" ?i „via?a f?r? de moarte", ursita jucând un rol important la na?terea coconului. ?irul baladelor A?a-i cânta îndr?gostitul din Sumer se termin? cu Balada visului r?nit, ca o frângere, ca o trist? întrerupere a visului frumos cl?dit bucat? cu bucat?, c?ci, cu toat? str?dania sa, omul nu se poate împotrivi celor hot?râte de Cel de Sus. Dar aripile dragostei celor care „se sorb unul din altul,/ ca nor ce-?i bea seninul" (Balada drumului spre nunt?) nu se rup. C?ci mireasa care gl?suie?te a rug? alesului inimii sale („St?pân luminii mele,/ ia-i vorba, în?eleapta!/ Ca Eva m? zide?te/ sub inim?, de-a dreapta...", în Balada vie?ii f?r? de moarte) nu-?i pierde binecuvântarea princiar?, chiar de nu va mai st?pâni lumea aceasta trec?toare („Cr?iasa-i peste lumea/ unde rugin? fierul,/ voi nu sunte?i din lume/ c? tat?l vostru-i cerul.// Voi sunte?i din iubire,/ n?scu?i dintru s?ruturi./ De vrei s? ?tii de moarte/ înva?? de la fluturi", în Balada vie?ii f?r? de moarte).

Baladele sunt pline de imagini frumoase: „zilele uitar?/ c-au noapte-n sâmbur totu?i" (Balada vie?ii f?r? de moarte); „îmi e?ti preasusul/ luminii din privire" (Balada vie?ii f?r? de moarte); „dar gândul/ privea peste cuvântul/ ce rupe frunza toamnei/ ?-acoper? p?mântul" (Balada vie?ii f?r? de moarte); „aleanul de fluier/ triste?i când îndoaie,/ d? vorbei nu frâul,/ ci-aripi de v?paie" (Balada visului r?nit); „sculptat?-i lumina/ cu dalta ?i cu acul" (Balada tunului de filde?). Dar o a treia parte a noului volum de versuri cuprinde poeme de o tonalitate grav?, purtând mesaje bogate în în?elesuri tainice, c?ci ele provin din filtrarea pasiunii iubirii, din deprinderea transcendentalit??ii sale, realizat? odat? cu limpezimea atins? de poet dup? trecerea prin purgatoriul suferin?elor vie?ii. Aceste poeme amintesc de Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginar? ale lui Vasile Voiculescu. Criticii literari au descoperit în sonetele voiculesciene, rod al în?elepciunii vârstelor crepusculare, un anume ezoterism mistic. Ezoterism întâlnim ?i la Dumitru Ichim, în prezentul volum, scris cu o jum?tate de secol mai târziu, dar la o vârst? similar? cu cea a lui Vasile Voiculescu. Nume, civiliza?ii ?i mituri, provenite din cultura sumerian?, aztec? sau a primilor locuitori ai Americii de Nord, ca dintr-o universalitate a spiritului umanit??ii ?i setei sale de transcendentalitate, sunt îmbr?cate ?i transfigurate de profunde în?elesuri cre?tine.

Asist?m în ele la o zidire a iubitei, în adâncurile fiin?ei, în adâncurile firii, în adâncurile sublimului: „Ano/.../ ca pe-o fântân? te zidesc/ în piatr? ?i stih/ ?i iar??i în piatr? de bazalt,/ A?a-i cânta îndr?gostitul din cu Dumnezeu/ în str?fundul abisului înalt...// Aminte?te-?i de piatra lui Iacob/ ?i scara-n spiral? cu îngeri..." (Cerc în linie dreapt?). Poetul porne?te de la inelele de timp ale copacului, ale unui copac edenic, ca acela al „pomului oprit", ce devin spiral? urc?toare spre ceruri, sub miracolul iubirii care metamorfozeaz? duratele într-o aspira?ie spre arborele dragostei hristice, a?teptând pe malul apei din paradisul de la sfâr?itul lumii. Astfel, cercul, simbol al unirii, sporit în multitudinea spiralei, devine linie dreapt?, o scar? la podurile de sus, a?a cum se intituleaz? ?i poemul. Iubirea aceasta omeneasc?, la dimensiunile mici ale lumii noastre trec?toare, este de fapt parte din duhul marii iubiri divine, iubire care leag? uria?ul univers într-o deplin? armonie, în infinitul spa?ial al eternit??ii: „Tu, fiul meu, cetirea/ ascult-o cum se-nrou?:/ De cau?i drum fântânii/ v? dau Porunc? Nou?:// Nu m?sura?i cu timpul/ stihoavna din gr?unte,/ c? piatra cât de mic?-i/ la fel din duh de munte" (Balada vie?ii f?r? de moarte). Formula „v? dau Porunc? Nou?" vine direct din cuvintele lui Iisus: „Porunc? nou? v? dau vou?: «S? v? iubi?i unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, a?a ?i voi s? v? iubi?i unul pe altul»" (Ioan, 13, 34). Iat? cum se leag? totul într-o poetic? ce ascunde în?elepciuni adânci.

S?rutul ca o împ?rt??anie

Durerea desp?r?irii ca spinul mor?ii pe cruce. ?i totu?i, pentru omul credincios, în a?teptarea împ?r??iei divine ?i a revederilor, lacrima, „jum?tate ap?,/ jum?tate sânge" (Ioan 19:34), prin lucrarea r?bd?toare a sufletului care taie drum prin durere, devine „atât de rotund?-n târziu" (Din Scripturile inimii). Faptul c? numele iubitei era Florica deschide parc?, privind retrospectiv cu mintea ?i cu inima, noi ?i noi taine: „Iubire, cine e?ti, tu ?tii?// - Sunt crucea ta/ ?i chiar când te-ai ascunde în p?mânt,/ pe lemnul t?u în ziua de Florii/ îmi voi deschide, f?r? chei,/ un roi întreg de motocei" (Iubirea). For?a dragostei care une?te trainic dou? fiin?e, perfectându-le, confer? o noble?e ?i o adâncime sufleteasc? ce st? deasupra perisabilit??ii ?i m?run?imii omului strivit de imensitatea universului: „Nu muntele e-nalt în m?re?ie,/ ci boaba de nisip/ ce m?rii îi d? sfatul/ hotarul cât s?-i fie/ ?i pân? unde plânsul ei" (Nebiblic?). Amintirea îndep?rtatelor prime întâlniri poart? gândul spre marile începuturi: „Nu-ntreba nici de ce,/ nici de cum, nici de când/ ?i nici cum/ început ne-nceput/ începu" (Început ne-nceput începu). Da, dragostea este o for?? ce poate duce spiritul spre frumuse?ea începuturilor paradisiace, când b?rbatul ?i femeia constituiau o unitate perfect?, nep?tat? înc? de apari?ia p?catului, aduc?tor de durere. Poetul îmbrac? acest gând în straiul întreb?rii într-un dialog cu Creatorul: „Cum ai n?scut Cuvântul,/ Atotputernice,/ u?a prin care treci f?r? de cheie?/ Apoi pe om,/ de ce-l f?cu?i arcu? f?r? de strun??/.../ pentru ce din pâinea lui ai rupt/ s?-i faci femeie?// Scripturile nici pân? azi nu ?tiu/ precum nici ei fiindul împreun?,/ când trupul Evei/ un sfert era spre mugur,/ iar necântatul – ?oapte,/ c? m?rul/ nu rodise înc? frupt de noapte,/ iar vinul ro?u-al sevei/ era pe buze înc? nerostit,/ pân? când lacul s-a trezit,/ spun unii,/ îmbr??i?at de cerul f?r' de nor/ strângând în pumn pân? la sânge/ ultimul nasture al lunii/ ca solz de ?arpe lucitor" (Nebiblic?). Unii Sfin?i P?rin?i socotesc fiin?a uman?, a?a nealterat? cum era la începuturi, ca fiind superioar? îngerilor. Poetul scrie ?i despre îngeri. Ei nu pot gusta miracolul binef?c?tor al îmbr??i??rii dintre îndr?gosti?i: „Singur?tatea îngerului/ e un suspin albastru ?i greu./ O singur? dat?/ i-am gustat amarul netors/ ?i-nfrico?at m-am întors/ la poarta Olarului meu/ cer?indu-mi bra?ele-napoi.// S?rmanul înger!/ N?scut gre?it cu aripi,/ niciodat? nu a putut zbura/ m?car o singur? îmbr??i?are/ ca noi" (Singur?tatea îngerului). Meditând la plecarea din aceast? lume a iubitei împreun? cu îngerul ei p?zitor, poetul scrie astfel, terminând foarte frumos cu modificarea nespus de inspirat? a unei formule tradi?ionale: „Asear? am v?zut pe îngerul t?u/ scriind cu-o libelul?/ în loc de condei:/ S?-i fie lumina u?oar?!" (Sit tibi lux levis). Iubirea este ea îns??i o imens? împ?r??ie, ca marea cu infinite nuan?e de culoare, cu infinite nuan?e sonore, cu atât de mult ne?tiut, cu atât de multe mistere. „Cum poate marea/ de-o mie ?i-o mie de ori/ s? ?opteasc? tot altfel ?i altfel/ cuvintele mele,/ nerostitele?//.../ În fa?a iubirii/ chiar soarelui lumina îi scade-n apus,/ dar nimeni niciodat? iubirii n-a spus/ c? marea începe s-apun?" (În limba m?rii chiar soarele-i un punct). Cre?tinul care ?tie c? omul a fost creat dup? chipul ?i asem?narea Creatorului întreab?, întristat de înce?o?area sufletului care a uitat marile întinderi de timp ?i loc s?dite în sufletul lui dintru începuturi: „Oare de ce oamenii având asem?narea/ au uitat s? se joace de-a marea?" (Jocul de-a marea). Iat? un m?nunchi de versuri memorabile: „Ce frumos/ o fi-n mâinile noastre/ când sunt împreun??/ A mea este stânca/ a ta e lumina,/ ?i-n mâinile noastre/ e noapte cu lun?.//...// Mâna mea e-acum cerul!/ A ta este marea/ cântându-?i c?rarea,/ de fl?c?ri jucate-n argin?i,/ numai de lun? ?tiut?" (În mâinile noastre e noapte cu lun?).

Dragostea redeschide sensibilitatea. Cheam? sufletul la via?a adev?rat?. Înv??ând a asculta lumea timpurilor ce nu apun, poetul aude astfel înfiorat chem?rile tainice venite de dincolo de hotarele v?zutului ?i auzitului ?i întreab? elementul universal, esen?a structurii tuturor fiin?elor vii, în care ?i Domnul Iisus, în în?elepciunea rosturilor Sale în aceast? lume, coborându-se în Crea?ie, a ales s? se scufunde prin botez mai înainte de a începe lucrarea Sa între oameni: „Cine dincolo de vreme/ parc?-ncearc? s? m? cheme?/ Nu-i a toamn?, fluier nu-i./ Ap?, n-ai putea s?-mi spui?" (Jarul). Iubirea se învecineaz? cu rug?ciunea, cu fiorul evlaviei: „?i acum î?i aminte?te marea/ de nisipul acesta de ??rm/ în care înfigi lumânarea./ Cum s-au împ?cat valurile/ în acest dreptunghi cu boabe târzii,/ unde se aprind deopotriv? orele/ ?i pentru mor?i ?i pentru vii" (Sfe?nic pe nisip). Sunt impresionante for?a de crea?ie ?i vitalitatea interioar?, dublate de o superb? transparen?? a v?zduhului, de o inepuizabil? t?rie de transfigurare a în?elesurilor adânci, de o continu? ascensiune spiritual?. Aflat pe vârfurile maturit??ii creatoare, într-un izvor nesecat de inspira?ie - un poem pe zi - poetul cizeleaz? ?i recizeleaz? versul, atent la incanta?ii, precum un me?ter care, sculptând îndelung în piatr?, ajunge la o ?lefuire ?i limpezime a formelor ce înlesnesc o curgere infinit? de lumini. Poetul a ajuns la un înalt me?te?ug al artei cuvântului, la o anume art?, numai ?i numai a lui, în care uneori se r?sfa?? repetându-se ?i în care se mi?c? cu mare u?urin?? într-un vocabular construit cu trud? ?i r?bdare de-a lungul timpului, ca un univers propriu, rotund ?i armonios. Metaforele sale sunt deosebit de elaborate. Dep?rtându-se de p?mântul din care s-au desprins, ele ajung simboluri. Iat? de pild? combina?ii de cuvinte care ating abstractul precum pic?turile de alcool pur, ca o ?oapt? a v?zduhului, dup? st?ruitoare redistil?ri, ca un abur al sublimului: „lamp? f?r? cuvinte", „crin alb de magnolii", „am tr?it un tei", „ivoriu de cântec", „t?cerea de clopot din fulg". Poetul folose?te cuvinte rare - „suschir", „vizon", „izvod", „blogorodnici", „zgrip?or", „trapezunt?", „solomonariu", „pecersc?", „boieluri", „vasilisc", „aspid?", „crain?". Inoveaz? ml?dieri de cuvinte - „vorone?ii", „întomnu-l", „altcumul", „roman?? de-nceput noiembrin". Se desfat? în sonorit??i inedite - „Sanherib", „Ninlil", „Nippur". Noul volum de versuri este, în ceea ce are el mai bun, o mare încântare. Merit? dragostea, acest poate cel mai nobil sentiment omenesc ?i cel mai în?l??tor, asemenea poeme atât de inspirate ?i bine scrise. Dar s? nu uit?m c?, oricât de m?iestrit ar fi me?te?ugul poetului, dragostea este mai presus de orice vers, c?ci este minunat? ?i nu are egal. O m?rturise?te Sfântul Apostol Pavel într-una din epistolele sale (1 Cor. 13). O recunoa?te ?i inima înfiorat? a poetului: „Cel mai frumos poem/ întotdeauna r?mâne nescris.//...// Cel mai frumos poem/ întotdeauna/ se reîntoarce în vis" (Cel mai frumos poem).

footer