Revista Art-emis
La cumpăna anilor despre „Renașterea României” PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Vineri, 01 Ianuarie 2016 00:56

Pavel Suian - Renaşterea RomanieiUn mult aşteptat „Manifest al Renaşterii Naţionale" ne este propus de ambasadorul Pavel Suian în volumul „Renaşterea României", recent apărul la Editura „Ecou Transilvan" din Cluj Napoca, în colecţia Sociologie, coordonată de prof. univ.dr. Traian Verdinaş. Manifestul „Ce-i de făcut pentru Renaşterea României" nu este o înşiruire de lozinci, nu este o formă a propagandei demagogice deşănţate, prestate de bandele de politruci, care, în mare neşimţire naţional-patriotică, ne-au furat şi pervertit suveranitatea, numai şi numai pentru propria chiverniseală. Manifestul „Ce-i de făcut pentru Renaşterea României" este o sumă de concluzii majore ale unor analize obiective asupra reuşitelor a patru ţări (Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Republica Chineză („China Taipei" - Taiwan) de a se situa în fruntea clasamentului mondial al bunăstării, după ce războaie militare, civile politice, economice şi agresiuni informaţionale, precum şi frământări interne le-au pus literalmente la pământ. Nu ştim în ce măsură autorul volumului este cunoscut publicului larg, deoarece ambasadorul Pavel Suian, datorită formei speciale a civismului său, este pus la indexul „Politically Incorrect", iar obedienţa marii părţi a presei faţă de această nouă biblie politică este neruşinos de transparentă. Onest şi temerar, Pavel Suian ţine, de altfel, să precizeze că „îşi asumă întreaga responsabilitate pentru conţinutul acestui volum. Nici semnatarul notelor de lectură nu l-a cunoscut personal pe autor, până la momentul în care acesta i-a oferit volumul, pentru ca într-una din zilele următoare să ne reîntâlnim şi să avem un lung şi interesant dialog. În fapt, domnul ambasador, avansând ca întemeiat motiv perioadele îndelungate de absenţă din ţară, a dorit să-şi aducă în actualitate referinţele iniţiale asupra unor întâmplări, evenimente şi oameni din culisele nenorocirilor naţionale. Despre Pavel Suian aveam, însă, informaţii personale relevante, din a doua jumătate a anilor '80, când i-am remarcat nota cu totul aparte a câtorva scrieri, pe cât de interesante, pe atât de disonante în peisajul ceţei ideologice de la Bucureşti. Dar, atât poziţia sa, una preponderent tehnocratică, cât şi lipsa de anvergură a revistei, destul de prăfuite, în pofida înaltului ei patronaj, nu l-au scos pe Pavel Suian dintre coperţile ei şi ale dosarului de cadre. Reîntâlnirea, după trei decenii, cu gândirea socio-politică a juristului Pavel Suian, a fost, ca şi prima oară, o revelaţie. O revelaţie care surprinde total, asemenea marilor strategii, al căror secret este simplitatea exemplară, pentru a cărei exprimare trebuie să te înnarmezi cu foarte mult curaj. Temeritatea este necesară, pentru că adevărurile profunde deranjează combinaţiile malefice ale politicii şi sparg zidurile labirintice ale morţii din Imperiului Secretului de Stat.

Care sunt, aşadar, notabilele „faptele de carte" ale autorului Pavel Suian?

Pornind de la constatarea că „România ae află în cel mai periculos moment al existenţei sale ca stat naţional, autorul, după o radiografie a dezastrului care a măturat România ultimului sfert de secol, ne demonstrează că poate fi şi mai rău, în care sens recurge la patru studii de caz pentru a demonstra că alte popoare, aflate în situaţii chiar mai grele, au regenerat. Nu prin miracole, precum Phoenix, pasărea din mitologiile marilor civilizaţii antice greceşti, egiptene şi chineze, ci prin regăsirea valorilor de identitate agresate şi afirmarea puternică a demnităţii naţionale renăscute. Nu o afirmare fals patriotardă, ci o afirmare generată de concepte economice solide, născute, la rândul lor, dintr-o filosofie a pragmatismului naţionalist fervent.

Ce ne spune autorul despre starea naţiunii române ?

Ne spune că, „Niciodată de la cucerirea Daciei de către romani, această ţară şi poporul ei, numit azi român, nu au fost într-o situaţie mai grea, mai periculoasă, mai nefericită, mai ameninţată atât din interior, cât şi din exterior"[1]. Iată de ce Ianus are două feţe, ca să vegheze, deopotrivă, asupra trădărilor din interiorul cetăţii, dar să poată fi pavăză şi în faţa pericolelor externe. Argumentele aduse de autor cu privire la vulnerabilizarea naţiunii în faţa ameninţărilor: sărăcie multă, îndatorare străină greu suportabilă, corupţie generalizată, funcţionărime supradimensionată, deci inutilă, dar mai ales incompetentă şi bugetofagă, instituţii publice penetrate de grupuri criminale transnaţionale bine organizate şi protejate, economia distrusă, învăţământul decăzut, cultura anihilată, sănătatea deplorabilă a poporului, depresia colectivă, dispreţul multora pentru valorile identitare, limba română şi cultura naţională, închinarea slugarnică şi cosmopolitismul dus până la aservire, trădare şi renegarea suveranităţii. A mai rămas ceva, ca să ne ţină ca naţiune?! Şi alte popoare au avut şi au probleme, remarcă autorul, subliniind, însă, că spre deosebire de români, acele naţiuni au şi idealuri, au planuri de realizare a acelor idealuri şi mai au şi spirit optimist, care le susţine rezistenţa[2]. Ce optimism poate avea un popor căruia îi sunt dictate legile şi ai cărui conducători primesc fiţuici prin care le sunt stabilite direcţiile politice, li se spune cu cine poate fi şi cine nu poate fi prieten poporul român? Ce suntem noi, dacă străinii ne comandă să nu ne mai iubim ţara, să nu mai avem sentimente naţionale, ba chiar să ne ruşineze fiindcă suntem români? Ne este controlat Parlamentul, ne este controlat Guvernul, ne este controlată Justiţia şi „[...] tare mă tem că ne controlează până şi serviciile secrete" (op.cit. pag.12). Preşedintele „surpriză" al României, „venit din senin", s-a dovedit că nu este şanşa cea mare, ci una mică, în continuă diminuare. Klaus Johannis rămâne prizonierul unor oameni şi structuri jalnice şi antinaţionale [...][3].

Pavel Suian nu este un defetist. Dimpotrivă, este un spirit vizionar. Românii, spune autorul, pot opri decăderea politică şi morală. Pot spune destul cu sărăcia şi umilinţa, dar pentru asta „trebuie urgent formată elita naţională care să inspire şi să conducă o revoluţie profundă a societăţii" , prin care să determine o trezire şi o renaştere naţională[4]. La câtă lipsă de receptivitate am dovedit, în 26 de ani, faţă de sacra poruncă „Deşteaptă-te române [...]" din Imnul Naţional, cuget că numai după ce ne vom prăbuşi rău de tot, ne vom urni. Ne vom urni greu şi cu dureri mari, după marea buşeală, dar, odată porniţi, şi mai greu vom fi de oprit. Cam ăsta pare a fi mesajul, iar direcţia... Vorba aceea, încotro'm vedea cu ochii! Cu ochii elitei. Ai cărei elite?! Cine, unde şi cum ne formează elita? Cine-l vede pe Klaus Iohannis înconjurându-se de o elită patriotică şi de o nouă clasă politică? În cât timp şi cu ce investiţii de capital intelectual, politic şi financiar pot fi pregătite elita şi noua clasă politică? Mai are timpul răbdare, sau o luăm pe scurtătura revoluţiei? Revoluţia nu este doar năvălirea mulţimilor instigate în palatele puterii, pentru câte-o ciordeală şi nici hora victoriei ciorditorilor. Ne-a dovedit asta şi decembrie 1989, când aparenţe formale şi diversiunil orchestrate la scară geopolitică au legitimat impostura unor bandiţi şi profitori politici. Utili doar ca scule pentru predarea României. Până la capitolul al IX-lea, „Ce-i de făcut în România?" . în care autorul are 40 de răspunsuri, cititorii vor mai avea de reflectat la mesajul primului capitol „Curajul oamenilor şi frica leilor", dar şi de zăbovit asupra analizelor de stare a naţiunii române din capitolul al II-lea, pentru a înţelege de ce România nu mai are lideri politici şi nici conducători oameni de stat, ci doar şefi, şefuleţi şi şefuţi fără prestigiu, cu nemaipomenit tupeu, dar incompetenţi, necinstinţi, laşi slugarnici şi trădători. Nedemni, poltroni şi sforari. Mârlani, bădărani şi vulgari. Hoţi, curvari şi corupţi de nu-i mai încap păşcăriile. Dar din mare nefericire, dacă ei sunt produsul unor alegeri libere, nu sunt aceste speciene replica unor eşantionane de alegători ?! Căci „culturalizarea" prin telenovele vulgare şi presa tabloidă, promovarea nonvalorilor nu putea rămâne fără impact asupra opţiunilor politice, decăzute şi ele la standardele axiologice ale mahalalei politicii, dezvoltate în platoturile televiziunilor specializate în operaţiuni psihologice speciale de formare şi manipulare a opiniilor. Binevenite sunt raportările la prima etapă a regimului comunist, asemănările fiind izbitoare, diferite sunt doar contextul temporal şi cel geopolitic. Resurecţia este stridentă! Nu scapă analizei bolile contagioase din Bizanţ şi Fanar care ne-au impregnat solul, precun bacilul lui Koch, relaţia sărăciei cu fericirea, depresia colectivă şi delaţiunea românilor, lenea de la originea sărăciei, dorinţa şi speranţa îmbogăţirii fără muncă, dar şi câteva adevăruri tulburătoare despre cine conduce „Titanicul" botezat „Uniunea Europeană", de unde şi stringenta nevoie a reconsiderării patriotismului şi a valorilor de identitate naţională.

Pe parcursul următoarelor patru capitole vom putea constata rolul patriotismului, a conştiinţei identităţii etnice ameninţate, a naţionalismului în regenerarea naţiunilor alese ca studii de caz. Criteriul de selecţie hotărâtor l-a constituit faptul că autorul a luat contact nemijlocit cu realităţie analizate.

Japonia a cunoscut două renaşteri naţionale. Restauraţia Meiji, după desfiinţarea Şhogunatului (1663-1853), care 220 de ani a ţinut ţara în totală izolare, după care a început un proces sistematic şi tenace de modernizare şi renaşterea după relaxarea restricţiilor impuse prin capitularea necondiţionată a Japoniei, din 2 septembrie 1945. Începând cu anul 1980, Japonia a implementat conceptul de "stat al dezvoltării". Dacă în cel de al doilea război mondial, Japonia a eşuat în tentativa de dominare a Statelor Unite ale Americii, ulterior ceea ce nu a reuşit prin forţa armelor, Japonia cucereşte în prezent prin puterea economică. Dezvoltarea impetuoasă a economiei japoneze este rezultanta unui puternic cuplu de forţe naţionaliste - spionaj tehnologic total şi nediscriminatoriu în priviţa ţintelor, planificarea centralizată pe termen lung a dezvoltării, disciplina militarizată a muncii, primatul companiilor naţionale, "şhoghunatul" Băncii Centrale.

Coreea de Sud a trecut de la economia bazată pe industrii uşoare, la economia bazată pe capital scump - metalurgie, chimie, construcţii navale, industrii de substituire a importurilor, construcţii de automobile şi, spre final, industriile de înaltă tehnologie. Capitalismul sud-coreean a fost ghidat de guvern prin planuri cincinale şi protecţionism transparent pentru companiile naţionale. Dacă în 1961, Coreea de Sud era una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, în prezent este pe locul în 12 clasamentul mondial al economiilor.

Singapore. Fostă colonie portugheză, olandeză şi britanică, după 50 de ani de la proclamarea independenţei, fără a avea vreo resursă naturală sau vreo industrie, Singapore este în prezent al treilea cel mai bogat stat al lumii, cu un produs industrial brut de 56.000 U.S.D./locuitor şi cu un export de 430 miliarde dolari, peste jumătate din valoarea exportului Japoniei (800 miliarde dolari)[5]. În anul 1965, nimeni nu dădea vreo şanşă de supravieţuire noului stat independent. Din anul 1959 şi până în anul 1990, Singapore a avut un singur şi cel mai longeviv prim ministru din lume, Lee Kuan Yew, chinez din minoritatea Hakka. De altfel, trebuie menţionat că 85% din populaţia ţării este de origine chineză. Absolvent emitent, ca şef de promoţie, al Universităţii Cambridge, Lee Kuan Yew a promovat meritocraţia şi a pus la bazele dezvoltării statului şi prosperităţii poporului, competenţele profesionale, cinstea şi obligaţia politicienilor de a servi binele public şi nu interesele personale. Din anul 1959 şi până în prezent, pe scena politică singaporeză a dominat o singură formaţiune politică, „The People Action Party" (Partidul Acţiunii Populare - P.A.P.), fără vreo opoziţie semnificativă, până în anul 2011, când „Worker's Party (Partidul Muncitorilor-WP)" a obţinut 40 % din voturi. Alegerile au fost libere, dar P.A.P. a câştigat, de fiecare dată,cu argumentul dezvoltării tării şi bunăstării populaţiei. În anul 1963, populaţia ţării insulare era de cca. un milion de locuitori, pentru ca în prezent să ajungă la 5,4 milioane, din care peste un milion sunt emigranţi de dată recentă. Centrul financiar din Singapore este al patrulea din lume, după Londra, New York şi Hong Kong. „Singapore Airlines" are reputaţia uneia dintre cele mai apreciate, eficiente şi preferate companii de transport aerian din lume. Portul Singapore este printre cele mai mari şi importante pe paln mondial. La o populaţie de 5,4 milioane de locuitori, Singapore are anual cca. 15 milioane de turişti.

Deciziile economice majore ale partidului de guvernământ au fost puţine, dar bine gândite[6] - înfiinţarea industriilor de substituire a importurilor sub tarife protective; investiţii masive în infrastructură finanţate din fondul de economii obligatorii pentru pensii; o legislaţie a muncii care să prevină grevele şi creşterile salariale neeconomice; continua calificare profesională a forţei de muncă; acordarea de avantaje fiscale investitorilor străini. Consecinţa acestei ultime decizii a fost aceea că statul a reuşit să strângă un stoc de investiţii străine directe care depăşesc de două ori PIB-ul ţării, şi care sunt destinate, în special, sectorului serviciilor financiare şi celui industrial, mai cu seamă în producţia de componente IT. Economia statului Singapore se bazează pe importul de materii prime şi prelucrarea acestora pentru a fi exportate. Principalele zone de export sunt Malaiezia, vecină cu Singapore, Uniunea Europeană, S.U.A. şi China. Guvernul a asanat corupţia şi menţine şi un mediu înconjurător de o curăţenie exemplară. Concomitent cu ridicarea standardului vieţii, s-a pus accent sporit pe conştientizarea apartenenţei etnice şi afirmarea identităţii naţionale.

Taiwanul, oficial Republica Chineză (din insula Taiwan, anterior Formosa) a fost, până în 1971, stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. China continentală, respectiv Republica Populară Chineză şi-a ocupat locul cuvenit la O.N.U. numai după recunoaşterea sa de către Statele Unite ale Americii, act survenit şi ca urmare a medierii diplomatice din partea României. Preşedintele Chinei naţionaliste, Chiang Kai Şek nu a acceptat divizarea Chinei şi formarea a două state chineze independente, obiectivul recuceririi Chinei continentale nefiind abandonat până în anul 1991. În anul 1954, Chiang Kai Şek a semnat un tratat de apărare reciprocă cu S.U.A., acordându-i importante facilităţi militare, iar Republica China a primit, în schimb, un important ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, care a însemnat salvarea regimului, ce adusese cu sine peste 2 milioane de susţinători de pe continent şi resturile unei armate dezorganizate, înfometate şi dezumanizate de un îndelungat război civil şi de războiul împotriva ocupaţiei japoneze. Banii primiţi nu au fost risipiţi în consum, ci destinaţi invesţiilor de dezvoltare pe termen lung, reducerii şomajului şi calificării forţei de muncă. Marea ambiţie a recuceririi Chinei continentale a constituit o puternică motivaţie pentru muncă şi dezvoltare economică , cu maxim de efort şi satisfacţii strict limitate la posibiliăţi. Miracolul economic taiwanez, ca , de altfel, şi miracolul economic japonez nu au însemnat neapărat salarii mari, neeconomice. Un important resort al progresului, subsecvent primului, l-a constituit plasamentele de capital şi marile investiţii ale capitaliştilor din Taiwan , în China continentală. Spirit întreprinzător, pur şi simplu , sau patriotism, ori şi una şi alta? Realitatea este că investitorii chinezi din Taiwan au contribuit substanţial la creşterea puterii economice a Chinei. China este, totuşi, China peste tot în lume, unde chinezii s-ar afla! Şi, nu în ultimul rând ca importanţă şi perspectivă, relativa normalizarea a relaţiilor cu China continentală, intervenită după anul 2008, concomitent cu consolidarea noii identităţii economice a Extremului Orient, în condiţiile în care China ar deţine jumătate din datoriile Statelor Unite ale Americii, intercondiţionează progresul tuturor competitorilor care au luat startul în Secolul Pacificului. Motiv pentru care, fondatorii Noului Imperiu American descriu China ca cea mai mare ameninţare la adresa supremaţiei mondiale a Statelor Unite ale Americii. Ce ar avea de învăţat România din experienele celor patru state din spaţii culturale fără contigenţe, cu popoare atât de diferite şi cu mentalităţi şi viziuni aparte asupra lumii şi a vieţii şi, totuşi, atât de aproape în faţa alternativei existenţiale de „a fi sau a nu fi" ? Categoric, avem în faţă mari lecţii de demnitate naţională. Dar, răspunsul cel mai aproape de adevăr, în nici un fel sugerat, date fiind particularităţile politice, istorice şi chiar de serios deficit democratic, în acceptia „politically correct", este bine să şi-l nuanţeze fiecare, apofundând şi unele dintre izvoarele documentare indicate de autor.

Notă: Despre autor sunt publice, fără ştiinţă de a fi contestate, elementele de biografie anexate.
Pavel Suian a absolvit Facultatea de Drept la Cluj in 1963, urmată de studii postuniversitare la Universitatea Bucureşti. În 1969 a participat la un seminar american desfăşurat la Salzburg (Austria). In 1970-1971 a absolvit un curs de Relaţii Internaţionale la Universitatea Amsterdam. A devenit doctor în Drept Internaţional în 1976. Dupa ce a activat ca judecator şi procuror între 1963 si 1966, a predat la „Institutul de studii politice şi sociale" (fostul „Ştefan Gheorghiu") şi a fost director în Consiliul de Stat al R.S.R. până în 1989, dar şi membru al C.C. al P.C.R. După 1989, a fost director general in Ministerul Mediului (1990-1992), apoi consilier legislativ la M.A.E. (1993-1994), ambasador in Kenya si reprezentant permanent la Programul Na-iunilor Unite pentru Mediu (U.N.E.P.). Intre 1998 si 2003 a activat ca înalt funcţionar la sediul central U.N.E.P. de la Geneva, după care s-a pensionat. Este profesor la Universitatea „Bogdan Vodă", Cluj.
-----------------------------------
[1] Pavel Suian „Renaşterea României", Cluj-Napoca, Editura „Ecou Transilvan" 2015 pag.7.
[2] Ibidem, op.cit. pag.10.
[3] Ibidem, op.cit. pag.15.
[4] Ibidem, op.cit.pag 14.
[5] CIA World Factbook. Statisticile F.M.I. şi ale Băncii Mondiale plimbă aiurea adevărul.
[6] op. cit. pag.229.

footer