Revista Art-emis
Ilie Gorjan - Un poet cult şi responsabil PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Luni, 28 Martie 2011 20:40
coperta - Pamantul meu cu gust de secera - Ilie Gorjan
Atitudinea lirică a unei fiinţe superioare

Ilie Gorjan - poet de atitudine, cult şi responsabil - un glas postmodern valoros care dă o certă acoperire numelui său, pune în circuitul literar al prezentului, prin Editura „Diagonal", volumul Pământul meu cu gust de seceră. O sută opt poeme, exerciţii de naturaleţe lirică într-un limbaj popular simplu, nu simplist, ca modalitate de analiză existenţială, de revitalizare a valorilor din societatea satului românesc de odinioară, a legăturilor sale cu pămîntul strămoşesc, cu noţiunea de acasă; sau efortul unei fiinţe superioare de a sesiza, cu disperarea izbucnită din conştiinţa omului inteligent şi echilibrat, tragismul existenţei şi de a-i reda vibraţiile autentice în vers. Mai mare dragul să stai în pagini de veghe, în voia metaforei, cititor cotropit de oralitatea unui poet măsurat, să-l auzi dialogînd cu personaje din lumea satului, romanţînd în sonete sau rondel: „E vremea crucilor ce dau în floare,/ În aerul mai trist ca un zapis,/ La capul mamei arde-o lumânare,/ Chiar lângă crucea albă ca un vis./ E cimitirul mamei adăpat de soare,/ Cu are blând şi flori ca-n paradis,/ Pământul parcă plânge-atunci când e deschis/ Să-nghită sec o viaţă trecătoare./ La capul mamei arde-o lumânare."

Să auzi cum din „pământul cu gust de seceră creşte timpul dincolo de veac", să auzi cum se desprind din „rădăcinile apelor", literă cu literă, rînd cu rînd, „potecile ca un cântec", cum „ploaia ca o turmă" închide şi deschide „fereastra lui Dumnezeu", de la care, cu „ochi umbroşi", îl urmăresc bunicii şi alte personaje cu privirile răsucite către lumea satului. Nu găsesc genul proxim al acestei stări fixate în şuruburi de mătase veche de către poetul-general, aşezat cu trăire pură la masa de scris, pe care sensul bun al inspiraţiei îl acoperă dincolo de gleznă, urcă şi mai mult cu fiecare vers, îl inundă ca un abur subţire „marea cu glasul tăiat": „Să ne fiarbă-n sânge iar paharul plin/ Şi în lutul vieţii să visăm olarul/ Răvaşit de taine, căutându-şi harul/ Şi iubindu-şi roata, forţă de destin./ Să ne fie-albastru timpul rău, hoinarul/ Prins în coada strunei în mănunchi de frâu,/ Să sorbim căldura dintr-un pat pietros/ Şi să stingă-noapte vântul felinarul,/ Să ne prindă zorii în desfrîu/ Ca pe doi luceferi într-un râu frumos".

E linişte, e seară, poetul monologhează/dialoghează pe colile de scris cu  trecutul său, vine poate şi ploaia, şi undeva, la cîteva ferestre mai jos, cineva se aude citind cu voce tare. Nu e o aluzie auditivă, poetul Ilie Gorjan presimte că un necunoscut îi dublează vocea, îl imită citind cu „glasul salcâmilor, cu gând de plumb", îi imită paşii pierduţi pe „fruntea timpului", cu ieri, cu mîine - neştiutul cititor se aşează deodată cu el „la adăpost, în inima satului": „Un cârd de gâşte-şi face loc prin ştir/ Ca şi soldaţii iernii curpinşi de nenoroc,/ Aprinzi o lumânare în deal la cimitir/ Şi mângâi crucea albă cu-o lacrimă de foc/ Răzbeşti uşor prin aerul rămas copil/ Cu paşi de umbră pe drumul ostenit,/ Porţi aripi de lumină pe suflet şi tiptil/ Începi un nou urcuş pe timpul priponit.",  urcuşul pe care cartea  îl simte în propriul trup.

Pentru domnia sa, generalul Ilie Gorjan, poezia este balsamul prin care labirintul lăuntric, exilat prea mult timp în interstiţiile tăcerii, devine ţesătură lirică populară, tămăduindu-i, cu propriile revolte, rănile deschise de „viaţa ca o plasă": „Priveşte ţăranul cum i se usucă/ porumbul,/ cum i se răsucesc frunzele,/ ca un fuior se răsucesc,/ ca o lacrimă uscată,/ cum moare încet sub privirile lui/ ca un copil bolnav/ de oftică,/ „Doamne, mare e mila ta",/ zice ţăranul,/ apucând un codru de mămăligă/ din care muşcă de parc-ar avea dinţi de sticlă". Poetul tolănit în „iarbă căruntă" intră în „umbra amintirilor", intră în timp cu tot trupul, face echilibristică pe sîrma unei disperări molcome, în timp ce marginile existenţei cotidiene îl îndreptăţesc la sfîşietoare strigăte, cărora li se abandonează cu feciorelnică lipsă de apărare: „Mama e o biserică/ în care intri/ cu degetele sufletului,/ pipăind icoanele iubirii/ şi cu ramurile inimii/ crescînd pe glas de îngeri,/ obiserică în care/ ai supt lapte din flori/ demăr/ şi te-ai jucat cu braţele/ cădelniţilor/ până ţi-au crescut/ mugurii vieţii pe nume,...".

În faţa timpului, poetul Ilie Gorjan îşi simte fiinţa precum copacul în faţa tăietorului de lemne. Dar curajul se înveşmîntă în oralitatea perfectului simplu şi compus, în rigoare şi disciplină, aşa încît fiecare poem ia formă expresivă, popular-arhaic, dozată cu suficientă muniţie lirică. Poetul se simte în largul său, foloseşte cu egală eficienţă protestul şi mărturisirea, ca şi cum atotpunitivul poet şi-ar fi scris poemele împotriva sa, ducînd pînă la perfecţiune arta de a lucra cu sinele creator, de a lucra, de fapt, cu subtilitate împotriva trecerii timpului. Fiind doctor în drept, Ilie Gorjan, în speţă un bun legiuitor al cadrelor poetice, dă dovadă de multă abilitate în a-şi pune în valoare pledoariile lirice. Fiecare poem îl apropie tot mai mult de rigoare, depărtîndu-l în egală măsură de anomaliile cotidiene, iar volumul redă în integralitate imaginea  fiinţei morale a poetului. Pentru că Ilie Gorjan posedă ştiinţa rarisimă de a se raporta exclusiv la lucrurile cheie, la scene care reproduc cu maximă eficienţă formule de viaţă, biografii spirituale ale satului românesc. footer