Revista Art-emis
Marian Ilie - Recuperarea interioar? PDF Imprimare Email
Mircea Lungu   
Duminică, 19 Iulie 2015 20:46

Marian Ilie - MellactoniaScris? la persoana întâi ?i pulsând de seva imagina?iei dar ?i de certitudinea desf?t?toare c? doar dragostea îl poart? pretutindeni cu ea, cartea de poeme a lui Marian Ilie „Dreapt? dragostea mea - Mellactonia" (Editura Semne, Bucure?ti, 2007) nu este doar un debut în volum. Este ?i prilejul unei reîntoarceri, ideale, i-a? spune, în spectacolul vie?ii, pe firul unui limbaj izvorât din chiar fiin?a sa, din spa?iul comprimat aflat în rezonan?? cu o singur? tob? numit?, în ansamblul tehnic al efectelor sonore, inima. Reîntoarcerea are loc prin abordarea câtorva teme: copil?ria, risipirea, dezam?girea, emo?ia aflat? în spatele cuvintelor, libertatea de a ac?iona spontan, necenzurat, amplificând de fiecare dat? cercul magic din jurul lor, ca-ntr-o serie de minipovestiri legate tot mai mult între ele pe m?sur? ce sim?urile se strecoar? afar?, f?când s? vibreze membrana cosmic? a cuvântului. Tema central?, îns?, r?mâne dragostea. Declarat? sau nu. Odat? scris, cuvântul devine o parte a lumii vizuale ?i a unei posibile exclama?ii: acesta sunt eu!, poetul fiind con?tient c? altfel s-ar putea pierde mare parte din elementul personal al dragostei, pe de o parte, pe de alta, vorbind, înconjurându-se de o lume a sunetului, învolburat? precum dragostea sa, Mellactonia, este sigur c? aceasta va genera oricând un refuz al limit?rii în ceea ce prive?te punerea laolalt? a sentimentelor. „Bate vântul de tine - m-aprind/ ?i din trup îmi slobod nori de fum/ calci pe coamele lor ca ?i cum/ ai goni pe-un ogor aburind/ ?i nu pot s? te prind/ nici acum...". Dragostea, ca principiu de baz? al existen?ei fream?tului lâng? femeia iubit?, în trupul c?reia a iubit iubite mai multe decât „toate cantoanele-n grab? p?r?site," îl conduce pe poet spre singura concluzie (ascunde ea teama de victorie sau bucuria înfrângerii?): „Dragostea mi-e postulat", pentru ca apoi s? jure „c? dragostea-i stare de zbor/ ?i c? zborul e dragoste pur?/ eu ce port universul pe gur?/ te s?rut din înalt ?i mi-e dor// de parfumu-?i de vi?? de vie". Conturat? aievea „te simt în aerul ce-n piept m? apas?", iubita este pretextul de a vorbi despre sine, cu patim? ?i r?sf??, cu deta?area celui ce-?i caut? „urma pe sub bol?i celeste". C?utând a-n?elege, nu ce vrea poetul s? spun? ci, ce-n?eleg eu cu instrumentele mele de lucru, constat c? poetul îmi d? indicii, cum ar fi acesta : „Sunt cal ispitit la o iarb? de gal?/ Z?bala m? roade cuminte la gur?/ îmi spumeg? trupul strunit de z?bal?... " sau „M? reg?sesc adesea în plin? lunecare/ pe-un tobogan ce trupul fl?mând mi-l jinduia/ ?i m? prefac în vultur cu aripi planetare/ într-o plutire-n cercuri pe dup? gura ta" ?i, ca-ntr-o revolt? a mocnetului unui trup „?intit cu o stânc? de-un zeu" sau a unei revela?ii c? poezia nu e doar de natur? feminin?, „M? scutur de tine: femeia/ cea parte a mea din scripturi/ m? scutur sim?ind c? m? furi/ când eu str?juiesc Heracleea". În al?i termeni, poemul-femeie e gata s? i se a?eze poetului în memorie într-o oralitate de net?g?duit, aproape devoratoare, când el se afl? deja la intersec?ia destinului cu tragicul: „Vino hangiule bun/ toarn? r?chie-n cinzeac?/ beau pentru cea care pleac?/ ard pentru cel ce r?mân// ...Bântuie dragostea mea/ florile cad de alint/câmpul devine argint/ codrii devin alpaca//...Umple-mi cinzeaca de jar/ Sting?-se dorul de ea/ înc-o visez cum pleca/ peste un deal de zadar". Barierele precum moartea, timpul, fiin?a sunt invocate cu limpezime, într-un elogiu adus libert??ii de a iubii tragic, eul asumându-?i riscul întâlnirii cu limita existen?ial?, într-un scenariu alimentat de apetitul poetului pentru mister, diafan, chiar împotriva voin?ei sale: „Trupurile noastre cap?t? contur/ numai c?tre ziu? când se-aud coco?ii/ fr?mânt?m o noapte lutul cel mai pur/ peste care zorii leag?n? macii ro?ii// Ca dup-un incendiu f?r? început/ roua dimine?ii las? peste noi/ un contur de suflet ?i de trup de lut/ dup-aceea?i lege - joc de dor de doi".

Prin poemele înc?rcate de-o vitalitate exersat?, Marian Ilie dore?te s? resping? agresiv banalul plin de p?cate, mergând con?tient c?tre un anume tip de infern prin care sper? s? se purifice, solicitat fiind la maximum de tot ceea ce îi e dat - ?i o declar? public, pentru c? îi place s? se aud? pe sine, exploziv ?i liric, metaforic ?i aluziv - s? tr?iasc? doar r?scolind trupul iubitei, acum ?i aici: „Mai las?-mi noaptea asta - s? te mângâi/ cum numai eu te ?tiu a mângâia/ stufosul trup ce-l r?scolesc un crâng îi/ ?i-a? haiduci prin el pân? mai va...// ?tii trupul t?u pe care mi-am crestat/ în miezu-atâtor nop?i o ve?nicie/ m-a ispitit ?i iat? m? abat/ s?-l r?scolesc cum nimeni nu mai ?tie". Parafrazându-l pe Hegel care spunea „pune?i-v? în pielea universului", poetul pare s? ne-ndemne a ne pune în pielea lui, dintr-un considerent cât se poate de omenesc: recuperarea interioar?. Experimente pe propria-i piele, e?ecuri ?i speran?e, o saga încorporat? în actul simbolic de preg?tire a decant?rii, deci a unui experiment alchimic, în interiorul timpului, a prezentului de viitor, f?r? odihn?, cu semnifica?ia gesturilor care amintesc de mitul prometeic: „?i muream - a câta mia oar? -/ s?getat muream ?i înviam/ m? dureau durerile de-afar?/ ?i-?i primeam iubirea ca balsam". Ironic, n?scocind un subterfugiu, o abreviere care s?-i permit? s? tr?iasc? euforic, în contradic?ie cu metafora vie?ii, poetul se dore?te apoi a fi acel „Uau" exclamativ, oriunde ?i oricând, ca personaj desprins din textele piramidelor sau ca început al unei formule magice de trecere de la Antichitate la Evul Mediu, un menestrel în final, gata s?-?i încerce vocea nimerit fiind la s?rb?toarea propriei sale imagina?ii dominate de alegoriile care-i dicteaz? scriitura, la un moment dat: „În ?ara Laptelui de Cuc/ mâncam ?i beam pe veresie/ primeam de peste tot ciubuc/ s? m? declam în poezie// Primari celebri m? chemau/ - Hai ?i la noi, M?ria ta/ S? ne mai poveste?ti de Uau -/ ?i zau n-aveam cum rezista// Uau eram eu - un menestrel -/ cu hoarde de admiratori/ de la colib? la castel/ eram st?pânul unei ??ri// în care m? f?ceam copil/ ?i recitam ca-ntr-o be?ie/ balada omului umil...". Cu un harna?ament simbolic propriu, „s?mân?a ierbii dragostei", „taine gri", „trag un chiot de-acolo din cal", „arca trupului", „salcie grea de furtuni", vulcani mocnind de lapte", „galopul ca o licoare uciga??", „ceasurile albei dedubl?ri", poetul, tem?tor s? nu e?ueze în derizoriu tocmai acum, la cincizeci de ani, î?i cuprinde sufletu-ntr-o rug? de final, neuitând, totu?i, s? ne avertizeze, subtil, c?-i „gem m?runtaile de lav?": „Iat? - am trecut cincizeci de spire/ ca b?tute-n muchie de piatr?/ am ucis iluzii bând iubire/ îmb?tându-mi trupul - Doamne, iart?// Am cincizeci de ani - mai d?-mi pe-atât/ s? m? ghiftui Doamnea-al meu de via??/ s?-mi atârn iubirile la gât...".

Ce r?spuns va fi primit în întregul umanit??ii sale, r?mâne s? ne spun?, într-un deplin acord cu propriul narcisism ?i cu cât de drept a stat el fa?? de dreapt? dragostea sa Mellactonia, f?r? s? dea nim?nui socoteal? de mocnetul trupului s?u, „nebun ?i frumos ca Apollo", autorul însu?i, într-un viitor volum de poeme.

footer