Revista Art-emis
Marian Ilie - Recuperarea interioară PDF Imprimare Email
Mircea Lungu   
Duminică, 19 Iulie 2015 20:46

Marian Ilie - MellactoniaScrisă la persoana întâi şi pulsând de seva imaginaţiei dar şi de certitudinea desfătătoare că doar dragostea îl poartă pretutindeni cu ea, cartea de poeme a lui Marian Ilie „Dreaptă dragostea mea - Mellactonia" (Editura Semne, București, 2007) nu este doar un debut în volum. Este şi prilejul unei reîntoarceri, ideale, i-aş spune, în spectacolul vieţii, pe firul unui limbaj izvorât din chiar fiinţa sa, din spaţiul comprimat aflat în rezonanţă cu o singură tobă numită, în ansamblul tehnic al efectelor sonore, inima. Reîntoarcerea are loc prin abordarea câtorva teme: copilăria, risipirea, dezamăgirea, emoţia aflată în spatele cuvintelor, libertatea de a acţiona spontan, necenzurat, amplificând de fiecare dată cercul magic din jurul lor, ca-ntr-o serie de minipovestiri legate tot mai mult între ele pe măsură ce simţurile se strecoară afară, făcând să vibreze membrana cosmică a cuvântului. Tema centrală, însă, rămâne dragostea. Declarată sau nu. Odată scris, cuvântul devine o parte a lumii vizuale şi a unei posibile exclamaţii: acesta sunt eu!, poetul fiind conştient că altfel s-ar putea pierde mare parte din elementul personal al dragostei, pe de o parte, pe de alta, vorbind, înconjurându-se de o lume a sunetului, învolburată precum dragostea sa, Mellactonia, este sigur că aceasta va genera oricând un refuz al limitării în ceea ce priveşte punerea laolaltă a sentimentelor. „Bate vântul de tine - m-aprind/ şi din trup îmi slobod nori de fum/ calci pe coamele lor ca şi cum/ ai goni pe-un ogor aburind/ şi nu pot să te prind/ nici acum...". Dragostea, ca principiu de bază al existenţei freamătului lângă femeia iubită, în trupul căreia a iubit iubite mai multe decât „toate cantoanele-n grabă părăsite," îl conduce pe poet spre singura concluzie (ascunde ea teama de victorie sau bucuria înfrângerii?): „Dragostea mi-e postulat", pentru ca apoi să jure „că dragostea-i stare de zbor/ şi că zborul e dragoste pură/ eu ce port universul pe gură/ te sărut din înalt şi mi-e dor// de parfumu-ţi de viţă de vie". Conturată aievea „te simt în aerul ce-n piept mă apasă", iubita este pretextul de a vorbi despre sine, cu patimă şi răsfăţ, cu detaşarea celui ce-şi caută „urma pe sub bolţi celeste". Căutând a-nţelege, nu ce vrea poetul să spună ci, ce-nţeleg eu cu instrumentele mele de lucru, constat că poetul îmi dă indicii, cum ar fi acesta : „Sunt cal ispitit la o iarbă de gală/ Zăbala mă roade cuminte la gură/ îmi spumegă trupul strunit de zăbală... " sau „Mă regăsesc adesea în plină lunecare/ pe-un tobogan ce trupul flămând mi-l jinduia/ şi mă prefac în vultur cu aripi planetare/ într-o plutire-n cercuri pe după gura ta" şi, ca-ntr-o revoltă a mocnetului unui trup „ţintit cu o stâncă de-un zeu" sau a unei revelaţii că poezia nu e doar de natură feminină, „Mă scutur de tine: femeia/ cea parte a mea din scripturi/ mă scutur simţind că mă furi/ când eu străjuiesc Heracleea". În alţi termeni, poemul-femeie e gata să i se aşeze poetului în memorie într-o oralitate de netăgăduit, aproape devoratoare, când el se află deja la intersecţia destinului cu tragicul: „Vino hangiule bun/ toarnă răchie-n cinzeacă/ beau pentru cea care pleacă/ ard pentru cel ce rămân// ...Bântuie dragostea mea/ florile cad de alint/câmpul devine argint/ codrii devin alpaca//...Umple-mi cinzeaca de jar/ Stingă-se dorul de ea/ înc-o visez cum pleca/ peste un deal de zadar". Barierele precum moartea, timpul, fiinţa sunt invocate cu limpezime, într-un elogiu adus libertăţii de a iubii tragic, eul asumându-şi riscul întâlnirii cu limita existenţială, într-un scenariu alimentat de apetitul poetului pentru mister, diafan, chiar împotriva voinţei sale: „Trupurile noastre capătă contur/ numai către ziuă când se-aud cocoşii/ frământăm o noapte lutul cel mai pur/ peste care zorii leagănă macii roşii// Ca dup-un incendiu fără început/ roua dimineţii lasă peste noi/ un contur de suflet şi de trup de lut/ dup-aceeaşi lege - joc de dor de doi".

Prin poemele încărcate de-o vitalitate exersată, Marian Ilie doreşte să respingă agresiv banalul plin de păcate, mergând conştient către un anume tip de infern prin care speră să se purifice, solicitat fiind la maximum de tot ceea ce îi e dat - şi o declară public, pentru că îi place să se audă pe sine, exploziv şi liric, metaforic şi aluziv - să trăiască doar răscolind trupul iubitei, acum şi aici: „Mai lasă-mi noaptea asta - să te mângâi/ cum numai eu te ştiu a mângâia/ stufosul trup ce-l răscolesc un crâng îi/ şi-aş haiduci prin el până mai va...// Ştii trupul tău pe care mi-am crestat/ în miezu-atâtor nopţi o veşnicie/ m-a ispitit şi iată mă abat/ să-l răscolesc cum nimeni nu mai ştie". Parafrazându-l pe Hegel care spunea „puneţi-vă în pielea universului", poetul pare să ne-ndemne a ne pune în pielea lui, dintr-un considerent cât se poate de omenesc: recuperarea interioară. Experimente pe propria-i piele, eşecuri şi speranţe, o saga încorporată în actul simbolic de pregătire a decantării, deci a unui experiment alchimic, în interiorul timpului, a prezentului de viitor, fără odihnă, cu semnificaţia gesturilor care amintesc de mitul prometeic: „Şi muream - a câta mia oară -/ săgetat muream şi înviam/ mă dureau durerile de-afară/ şi-ţi primeam iubirea ca balsam". Ironic, născocind un subterfugiu, o abreviere care să-i permită să trăiască euforic, în contradicţie cu metafora vieţii, poetul se doreşte apoi a fi acel „Uau" exclamativ, oriunde şi oricând, ca personaj desprins din textele piramidelor sau ca început al unei formule magice de trecere de la Antichitate la Evul Mediu, un menestrel în final, gata să-şi încerce vocea nimerit fiind la sărbătoarea propriei sale imaginaţii dominate de alegoriile care-i dictează scriitura, la un moment dat: „În Ţara Laptelui de Cuc/ mâncam şi beam pe veresie/ primeam de peste tot ciubuc/ să mă declam în poezie// Primari celebri mă chemau/ - Hai şi la noi, Măria ta/ Să ne mai povesteşti de Uau -/ și zau n-aveam cum rezista// Uau eram eu - un menestrel -/ cu hoarde de admiratori/ de la colibă la castel/ eram stăpânul unei ţări// în care mă făceam copil/ şi recitam ca-ntr-o beţie/ balada omului umil...". Cu un harnaşament simbolic propriu, „sămânţa ierbii dragostei", „taine gri", „trag un chiot de-acolo din cal", „arca trupului", „salcie grea de furtuni", vulcani mocnind de lapte", „galopul ca o licoare ucigaşă", „ceasurile albei dedublări", poetul, temător să nu eşueze în derizoriu tocmai acum, la cincizeci de ani, îşi cuprinde sufletu-ntr-o rugă de final, neuitând, totuşi, să ne avertizeze, subtil, că-i „gem măruntaile de lavă": „Iată - am trecut cincizeci de spire/ ca bătute-n muchie de piatră/ am ucis iluzii bând iubire/ îmbătându-mi trupul - Doamne, iartă// Am cincizeci de ani - mai dă-mi pe-atât/ să mă ghiftui Doamnea-al meu de viaţă/ să-mi atârn iubirile la gât...".

Ce răspuns va fi primit în întregul umanităţii sale, rămâne să ne spună, într-un deplin acord cu propriul narcisism şi cu cât de drept a stat el faţă de dreaptă dragostea sa Mellactonia, fără să dea nimănui socoteală de mocnetul trupului său, „nebun şi frumos ca Apollo", autorul însuşi, într-un viitor volum de poeme.

footer