Paul Everac - „Nevolnice tâlcuri şi rime” Imprimare
Maria Diana Popescu   
Marţi, 15 Martie 2011 17:42
Paul EveracPersonalitate controversată, recunoscut însă ca unul dintre marii dramaturgi ai României, Paul Everac, pe numele său adevărat Petru Constantinescu, s-a născut la 23 august 1924, la Oradea. Semnează cărţile de teatru: „Ştafeta nevăzută" (1959), „Logodna" (1962), „Ferestre deschise" (1963), „O întâlnire neobişnuită/Câteva halbe cu rom" (1964), „Curierul invizibil" (1964), „Simple coincidenţe" (1966), „Şi la stânga, trei ciocane" (1967), „Iancu la Hălmagiu" (1967), „Chiriţa pe şantier" (1970), „Un fluture pe lampă" (1974), „Doi patrioţi năpăstuiţi", „Ferestre deschise", „Cititorul de contor", „Coada" (2004). Cărţi de proză: „Don Juan din Grădina Icoanei" (1968); „Funigei peste Alpi" (1987). Eseuri: „Reflecţii despre inteligenţă. Opinii" (1967), „Apel către tâmpiţi" (2003), „Thalia Zurbaghie Libertatea mult aşteptată şi fiicele ei" et caetera. Poeme: „Nevolnice tâlcuri şi rime" (Editura SemnE). Centrul de greutate în sens axiologic cade, în opera maestrului Paul Everac, tot în sfera teatrului. Cartea de poezii a domniei sale, „Nevolnice tâlcuri şi rime" (Editura „SemnE"), este însă un semn care vorbeşte clar că Paul Everac, reputat dramaturg şi regizor, şi-a păstrat intactă puterea scrisului şi a creaţiei. Paginile acestui interesant volum de versuri sînt o expunere polemic-esenţializată a sinelui, veşmîntul clasicizant al exigenţei de stil, contrastul între fineţea observaţiilor asupra prezentului şi rama mereu perceptibilă a conştiinţei sale, înfăţişînd totodată poziţia de apărător fără concesii al tradiţiilor, al valorii, deşi maestrul Everac se dezice de creaţiile sale, scriind în prolog: „Cer iertare smerit pentru limpezimea nepermisă a acestor poeme. Ea poate să însemne sărăcie sufletească, inaderenţă la marea poezie, anacronism stilistic. Stau şi mă întreb: unde e absconsul, ezotericul, fulguraţia, bizarul, inefabilul? Unde e incongruenţa sugestivă, reverberaţia abisală? Totul e neted. Prea. Atîta pot. Îmi simt nevolnicia. Poate agăţ totuşi câteva sensuri sincere, directe, venite de mai departe, cum ar fi poezia tradiţională, sau de mai aproape, cum ar fi iminenta dispariţie. În rest: peste tomuri brăcuite aşternând şi eu un brac". Cît de frumos vrea să se proclame maestrul învins! Cît de frumos se scuză, dar continuă să stăruie. Sînt cunoscute multe cazuri în literatura lumii cînd un scriitor şi-a subapreciat sau supraapreciat opera, a făcut ierarhizări contrazise de cititori şi critici, apoi şi de posteritate. Mă gîndesc la „Fecioara din Orléans" a lui Voltaire, scrisă într-o mod burlesc şi care mi se pare o versificare licenţioasă, în care nu recunosc nici zîmbetul, nici ironia voltairiană. Iubitorii au preţuit-o, la vremea sa, poemul rămînînd popular cîteva decenii după moartea lui Voltaire.

În judecata pe care o face eului şi timpului său, maestrul Everac jonglează cu tragedia, cu terifiantul, cu situaţiile limită, cu ironia amară sau elegant-licenţioasă, păstrînd însă acea clasică „bienséance", prin care cruţă sensibilitatea cititorilor. Paul Everac are, cu modestie, conştiinţa de a fi adus teatrului importante înnoiri, de a-l fi strămutat din sfera miturilor în varietatea istoriei şi a geografiei, lărgind cu mult punctele de (re)pornire şi înţelegere. În sensul de categorie estetică, neredusă la veşminte aproximative, poezia volumului de faţă este o „aşezare de gală" în jurul maestrului şi o insistentă prezenţă, cu o margine sensibilă de aproximaţie la cititorul postmodern. Citite una după alta, poeziile dau impresia de cuminţenie rece, stîrnită prin teamă; Paul Everac simte şi vorbeşte cu nonşalanţă şi cu inteligentă despre registrul morţii. Sesizăm în vocea poetului vibraţia amănuntului tragic al sfîrşitului: „Cu cât slăbesc mă simt mai tare/ În armonie şi visare/ Cu cât puterile-mi apun/ Mi-e teamă că devin mai bun/ Cu cât mă simt mai neîntreg/ Cu atâta de ceilalţi mă leg/ Cu cât tot scapăt şi mă-nclin/ Mi-e teamă că devin creştin/ Cu cît mă scurmă un nou of/ Mă adîncesc ca filosof/ Când nu voi mai vedea deloc/ Mi-e teamă că devin proroc".

Fidelă faţă de realitate şi faţă de lumea sa sufletească, poezia trădează nevoia de comunicare cu tot ceea ce presupune aceasta, inclusiv abolirea unor convenţii ale vieţii, în favoarea, în mod fatal, celor ale morţii. La prima citire versurile par nişte texte rimate, care atrag atenţia asupra autorului şi asupra faptului că acesta participă la tragedia propriului spirit („Cântec", „Post Scriptum", „Întâlnire", „A face"), însă, insistînd asupra lor, indică propriul alfabet genetic şi fac necontenit aluzie la tradiţia culturală a poporului român, la propriul destin, devin pe neaşteptate meditaţie horaţiană asupra sfîrşitului, invocă „divina prezenţă a imperfectului, a viciului şi a morţii" („Balize"). „Nevolnicele tâlcuri şi rime" invită să luăm aminte la farmecul prezent în orice lucru, oricît de umil, la forţa de seducţie a tot ceea ce este real, viu, dar şi la tragicul din „semnele deja prea tocite ale timpului". footer