Revista Art-emis
Ilie Gorjan - Un poet cult ?i responsabil PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Luni, 28 Martie 2011 20:40
coperta - Pamantul meu cu gust de secera - Ilie Gorjan
Atitudinea liric? a unei fiin?e superioare

Ilie Gorjan - poet de atitudine, cult ?i responsabil - un glas postmodern valoros care d? o cert? acoperire numelui s?u, pune īn circuitul literar al prezentului, prin Editura „Diagonal", volumul P?māntul meu cu gust de secer?. O sut? opt poeme, exerci?ii de naturale?e liric? īntr-un limbaj popular simplu, nu simplist, ca modalitate de analiz? existen?ial?, de revitalizare a valorilor din societatea satului romānesc de odinioar?, a leg?turilor sale cu p?mīntul str?mo?esc, cu no?iunea de acas?; sau efortul unei fiin?e superioare de a sesiza, cu disperarea izbucnit? din con?tiin?a omului inteligent ?i echilibrat, tragismul existen?ei ?i de a-i reda vibra?iile autentice īn vers. Mai mare dragul s? stai īn pagini de veghe, īn voia metaforei, cititor cotropit de oralitatea unui poet m?surat, s?-l auzi dialogīnd cu personaje din lumea satului, roman?īnd īn sonete sau rondel: „E vremea crucilor ce dau īn floare,/ Īn aerul mai trist ca un zapis,/ La capul mamei arde-o lumānare,/ Chiar lāng? crucea alb? ca un vis./ E cimitirul mamei ad?pat de soare,/ Cu are blānd ?i flori ca-n paradis,/ P?māntul parc? plānge-atunci cānd e deschis/ S?-nghit? sec o via?? trec?toare./ La capul mamei arde-o lumānare."

S? auzi cum din „p?māntul cu gust de secer? cre?te timpul dincolo de veac", s? auzi cum se desprind din „r?d?cinile apelor", liter? cu liter?, rīnd cu rīnd, „potecile ca un cāntec", cum „ploaia ca o turm?" īnchide ?i deschide „fereastra lui Dumnezeu", de la care, cu „ochi umbro?i", īl urm?resc bunicii ?i alte personaje cu privirile r?sucite c?tre lumea satului. Nu g?sesc genul proxim al acestei st?ri fixate īn ?uruburi de m?tase veche de c?tre poetul-general, a?ezat cu tr?ire pur? la masa de scris, pe care sensul bun al inspira?iei īl acoper? dincolo de glezn?, urc? ?i mai mult cu fiecare vers, īl inund? ca un abur sub?ire „marea cu glasul t?iat": „S? ne fiarb?-n sānge iar paharul plin/ ?i īn lutul vie?ii s? vis?m olarul/ R?va?it de taine, c?utāndu-?i harul/ ?i iubindu-?i roata, for?? de destin./ S? ne fie-albastru timpul r?u, hoinarul/ Prins īn coada strunei īn m?nunchi de frāu,/ S? sorbim c?ldura dintr-un pat pietros/ ?i s? sting?-noapte vāntul felinarul,/ S? ne prind? zorii īn desfrīu/ Ca pe doi luceferi īntr-un rāu frumos".

E lini?te, e sear?, poetul monologheaz?/dialogheaz? pe colile de scris cu  trecutul s?u, vine poate ?i ploaia, ?i undeva, la cīteva ferestre mai jos, cineva se aude citind cu voce tare. Nu e o aluzie auditiv?, poetul Ilie Gorjan presimte c? un necunoscut īi dubleaz? vocea, īl imit? citind cu „glasul salcāmilor, cu gānd de plumb", īi imit? pa?ii pierdu?i pe „fruntea timpului", cu ieri, cu mīine - ne?tiutul cititor se a?eaz? deodat? cu el „la ad?post, īn inima satului": „Un cārd de gā?te-?i face loc prin ?tir/ Ca ?i solda?ii iernii curpin?i de nenoroc,/ Aprinzi o lumānare īn deal la cimitir/ ?i māngāi crucea alb? cu-o lacrim? de foc/ R?zbe?ti u?or prin aerul r?mas copil/ Cu pa?i de umbr? pe drumul ostenit,/ Por?i aripi de lumin? pe suflet ?i tiptil/ Īncepi un nou urcu? pe timpul priponit.",  urcu?ul pe care cartea  īl simte īn propriul trup.

Pentru domnia sa, generalul Ilie Gorjan, poezia este balsamul prin care labirintul l?untric, exilat prea mult timp īn intersti?iile t?cerii, devine ?es?tur? liric? popular?, t?m?duindu-i, cu propriile revolte, r?nile deschise de „via?a ca o plas?": „Prive?te ??ranul cum i se usuc?/ porumbul,/ cum i se r?sucesc frunzele,/ ca un fuior se r?sucesc,/ ca o lacrim? uscat?,/ cum moare īncet sub privirile lui/ ca un copil bolnav/ de oftic?,/ „Doamne, mare e mila ta",/ zice ??ranul,/ apucānd un codru de m?m?lig?/ din care mu?c? de parc-ar avea din?i de sticl?". Poetul tol?nit īn „iarb? c?runt?" intr? īn „umbra amintirilor", intr? īn timp cu tot trupul, face echilibristic? pe sīrma unei disper?ri molcome, īn timp ce marginile existen?ei cotidiene īl īndrept??esc la sfī?ietoare strig?te, c?rora li se abandoneaz? cu feciorelnic? lips? de ap?rare: „Mama e o biseric?/ īn care intri/ cu degetele sufletului,/ pip?ind icoanele iubirii/ ?i cu ramurile inimii/ crescīnd pe glas de īngeri,/ obiseric? īn care/ ai supt lapte din flori/ dem?r/ ?i te-ai jucat cu bra?ele/ c?delni?ilor/ pān? ?i-au crescut/ mugurii vie?ii pe nume,...".

Īn fa?a timpului, poetul Ilie Gorjan ī?i simte fiin?a precum copacul īn fa?a t?ietorului de lemne. Dar curajul se īnve?mīnt? īn oralitatea perfectului simplu ?i compus, īn rigoare ?i disciplin?, a?a īncīt fiecare poem ia form? expresiv?, popular-arhaic, dozat? cu suficient? muni?ie liric?. Poetul se simte īn largul s?u, folose?te cu egal? eficien?? protestul ?i m?rturisirea, ca ?i cum atotpunitivul poet ?i-ar fi scris poemele īmpotriva sa, ducīnd pīn? la perfec?iune arta de a lucra cu sinele creator, de a lucra, de fapt, cu subtilitate īmpotriva trecerii timpului. Fiind doctor īn drept, Ilie Gorjan, īn spe?? un bun legiuitor al cadrelor poetice, d? dovad? de mult? abilitate īn a-?i pune īn valoare pledoariile lirice. Fiecare poem īl apropie tot mai mult de rigoare, dep?rtīndu-l īn egal? m?sur? de anomaliile cotidiene, iar volumul red? īn integralitate imaginea  fiin?ei morale a poetului. Pentru c? Ilie Gorjan posed? ?tiin?a rarisim? de a se raporta exclusiv la lucrurile cheie, la scene care reproduc cu maxim? eficien?? formule de via??, biografii spirituale ale satului romānesc. footer