Revista Art-emis
A ne întări înăuntru şi a inspira încredere în afară PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Duminică, 24 Ianuarie 2016 20:53

Larry Watts, Vasile Buga - Sub lupa MoscoveiJumătatea de secol în care România a avut regim comunist este o mult prea ambiţioasă încercare pentru istorici, de altfel pentru oricine are de gând să o judece. O vreme încărcată şi contradictorie, tulbure şi secretoasă, dar mai ales, în atâtea privinţe, cumplită, dureroasă şi antiumană. Dar o vreme în care, cu toate vitregiile sale, trăitorii ei au putut să făptuiască, să împlinească şi să lase în urma fapte de mândrie naţională care nu pot fi nesocotite, şterse sau uitate. Numai că lumea românească este încă şi astăzi, după mai mult de 25 de ani de atunci, prea puţin liniştită şi aşezată pentru a înţelege şi asuma aşa cum se cuvine, fără patimă şi părtinire, un trecut apropiat care tot mai arde. Istoricii, dar şi economiştii, sociologii sau politologii, sunt puşi în fata răspunderii de a pune în rama adevărului o lume care se îndepărtează în timp, fără să i se fi găsit, cel puţin deocamdată, locul cuvenit în istorie. Între numele consacrate care s-au distins în eforturi „pentru mai dreaptă cinstire", cum ar fi zis Ion Barbu, de fapt pentru o mai dreaptă judecată asupra problematicei perioade, se afla Florin Constantiniu, Dumitru Popescu, Dinu C. Giurăscu, Ioan Scurtu, dar şi istorici mai tineri, iar dintre străini, în primul rând, americanul Larry L. Watts, pentru a prelua „nominalizarea" implicită cuprinsă în noua carte a doctorului în istorie Vasile Buga, „Sub lupa Moscovei. Politica externă a României. 1965-1989".

Cu locul său distinct în această galerie de exegeţi, ca specialist redutabil în spaţiul sovietic şi post-sovietic, dar în primul rând în relaţiile româno-sovietice şi romano-ruse, istoricul şi diplomatul Vasile Buga înfăţişează şi lămureşte amplu şi documentat un capitol de referinţă din istoria dialogului României cu lumea. Şi o face prin raportare la principalul aliat, de fapt atotputernicul suzeran al României în epocă, Moscova sovietică, mereu iritată de iniţiativele şi succesele Bucureştiului în politica sa externă (cât se putea de) independenţa. Cartea descrie fascinantă performanţă (dar nu de dragul performanţei) istorică, politica şi diplomatică, numită - prozaic poate - participarea României la marea politică a lumii ca protagonist activ şi imaginativ, ascultat şi luat în seamă. Să ne închipuim cât de greu poate - şi astăzi - ajunge un stat dintre cele numite „mici şi mijlocii" (cum se spunea pe atunci) la un asemenea respect internaţional. Un stat care nu e mare putere - nici politică, nici economică, nu are arma nucleară sau o poziţie geopolitică privilegiată (dimpotrivă, una ingrată şi vulnerabilă). Un stat încă tânăr - căci împlinit în hotarele sale fireşti de numai o jumătate de secol, trecut prin două războaie mondiale şi câteva dictaturi, reîntregit, sfâşiat şi iarăşi parţial împlinit, prins apoi în rigorile şi servituţile luptei planetare pentru sfere de influenţă, după ce fusese inclus în alianţe politico-militare şi economice constrângătoare şi, pe ansamblu, păgubitoare lui.

Şi iată că un asemenea stat a săvârşit miracolul ca, neavând atuurile aici amintite sau altele, în plus, cu structurile statului şi o politică internă riguros comuniste, şi cu tot ce implică un astfel de regim, să afirme o politică externă dinamică şi chibzuită, conformă interesului naţional, chiar dacă nu întotdeauna ireproşabilă. Miracol? Mai degrabă reluarea bunei tradiţii din politica noastră externă pe care, în jurul memorabilului an 1877 Eminescu o definea prin „ceea ce ne impune chiar poziţiunea noastră geografică: de a evita orice provocare faţă de puterile noastre vecine şi de-a întreţine îndeobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni. Prin aspiraţiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol [...], ea a căutat a se apropia de civilizaţiunea europeană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru a ne întări înăuntru şi a inspira încredere înafară". Aici, în ultima frântură de text, se cuprinde esenţa crezului de totdeauna al politicii externe româneşti, indiferent de regim politică sau de epocă: „a ne întări înăuntru şi a inspira încredere înafară". Căci o politică externă credibilă înafară, apreciată de partenerii externi, dă greutate cuvântului ţării în lume, inspiră dorinţa de conlucrare, de parteneriat; ea înalţă prestigiul, dar în primul rând nivelul de securitate al ţării.
Securitate? Un exemplu: în vara lui 1968 în fata iminenţei unei invazii militare a aliaţilor din Tratatul de la Varşovia, preşedintele american Johnson i-a avertizat pe „aliaţii frăteşti" să-şi ţină legaţi câinii războiului iar premierul chinez Ciu En-lai era gata să ne trimită în sprijin tancuri.

Prestigiu? Într-un răstimp de mai puţin de două decenii, România i-a primit ca oaspeţi pe cei mai vestiţi şi puternici oameni de stat ai epocii (înafară de Papa de la Roma, preşedintele Mao şi regina Angliei, dar şi aceştia s-au întâlnit, la ei în ţară, cu şeful statului român). Cartea laboriosului şi rigurosului istoric şi politolog Vasile Buga prezintă şi explică pe îndelete „enigma şi miracolul" acestei politici, fără a-i ascunde însă nici carentele, mai ales că de pe urma unor asemenea carenţe România a plătit şi plăteşte încă şi astăzi scump. Cărţile lui Vasile Buga, ca şi cele ale lui Larry L. Watts, sunt lecturi obligatorii pentru oricine e sincer în strădania de a înţelege România de până mai ieri.

footer