Revista Art-emis
Un redutabil mesager al adevărului PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Ion Ciocanu, Chişinău   
Miercuri, 10 Iunie 2015 19:18

Prof. univ. dr. Nicolae MătcaşOricât de mult şi de multe s-ar spune despre fiecare dintre cei trei bărbaţi care au stat neclintiţi la datorie în 1989, când se decidea soarta însăşi a spiritualităţii noastre: Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, niciodată nu va fi suficient. Nu ignorăm contribuţia celorlalţi savanţi şi parlamentari care au activat în cadrul Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii noastre, au întocmit şi publicat câteva proiecte de legi cu privire la funcţionarea limbilor în Republica Moldova (îi evidenţiem aici pe Silviu Berejan şi pe Tudor Ţopa), dar simţim până în prezent nevoia de a remarca rara competenţă ştiinţifică, fermitatea atitudinii şi, în fine, ecoul profund al articolelor, prelegerilor şi discursurilor radiofonice şi televizate ale lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş şi arta dialogului cu deputaţii, în special cu rusofonii şi rusofilii care se opuneau cu înverşunare ideii înseşi de declarare a statalităţii limbii populaţiei majoritare şi cu conducerea de atunci a unicului partid de guvernământ, de care a dat dovadă Ion Borşevici. În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Mătcaş, este necesar să accentuăm că Domnia sa a fost printre primii oameni de ştiinţă care încă în timpul Uniunii Sovietice a argumentat cu probe irefutabile necesitatea salvării urgente a limbii noastre, aflată sub tirania nemiloasă a celei ruse. Şeful Catedrei de limba şi literatura moldovenească (în terminologia timpului), la 24 septembrie 1987, în articolul Înaripaţi de simţăminte sfinte, publicat în săptămânalul „Literatura şi Arta", afirma că „a vorbi neîngrijit, stâlcit, bâlbâindu-te, uitând cum îi spune greblei în limba ta maternă, înseamnă... a demonstra o ignoranţă crasă faţă de poporul tău...". Tot aici profesorul se întreba retoric: „De ce să aşteptăm să ne vină în ospeţie un corespondent de la Învăţământul public, care să ne dea în obraz că la intrarea în instituţia ce poartă numele marelui patriot care a fost Ion Creangă lipseşte inscripţia în graiul acestui nemuritor predecesor?...".

În articolul „Ultima redută", apărut pe 22 octombrie 1988 în săptămânalul „Învăţământul public", Nicolae Mătcaş abordează în mod curajos şi argumentat mai multe aspecte „dificile" ale limbii noastre. Referindu-se la unitatea limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului, profesorul universitar menţionează: „un rus get-beget din Omsk, Victor Grebenşcicov, un ucrainean sadea din Harkov, Eugen Hodun, învaţă, fiecare în parte, câte o limbă străină diferită (primul - româna, cel de-al doilea - „moldoveneasca") şi, când colo, se dovedeşte că ambii vorbesc una şi aceeaşi limbă! Un Eminescu şi un Creangă sunt unanim recunoscuţi atât de scriitori moldoveni, cât şi de scriitori români şi, când colo, se constată că scriu într-o limbă, şi nu în două! Un poet din Letonia, Leons Briedis, învaţă la Universitatea din Chişinău limba „moldovenească" şi, când face o călătorie la Bucureşti, românii sunt încântaţi de româna perfectă pe care o vorbeşte dumnealui! În plină restructurare scriitori sovietici moldoveni... sunt editaţi, azi, în original (fără nici o vocabulă „tradusă"), însă cu caractere latine la Bucureşti, clasici români... - cu litere chirilice la Chişinău şi sunt înţeleşi de toată lumea de aici şi de dincolo, iar noi continuăm a persevera în „«teoria» celor două limbi...". Printre cele patru priorităţi ale revenirii scrisului nostru la grafia latină autorul „Ultimei redute" consemnează şi faptul că „alfabetul latin ar fi un eficient mijloc de rezistenţă la poluarea limbii cu cele mai barbare monstruozităţi, pentru că orice Ioan-fără-de-ţară s-ar poticni inevitabil la încercarea de a transpune în formă grafică latină anomaliile din propria-i vorbire de tipul lui щчоткэ, ведомость, учот şi şi-ar mai aminti cum i se zice greblei în moldoveneşte". Anume începând cu articolul „Ultima redută", Nicolae Mătcaş s-a afirmat plenar ca luptător fervent pentru românitatea noastră şi a limbii pe care o vorbim, ca polemist înfocat, bine înarmat teoreticeşte, ca apărător consecvent şi de nădejde al cauzei noastre naţionale. A urmat cartea „Coloana infinită a graiului matern", gândită şi redactată în colaborare cu Ion Dumeniuk şi editată în 1990. Regăsim aici articolul la care ne-am referit anterior, sunt demne de toată luarea aminte studiile elaborate în tandem cu colegul de breaslă nominalizat, dar intenţionăm să dezvăluim faţa inconfundabilă a lui Nicolae Mătcaş, evidenţiind un interviu acordat ziarului „Tinerimea Moldovei" la 2 noiembrie 1988 şi o cuvântare rostită în cadrul sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S.M. la 30 august 1989. Când corespondentul ziarului îl întreabă de ce şi după „istorica hotărâre" cu privire la îmbunătăţirea studierii limbii moldoveneşti în republică (din 1985) mii şi mii de cetăţeni „continuă să-şi exprime profunda îngrijorare în legătură cu starea şi cu perspectivele de dezvoltare a limbii materne", intervievatul se dovedeşte un cercetător care nu doar cunoaşte adevărul, ci îl şi spune fără înconjur, răspicat : că „hotărârea n-a reflectat nici pe departe starea tragică a limbii noastre", că aceasta „e vorbită în temei la piaţă şi la bucătărie, căci în altă parte n-are loc, se află într-un hal fără de hal, este un erzaţ sau surogat, căruia nici calificativul de «ţărănesc» («царанский язык»), pe care i-l atribuie, denigrator, unii necunoscători, nu i se potriveşte deloc" şi că „avem de a face cu un sabir moldo-rus ca frangleza (adică franceza) din Canada". Concluzia despre nominalizata hotărâre de partid este nemiloasă: că ea, „în loc să sune alarma, constată pe un ton calm, obişnuit pentru sute de alte hotărâri, că «în modul de organizare a învăţării limbii moldoveneşti în republică există neajunsuri, lacune, rezerve nefolosite»...".

Nicolae Mătcaş critică orientarea pur pedagogică a hotărârii în discuţie, chiar persiflează pe seama ei: „de parcă «tiraspolizarea» ar avea loc undeva în Patagonia, de parcă numai într-un oarecare institut agricol, în care învăţarea limbii moldoveneşti se desfăşoară pe larg, există doar unele lacune". Că uzitează de glotonimul „limba moldovenească", e firesc în condiţiile în care abia se avansa ideea recunoaşterii oficiale a „identităţii lingvistice moldo-române, realmente existentă". E cazul să deschidem paranteza că anume despre fostul institut agricol se discuta pe atunci în presă, în urma unei atitudini dezmăţate a trimisului Moscovei Viktor Smirnov, că, chipurile, studenţii de la această instituţie ar fi naţionalişti şi fii de chiaburi, deoarece vor să înveţe după manuale în limba lor maternă, atitudine preluată slugarnic şi de unii profesori autohtoni slabi de virtute. În felul acesta Nicolae Mătcaş se pronunţa direct şi fără menajament împotriva unei indicaţii „de sus". Dar el nu se limita doar la atât, ci punea degetul pe rană, dezvăluind starea tragică, după cum o numise mai înainte, a limbii poporului nostru în condiţiile dominării limbii ruse. El nu cruţă instituţiile de învăţământ, „şcolile şi grădiniţele mixte, de exemplu, care au zdruncinat din temelie baza articulatorică a structurii sonore a limbii moldoveneşti nu numai la oraşe, dar şi la ţară [...] şcolile tehnico-profesionale şi medii de specialitate, instituţiile de învăţământ superior în care au fost lichidate grupele cu predarea tuturor disciplinelor în limba maternă a ascultătorilor" şi trage o primă concluzie extrem de drastică: „Înainte nu aveam specialişti, însă aveam limbă, adică existam ca naţiune. Acuma avem specialişti, dar pierdem limba, adică încetăm a mai exista ca naţiune". Concluzia esenţială care se vrea o altă, mai solidă, replică dată trimisului moscovit este exprimată în mod interogativ: „Cine poartă azi vina pentru izgonirea limbii moldoveneşti din ministere, departamente, întreprinderi, transport, din ştiinţă etc.? Pentru izgonirea şi desconsiderarea ei afişată, fără pic de jenă, din partea unor conlocuitori, inclusiv a unor şefi de primă mărime?". Paranteza care urmează pare superfluă, dar în contextul anului 1988 nu era de prisos: „De parcă la desemnarea lor ca şefi, paralel cu calităţile politico-organizatorice, ideologice, morale ş.a., n-ar trebui luată în considerare şi cerinţa elementară de a cunoaşte limba statului pe care îl vor conduce...".

Nicolae Mătcaş dovedeşte o informare concretă, pe urmele proaspete ale dezvăluirilor necruţătoare din presa timpului, de vreme ce recrutează fapte criminale din excelentul articol „Hai, puiu, la grădiniţă" al lui Ştefan Melnic, de exemplu - faptul că „în 27 din cele 32 de grădiniţe din raionul Lenin al capitalei şefele nu ştiu nici o boabă moldoveneşte (ca, de altfel, şi şefa Secţiei raionale de învăţământ)" sau acela că şefa unei instituţii preşcolare din Durleşti, frecventată de 187 de copii moldoveni şi de numai 26 de nemoldoveni, „nu vrea nici în ruptul capului să rezolve rugămintea părinţilor de a deschide şi grupe moldoveneşti". În plan lingvistic, Nicolae Mătcaş evidenţia adevăruri dureroase, cărora abia în anii 1988-1989 începuserăm să le oferim loc în scrierile noastre („...Bilingvismul nu e o mişcare într-un singur sens (naţional-rus), cum mai este conceput de unii, ci una bilaterală, adică şi rus-naţional, în republicile naţionale"). Nu s-au lăsat mult aşteptate soluţiile propuse (în 1988!): „decretarea limbii materne a moldovenilor ca limbă de stat a republicii; recunoaşterea identităţii lingvistice moldo-române; revenirea la grafia latină; instaurarea în republică a unui bilingvism armonios; lărgirea funcţiilor sociale şi dezvoltarea nestingherită a limbii moldoveneşti" şi, neapărat, „restabilirea unor relaţii normale de colaborare cu R.S.R.". Astăzi, când problemele abordate de cunoscutul lingvist au fost rezolvate, s-ar părea că Domnia sa forţa uşi deschise. Dar nu este deloc aşa. Nicolae Mătcaş punea degetul pe răni adânci şi mergea în primele rânduri ale luptătorilor pentru revigorarea limbii române împrepună cu Valentin Mândâcanu, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru, Arcadie Evdoşenco, Vasile Melnic ş.a. „E prea critică situaţia în care se află limba noastră pentru a tărăgăna la nesfârşit rezolvarea a ceea ce e posibil de rezolvat chiar azi. Cancerul limbii materne reclamă intervenţii urgente. Mâine ar putea fi prea târziu" conchidea - repetăm: în 1988! - curajosul slujitor al idealurilor noastre naţionale.

Din amintita deja cuvântare la sesiunea a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti din 30 august 1989 reproducem o afirmaţie pe cât de riscantă la ora rostirii, pe atât de întemeiată şi probând o înţelegere justă a stării de lucruri: „Ca acasă trebuie să se simtă (în republica noastră. - I.C.) cel care este cu adevărat acasă, iar cel care şi-a făcut casă cu mine, pe pământul meu strămoşesc, se va simţi ca acasă... numai dacă se va acomoda la legile casei, dacă le va respecta. Adică, dacă se va integra în viaţa spirituală (deci, şi în cea lingvistică) a noii sale case". Şi – ca o descifrare a afirmaţiei citate - un postulat valabil până în prezent: „Omul trebuie să corespundă cerinţelor profesionale pe care le înaintează postul sau funcţia ce urmează a o deţine sau exercita, indiferent de naţionalitate... Este însă... de-a dreptul amoral să deţii un post fără a cunoaşte limba unei întregi naţiuni, a unui întreg grup etnic ce ţine la limba sa ca la lumina ochilor şi să-i impui limba ta". În definitiv, toate articolele şi studiile din cartea Coloana infinită a graiului matern, majoritatea scrise în tandem cu Ion Dumeniuk, ni-l prezintă în ipostaza unui lingvist de mare îndrăzneală ştiinţifică şi cetăţenească. E o calitate care nu l-a părăsit nici în anii de după 31 august 1989. Mai curând dimpotrivă, de vreme ce şi într-o carte de cultivare a limbii - „De la grotesc la sublim" (Chişinău, Revista „Limba Română",1995) - Domnia sa cugetă la fel de îndrăzneţ şi profund, dezvăluie adevăruri adânci şi dureroase, incitând cititorul la meditaţii şi atitudini menite să ne smulgă din letargia la care ne osândiseră anii de vegetare în condiţiile ţarismulu rus şi ale sovietelor nu mai puţin ruseşti. „Deschizându-ni-se portiţa pentru a ieşi pe pajiştea libertăţilor unei democraţii veritabile, constata cu durere Nicolae Mătcaş în studiul Numai în miezul limbii, noi ne tragem înapoi în ţarcul gândirii totalitare şi al mentalităţii de sclav. Respingem verticalitatea demnităţii şi ne închinăm mersului de râmă. Sfidăm adevărul istoric şi ştiinţific - la nivel de legiuitori - şi promovăm aberaţii, făcându-ne de ruşine în faţa întregii lumi".

Redutabilul savant se dovedeşte necruţător cu acei conaţionali care se ţin morţiş de etnonimul „popor moldovenesc" şi glotonimul „limba moldovenească": „E timpul să le-o spunem renegaţilor neamului că nu mai vrem să fim minciuniţi. Că nu mai vrem să ne facem de râs în faţa lumii. Că nu mai vrem să gândim la comanda cuiva şi în limba cuiva. Că suntem români pe străbun pământ românesc şi de aceea vrem să gândim, să vorbim şi să simţim româneşte". Cităm din studiul amintit un aforism de toată frumuseţea: „...Limba română fără noi a existat şi există, noi fără limba română - niciodată!" - şi purcedem la analiza succintă a celei mai consistente cărţi de lingvistică a lui Nicolae Mătcaş: „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul" (Revista „Limba Română", Asociaţia Culturală „Grai şi suflet", Chişinău, 1998). Ideea călăuzitoare a cărţii este enunţată, din capul locului, într-un succint cuvânt Din partea autorului: „A respinge românismul, a opune moldovenismul noţiunii de românitate, a declara o campanie de agresiune şi ură furibundă faţă de tot ce e românesc... înseamnă a lovi în propria ta fiinţă, în propriul tău neam, înseamnă a renunţa la seminţia din care faci parte prin naştere şi a trece la alt neam, înseamnă a te ieniceri, a te căzăci, a te muscăli". Convingerea autorului e că „a ne împărţi în români şi moldoveni, vlahi etc., a ne face să credem că suntem popoare diferite şi că vorbim limbi diferite pentru a spulbera orice gând «subversiv» despre vreo « unire-n cuget şi simţiri », acesta e scopul tuturor românofobilor, fie ei de speţă străină, fie autohtoni". Cu riscul de a repeta lucruri bine cunoscute savanţilor filologi, Nicolae Mătcaş revine la o seamă de afirmaţii ale cronicarilor, scriitorilor clasici şi colegilor lingvişti contemporani care au argumentat că nu există o limbă „moldovenească", deosebită de limba română. Reluăm şi noi câteva, pentru a sublinia competenţa, onestitatea ştiinţifică şi perseverenţa colegului care nu oboseşte să popularizeze adevărul despre noi şi despre limba noastră.

Două nume de referinţă - academicienii Alexandru Graur şi Ion Coteanu - au fost speculate intens de moldoveniştii noştri primitivi şi ignoranţi, susţinând că aceştia ar fi afirmat că există limba „moldovenească". Speculaţiile renegaţilor neamului nostru sunt citate şi de Nicolae Mătcaş în studiul „O limbă - o naţiune", însă Domnia sa nu pregetă să arate - spre deosebire de oponenţi - că Alexandru Graur, de exemplu, într-un interviu din 2 octombrie 1985, acordat profesorului Petrache Dima de la Liceul „Unirea" din Focşani, la întrebarea dacă se poate vorbi de existenţa unei limbi moldoveneşti a răspuns prompt: „Bineînţeles, nu; moldoveneasca este un dialect (sau subdialect) al limbii române (sau dacoromâne)" şi indică amănunţit sursa: „Revista noastră", anul XIV, nr. 113-115, oct.-dec. 1985, pag. 215-216. Şi-a revizuit onest opinia despre aşa-zisa limbă „moldovenească" şi academicianul Ion Coteanu, în cuvântul său inaugural la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi-Chişinău, 6-9 iunie 1994): „...datorită restructurărilor geopolitice din Europa, unele concepte care privesc profesiunea noastră sunt utilizate cu scopul de a justifica o anumită atitudine cu vizibil substrat politic, fiindcă ce altceva poate fi afirmaţia mai mult ori mai puţin insistentă a unora după care modul în care vorbesc moldovenii din stânga Prutului nu e limbă română, ci limbă moldovenească, altă limbă aşadar decât cea vorbită şi scrisă în dreapta Prutului?" („Limba Română", 1994, nr. 3, pag. 8).

O primă concluzie a eruditului nostru coleg este că, „dacă şi-au recunoscut sincer păcatele din timpul dominaţiei regimului totalitar savanţi ca Al. Graur şi I. Coteanu, cu atât mai mult era de datoria noastră, a savanţilor romanişti din fosta U.R.S.S., să facem lucrul acesta, ceea ce s-a şi întâmplat la noi după proclamarea independenţei republicii şi orientarea spre construirea unui stat de drept". Urmează exemplele de rigoare: „A spus-o explicit şi academicianul Corlăteanu (cu numele căruia speculează moldoveniştii): avem o singură limbă şi ea se numeşte limba română. Au spus-o răspicat Ion Eţcu şi Alexandru Dârul... S-a speculat cu numele lui R. Piotrowski, dar iată-l pe savantul rus chiar aici, printre noi, şi D-sa afirmă de la înalta tribună a Parlamentului moldav că în cele două state româneşti există o singură limbă şi numele ei corect este limba română". Ei toţi „în timpurile de tristă amintire... au fost siliţi să spună neadevăruri (lucru pe care l-au recunoscut ei înşişi în perioada de renaştere naţională şi de revenire la valorile sacre)" şi „a le scoate ochii că atunci au spus una, iar acum alta, aşa cum procedează unii ideologi de astăzi, este incorect, speculativ şi amoral".
Însuşindu-şi temeinic obligaţiunea de „a spune adevărul şi numai adevărul", Nicolae Mătcaş argumentează convingător faptul că atunci când vreun renegat „încearcă a spune că lexemul moldovean ar fi mai vechi decât cuvântul român, el comite o greşeală ştiinţifică flagrantă, deoarece cuvântul român a dăinuit pe meleagurile noastre de la începutul erei; cuvântul român... este evoluţia firească a cuvântului latin romanus, care e la fel de vechi ca şi Roma şi romanii. Când acelaşi cineva încearcă să spună că Statul Moldovenesc e mai vechi decât cel Românesc, el iarăşi comite o fraudă, pentru că statul feudal Ţara Românească (numit şi Muntenia, iar de străini - Valahia) există din 1324, iar statul feudal Moldova - din 1359". Altfel zis, „ «român » este numele cel mai vechi al descendenţilor romanilor pe pământul Daciei şi în teritoriile învecinate cu ea, nume care le-a ţinut trează conştiinţa de apartenenţă la o viţă nobilă - la romani, adevăr afirmat la tot pasul de cronicari, de învăţaţii Şcolii Ardelene, de preclasici şi clasici, de lumea ştiinţifică".

O fire cutezătoare şi perseverentă, un model de onestitate ştiinţifică şi, nu în ultimul rând, un car de erudiţie în domeniul lingvisticii - iată cine este colegul nostru Nicolae Mătcaş. Întru dezvăluirea acestui adevăr s-ar cuveni să punem în lumină şi în valoare ideile şi atitudinile promovate de Domnia sa în studiile „Unitate de limbă - unitate de neam", „Limba moldovenească: simulacrul argumentului ştiinţific", „Glasul blândei Basarabii", „Sadoveanu despre rusificarea Basarabiei de până la 1918", „Ion Creangă între particular-românesc şi general-românesc", „Ce realităţi cultural-politice l-au influenţat pe Mateevici? ", altfel zis - întreaga carte „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul", lucru plăcut, dar greu realizabil şi care l-ar priva pe cititorul acestor rânduri de enorma plăcere de a le descoperi, savura şi populariza el însuşi la o lectură la fel de atentă şi pătrunzătoare. De aceea punem punctul de rigoare aici, îndemnând cititorul să nu lase cumva fără atenţie eseul „Scrisoare dincolo de moarte", adresat marelui luptător pentru unitatea etnică şi culturală a românilor de pretutindeni Ion Dumeniuk, eseu care poate fi înţeles şi ca o profesiune de credinţă a onestului, perseverentului şi neobositului om de cultură care şi la cei 65 de ani împliniţi ne serveşte drept exemplu de verticalitate cetăţenească, ştiinţifică şi naţională.

Notă: Ion Ciocanu este prof. univ., dr. hab., colaboraborator știinţific principal la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, Chișinău. Articol apărut în revista „Limba Română", nr. 5-9, anul XV, 2005 (Chișinău).

footer