Revista Art-emis
Pr. dr. Dumitru Ichim - „Acolo lumina creşte în sus” PDF Imprimare Email
Horia Ion Groza   
Duminică, 21 Februarie 2016 20:10

Pr. dr. Dumitru Ichim, art-emis„Iubirea/ nu are limbă de ceas/ să ne aducă aminte/ că-i prea târziu în acum,/ când fără devremea/ dintre noi/ a rămas/ ca o lampă fără cuvinte.// Nici soarele/ nu are limbă de ornic./ Pe partea-i/ ce numai dinspre Dumnezeu/ se vede/ este secunda-oglindă/ spre care ne cheamă,/ abis/ de abisul Lui dornic" (Acolo lumina creşte în sus). Aceasta este puterea dragostei care învinge toate obstacolele. Ea transfigurează universul, capătă binecuvântarea celestă, trece în alte categorii de timp - în cele veşnice, şi în alte categorii de spaţiu - în cele abisale, ale împărăţiei lui Dumnezeu. Volumul de versuri ieşit de sub condeiul neobosit şi mereu inspirat al poetului Dumitru Ichim, aduce bucuria unei poezii de dragoste, ca o revărsare a unui prea plin sufletesc, ca o mărturisire a înălţării ireversibile spre sublimul spiritului fiinţei umane. Pierderea iubitei şi durerea produsă de absenţă a dus uneori la scrierea de emoţionante poeme, printre acestea numărându-se, de pildă, memorabilul volum al lui Eugen Jebeleanu intitulat Elegie pentru floarea secerată.

Poemele lui Dumitru Ichim sunt produsul aceluiaşi sentiment grav, al aceluiaşi dor arzător imposibil de stins. Legătura strânsă care exista între cei doi soţi devine acum o punte ireală, ţesută în firele nevăzute ale văzduhului şi susţinută doar de inima şi mintea poetului care continuă dialogul întrerupt atât de tragic. Iată, în versuri de baladă, chemarea celui rămas încă aici pe pământ: „Când steaua e gata,/ cu berzele toamnei.// Solie, eu însumi,/ nu-s zări să m-ascunză,/ voi duce miresei/ ninsoarea-mi de frunză" (Balada visului rănit). Iată şi cuvântul de rămas-bun al iubitei înainte de plecarea în depărtările neantului unde i se odihneşte acum sufletul: „Când vei găsi aceste cuvinte,/ eu voi fi departe,/ dincolo de viaţă şi moarte,/ dincolo de crin, dincolo de nea/.../ Pentru frica de noapte/ Ţi-am lăsat la fereastră/ gutuia lunii aprinsă" (Bilet). Depărtarea fizică de iubirea vieţii sale, de draga sa soţie, răpusă de o boală crâncenă după o îndelungată luptă purtată cu mult curaj, intensifică dorul poetului şi-l transportă spre sâmburele dragostei pure, aceea care înalţă sufletul pe culmile umbrei lui Dumnezeu, într-o continuă bucurie a rememorărilor şi, mai ales, a regăsirilor. Încercat şi el de boli grele, din care a ieşit cu câştigul unei statornice seninătăţi interioare, poetul transmite în versurile sale pacea filocalică a iubirii, proprie unor trepte superioare stării de eros, pasiunea răvăşitoare a trupului. Ele sunt philia, iubirea pornită din glasul inimii, şi chiar agape, iubirea proprie spiritului. În fond, esenţa creştinismului este un rod al dragostei. Mântuitorul a însumat cele zece porunci ale Legii în doar două porunci – cele ale iubirii (Matei 19, 18, Matei 22, 39, Romani 13, 9). Aceste porunci, care devin măsura principală a progresului spiritual al fiecăruia care Îl urmează pe Hristos, sunt iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Poezia părintelui Ichim este o poezie profund creştină. De aceea el scrie: „Cel ce iubeşte poartă/ lui Dumnezeu inelul!" (Balada tinereţii fără bătrâneţe). În ascunzişurile din miezul baladelor descoperim de asemenea sublimarea în duh a dogorii inimii şi simţim fiorul atingerii veşniciei lumii cereşti: „Ea are veşnicia/ noi zborul ei - iubirea" (Balada vieţii fără de moarte).

Poetul se autoimaginează ca un rapsod al unor civilizaţii de demult, îngropate în timp, al unor locuri despre care tradiţia spune că ar fi fost leagănul paradisiac al primilor doi oameni, îmbăiate de râurile Tigru şi Eufrat. El este îndrăgostitul din Sumer şi cântecul său îmbracă felurite aspecte: cel al poemelor bucuriei şi pasiunii, alături de cel cu sunet vechi de alăută al baladelor şi de cel al poemelor grave, bogate în înţelesuri profunde. Majoritatea versurilor noului volum respiră din plin avântul şi vibraţia juvenilă a celebrei Cântări a Cântărilor din Vechiul Testament. „De la sânii tăi,/ pe care numai/ Cântarea Cântărilor mele/ ştie răsufletul lor să-l ascundă,/ a-nvăţat numai luna/ pe iazul cu lotusul, castul,/ cum să-şi descheie lumina/ din nasturul de undă/ Aşa grăit-am eu, Eclesiastul" (Stihuri de noapte). „La noapte/ când despleti-vei părul,/ cum s-ar putea/ să nu-nflorească/ mărul?/ Pe nume mic/ nu m-ai chemat/ cântându-mă spre muguri?/ Sub frunza străvezie/ ca fumul de porfiră-n borangic,/ ca pâcla de vison/ nu-ţi tresălta spre vinul roş/ cântarea-ngemănată/ în alb ameţitor de struguri?" (Sanherib din lăută-i cânta).

Într-un continuu dialog cu iubita sa de-a pururi, poetul rememorează evoluţia idilei lor, cu uimirile şi emoţiile de început: „Poate oi fi îndrăgostit./ Altfel ce caută spinii/ pândind, şuşotind,/ şuşotind şi pândind?/ Nu-i auzi?/.../ Ah, spinii.../ Ce greu e să fii trandafir!" (Ah, spinii). El derulează în memorie imaginile buchetului de flori, sala de concert, pantofii cu toc, perspectiva amară ce i-o conferă după ani şi ani continuarea vieţii după momentul tragic al pierderii celei dragi: „nu ştii că pe locul/ sălii de teatru de-atunci,/ cu trandafirul,/ e astăzi cimitirul" (Cimitirul Sfânta Vineri). Dulceaţa timpurilor trecute a devenit acum a „cireşelor amare", ca „dorul,/ ca luna". Cumva în tonul bucuriei primelor întâlniri ce degajă un aer proaspăt postadolescentin, vin şi poemele uşor ludice, uşor duioase, amintind de gingăşia şi puritatea copilăriei pe care o purtăm cu toţii în suflet ca pe o comoară până la sfârşitul vieţii. Un poem ca o veselă hârjoană, ca o alintătură, ca un joc de-a prinselea, în alergarea braţelor care se prind şi se desfac, este cel intitulat Din umbra peniţei: „Ştie ochiul tău de ciută/ când privirea-mi ţi-l sărută?// Dacă-ai şti, dacă-ai şti,/ mărul n-ar mai înflori.// Vrei din roşu, sau din verde,/ stih nescris să te dezmierde?// Trandafir lângă pelin.../ Vii cu mine-ntr-un rubin?// A, ceri cântec... Care-l vrei/ să-l răsar din nopţi de tei?// Ştiu-l, ştiu-l, bine-l ştiu./ Nu ţi-l dau, mă fac târziu,// iar tu preschimbată-n fragă,/ n-ai mai şti/ cât mi-eşti de dragă...". O perlă ca o cimilitură, ca un repaus liric, este şi micul poem intitulat Caligrafie, strecurat în mijlocul unui şirag de poeme grave, apăsătoare, triste sau pătrunse de sobrietatea inefabilă a transfigurării, aşa cum îşi permitea de pildă pe vremuri Robert Desnos: „Toamna cui, toamna cui/ frunzei mele vrei să-i spui?/ Toamna lui? Toamna ei?// Parcă am trăit un tei/ limpezindu-mă-n tăceri/ unde-ascunzi pe azi sub ieri.// - Doamnă, eşti cumva ce ştiu?/ - Suflă-n lampă că-i târziu!".

Un aer arhaic, de rapsod irezistibil, vine din mănunchiul de balade inclus în volum. Ele se deschid adesea cu o invitaţie ca o invocare: „Ia pana, diace,/ cerneli bogoslove,/şi scrie hrisovul/ cu negru în slove" (Balada Laurului) sau „Hai, scrie, diece, în grabă,/ uric tăbăcit în Pergam" (Balada florii de nuntă). Baladele se succed într-o anume ordine secvenţială. Întâi sunt baladele privind nunta: Balada turnului de fildeş, vorbind despre un ales dar pentru prinţesa Izvana, Balada Laurului, povestind despre mire ospătând înainte de nuntă, Balada drumului spre nuntă, descriind conversaţia plină de prevestiri a calului negru şi a unicornului alb mergând prin codri (baladă amintind cumva de celebra Baladă a mistreţului de argint a lui Şt. Aug. Doinaş) şi Balada Florii de nuntă. Urmează baladele care au ca subiect stabilitatea fericirii obţinute prin cununie, soţii dorindu-şi rând pe rând „tinereţea fără bătrâneţe" şi „viaţa fără de moarte", ursita jucând un rol important la naşterea coconului. Şirul baladelor Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer se termină cu Balada visului rănit, ca o frângere, ca o tristă întrerupere a visului frumos clădit bucată cu bucată, căci, cu toată strădania sa, omul nu se poate împotrivi celor hotărâte de Cel de Sus. Dar aripile dragostei celor care „se sorb unul din altul,/ ca nor ce-şi bea seninul" (Balada drumului spre nuntă) nu se rup. Căci mireasa care glăsuieşte a rugă alesului inimii sale („Stăpân luminii mele,/ ia-i vorba, înţeleapta!/ Ca Eva mă zideşte/ sub inimă, de-a dreapta...", în Balada vieţii fără de moarte) nu-şi pierde binecuvântarea princiară, chiar de nu va mai stăpâni lumea aceasta trecătoare („Crăiasa-i peste lumea/ unde rugină fierul,/ voi nu sunteţi din lume/ că tatăl vostru-i cerul.// Voi sunteţi din iubire,/ născuţi dintru săruturi./ De vrei să ştii de moarte/ învaţă de la fluturi", în Balada vieţii fără de moarte).

Baladele sunt pline de imagini frumoase: „zilele uitară/ c-au noapte-n sâmbur totuşi" (Balada vieţii fără de moarte); „îmi eşti preasusul/ luminii din privire" (Balada vieţii fără de moarte); „dar gândul/ privea peste cuvântul/ ce rupe frunza toamnei/ ş-acoperă pământul" (Balada vieţii fără de moarte); „aleanul de fluier/ tristeţi când îndoaie,/ dă vorbei nu frâul,/ ci-aripi de văpaie" (Balada visului rănit); „sculptată-i lumina/ cu dalta şi cu acul" (Balada tunului de fildeş). Dar o a treia parte a noului volum de versuri cuprinde poeme de o tonalitate gravă, purtând mesaje bogate în înţelesuri tainice, căci ele provin din filtrarea pasiunii iubirii, din deprinderea transcendentalității sale, realizată odată cu limpezimea atinsă de poet după trecerea prin purgatoriul suferinţelor vieţii. Aceste poeme amintesc de Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară ale lui Vasile Voiculescu. Criticii literari au descoperit în sonetele voiculesciene, rod al înţelepciunii vârstelor crepusculare, un anume ezoterism mistic. Ezoterism întâlnim şi la Dumitru Ichim, în prezentul volum, scris cu o jumătate de secol mai târziu, dar la o vârstă similară cu cea a lui Vasile Voiculescu. Nume, civilizaţii şi mituri, provenite din cultura sumeriană, aztecă sau a primilor locuitori ai Americii de Nord, ca dintr-o universalitate a spiritului umanităţii şi setei sale de transcendentalitate, sunt îmbrăcate şi transfigurate de profunde înţelesuri creştine.

Asistăm în ele la o zidire a iubitei, în adâncurile fiinţei, în adâncurile firii, în adâncurile sublimului: „Ano/.../ ca pe-o fântână te zidesc/ în piatră şi stih/ şi iarăşi în piatră de bazalt,/ Aşa-i cânta îndrăgostitul din cu Dumnezeu/ în străfundul abisului înalt...// Aminteşte-ţi de piatra lui Iacob/ şi scara-n spirală cu îngeri..." (Cerc în linie dreaptă). Poetul porneşte de la inelele de timp ale copacului, ale unui copac edenic, ca acela al „pomului oprit", ce devin spirală urcătoare spre ceruri, sub miracolul iubirii care metamorfozează duratele într-o aspiraţie spre arborele dragostei hristice, aşteptând pe malul apei din paradisul de la sfârşitul lumii. Astfel, cercul, simbol al unirii, sporit în multitudinea spiralei, devine linie dreaptă, o scară la podurile de sus, aşa cum se intitulează şi poemul. Iubirea aceasta omenească, la dimensiunile mici ale lumii noastre trecătoare, este de fapt parte din duhul marii iubiri divine, iubire care leagă uriaşul univers într-o deplină armonie, în infinitul spaţial al eternităţii: „Tu, fiul meu, cetirea/ ascult-o cum se-nrouă:/ De cauţi drum fântânii/ vă dau Poruncă Nouă:// Nu măsuraţi cu timpul/ stihoavna din grăunte,/ că piatra cât de mică-i/ la fel din duh de munte" (Balada vieţii fără de moarte). Formula „vă dau Poruncă Nouă" vine direct din cuvintele lui Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: «Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul»" (Ioan, 13, 34). Iată cum se leagă totul într-o poetică ce ascunde înţelepciuni adânci.

Sărutul ca o împărtăşanie

Durerea despărţirii ca spinul morţii pe cruce. Şi totuşi, pentru omul credincios, în aşteptarea împărăţiei divine şi a revederilor, lacrima, „jumătate apă,/ jumătate sânge" (Ioan 19:34), prin lucrarea răbdătoare a sufletului care taie drum prin durere, devine „atât de rotundă-n târziu" (Din Scripturile inimii). Faptul că numele iubitei era Florica deschide parcă, privind retrospectiv cu mintea şi cu inima, noi şi noi taine: „Iubire, cine eşti, tu ştii?// - Sunt crucea ta/ şi chiar când te-ai ascunde în pământ,/ pe lemnul tău în ziua de Florii/ îmi voi deschide, fără chei,/ un roi întreg de motocei" (Iubirea). Forţa dragostei care uneşte trainic două fiinţe, perfectându-le, conferă o nobleţe şi o adâncime sufletească ce stă deasupra perisabilităţii şi mărunţimii omului strivit de imensitatea universului: „Nu muntele e-nalt în măreţie,/ ci boaba de nisip/ ce mării îi dă sfatul/ hotarul cât să-i fie/ şi până unde plânsul ei" (Nebiblică). Amintirea îndepărtatelor prime întâlniri poartă gândul spre marile începuturi: „Nu-ntreba nici de ce,/ nici de cum, nici de când/ şi nici cum/ început ne-nceput/ începu" (Început ne-nceput începu). Da, dragostea este o forţă ce poate duce spiritul spre frumuseţea începuturilor paradisiace, când bărbatul şi femeia constituiau o unitate perfectă, nepătată încă de apariţia păcatului, aducător de durere. Poetul îmbracă acest gând în straiul întrebării într-un dialog cu Creatorul: „Cum ai născut Cuvântul,/ Atotputernice,/ uşa prin care treci fără de cheie?/ Apoi pe om,/ de ce-l făcuşi arcuş fără de strună?/.../ pentru ce din pâinea lui ai rupt/ să-i faci femeie?// Scripturile nici până azi nu ştiu/ precum nici ei fiindul împreună,/ când trupul Evei/ un sfert era spre mugur,/ iar necântatul – şoapte,/ că mărul/ nu rodise încă frupt de noapte,/ iar vinul roşu-al sevei/ era pe buze încă nerostit,/ până când lacul s-a trezit,/ spun unii,/ îmbrăţişat de cerul făr' de nor/ strângând în pumn până la sânge/ ultimul nasture al lunii/ ca solz de şarpe lucitor" (Nebiblică). Unii Sfinţi Părinţi socotesc fiinţa umană, aşa nealterată cum era la începuturi, ca fiind superioară îngerilor. Poetul scrie şi despre îngeri. Ei nu pot gusta miracolul binefăcător al îmbrăţişării dintre îndrăgostiți: „Singurătatea îngerului/ e un suspin albastru şi greu./ O singură dată/ i-am gustat amarul netors/ şi-nfricoşat m-am întors/ la poarta Olarului meu/ cerşindu-mi braţele-napoi.// Sărmanul înger!/ Născut greşit cu aripi,/ niciodată nu a putut zbura/ măcar o singură îmbrăţişare/ ca noi" (Singurătatea îngerului). Meditând la plecarea din această lume a iubitei împreună cu îngerul ei păzitor, poetul scrie astfel, terminând foarte frumos cu modificarea nespus de inspirată a unei formule tradiţionale: „Aseară am văzut pe îngerul tău/ scriind cu-o libelulă/ în loc de condei:/ Să-i fie lumina uşoară!" (Sit tibi lux levis). Iubirea este ea însăşi o imensă împărăţie, ca marea cu infinite nuanţe de culoare, cu infinite nuanţe sonore, cu atât de mult neştiut, cu atât de multe mistere. „Cum poate marea/ de-o mie şi-o mie de ori/ să şoptească tot altfel şi altfel/ cuvintele mele,/ nerostitele?//.../ În faţa iubirii/ chiar soarelui lumina îi scade-n apus,/ dar nimeni niciodată iubirii n-a spus/ că marea începe s-apună" (În limba mării chiar soarele-i un punct). Creştinul care ştie că omul a fost creat după chipul şi asemănarea Creatorului întreabă, întristat de înceţoşarea sufletului care a uitat marile întinderi de timp şi loc sădite în sufletul lui dintru începuturi: „Oare de ce oamenii având asemănarea/ au uitat să se joace de-a marea?" (Jocul de-a marea). Iată un mănunchi de versuri memorabile: „Ce frumos/ o fi-n mâinile noastre/ când sunt împreună?/ A mea este stânca/ a ta e lumina,/ şi-n mâinile noastre/ e noapte cu lună.//...// Mâna mea e-acum cerul!/ A ta este marea/ cântându-ţi cărarea,/ de flăcări jucate-n arginţi,/ numai de lună ştiută" (În mâinile noastre e noapte cu lună).

Dragostea redeschide sensibilitatea. Cheamă sufletul la viaţa adevărată. Învăţând a asculta lumea timpurilor ce nu apun, poetul aude astfel înfiorat chemările tainice venite de dincolo de hotarele văzutului şi auzitului şi întreabă elementul universal, esenţa structurii tuturor fiinţelor vii, în care şi Domnul Iisus, în înţelepciunea rosturilor Sale în această lume, coborându-se în Creaţie, a ales să se scufunde prin botez mai înainte de a începe lucrarea Sa între oameni: „Cine dincolo de vreme/ parcă-ncearcă să mă cheme?/ Nu-i a toamnă, fluier nu-i./ Apă, n-ai putea să-mi spui?" (Jarul). Iubirea se învecinează cu rugăciunea, cu fiorul evlaviei: „Şi acum îşi aminteşte marea/ de nisipul acesta de ţărm/ în care înfigi lumânarea./ Cum s-au împăcat valurile/ în acest dreptunghi cu boabe târzii,/ unde se aprind deopotrivă orele/ şi pentru morţi şi pentru vii" (Sfeşnic pe nisip). Sunt impresionante forţa de creaţie şi vitalitatea interioară, dublate de o superbă transparenţă a văzduhului, de o inepuizabilă tărie de transfigurare a înţelesurilor adânci, de o continuă ascensiune spirituală. Aflat pe vârfurile maturităţii creatoare, într-un izvor nesecat de inspiraţie - un poem pe zi - poetul cizelează şi recizelează versul, atent la incantaţii, precum un meşter care, sculptând îndelung în piatră, ajunge la o şlefuire şi limpezime a formelor ce înlesnesc o curgere infinită de lumini. Poetul a ajuns la un înalt meşteşug al artei cuvântului, la o anume artă, numai şi numai a lui, în care uneori se răsfaţă repetându-se şi în care se mişcă cu mare uşurinţă într-un vocabular construit cu trudă şi răbdare de-a lungul timpului, ca un univers propriu, rotund şi armonios. Metaforele sale sunt deosebit de elaborate. Depărtându-se de pământul din care s-au desprins, ele ajung simboluri. Iată de pildă combinaţii de cuvinte care ating abstractul precum picăturile de alcool pur, ca o şoaptă a văzduhului, după stăruitoare redistilări, ca un abur al sublimului: „lampă fără cuvinte", „crin alb de magnolii", „am trăit un tei", „ivoriu de cântec", „tăcerea de clopot din fulg". Poetul foloseşte cuvinte rare - „suschir", „vizon", „izvod", „blogorodnici", „zgripţor", „trapezuntă", „solomonariu", „pecerscă", „boieluri", „vasilisc", „aspidă", „craină". Inovează mlădieri de cuvinte - „voroneţii", „întomnu-l", „altcumul", „romanţă de-nceput noiembrin". Se desfată în sonorităţi inedite - „Sanherib", „Ninlil", „Nippur". Noul volum de versuri este, în ceea ce are el mai bun, o mare încântare. Merită dragostea, acest poate cel mai nobil sentiment omenesc şi cel mai înălţător, asemenea poeme atât de inspirate şi bine scrise. Dar să nu uităm că, oricât de măiestrit ar fi meşteşugul poetului, dragostea este mai presus de orice vers, căci este minunată şi nu are egal. O mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel într-una din epistolele sale (1 Cor. 13). O recunoaşte şi inima înfiorată a poetului: „Cel mai frumos poem/ întotdeauna rămâne nescris.//...// Cel mai frumos poem/ întotdeauna/ se reîntoarce în vis" (Cel mai frumos poem).

footer