Revista Art-emis
România și aliații incompatibili PDF Imprimare Email
Lazăr Lădariu   
Miercuri, 03 Iunie 2015 20:23

Larry Watts - Aliati incompatibiliParticiparea României la cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Germania celui de-Al Treilea Reich, punându-i acestuia la dispoziție resursele umane, financiare și naturale (petrolul) ale țării, luptând, pe frontul de Est, ciudat, alături de Ungaria horthystă, constituie preocuparea și obiectul cărții istoricului Larry L. Watts: „Aliați incompatibili. România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich". O istorie a unor aliați, obligați să aleagă între alternative nefaste, încercând să amelioreze cele mai grave consecințe ale acestora, supraviețuindu-le sau sfârșind prin a fi copleșiți de ele. Desecretizarea arhivelor rusești, după 1991, a scos în evidență, confirmând faptul, că reala consolidare a Statului Român unitar, după Unirea de la 1 Decembrie 1918, a determinat ca „Ungaria și U.R.S.S. să formeze o alianță, de facto, împotriva României, amiralul Horthy și regimul său reușind să realizeze o înțelegere cu Stalin vizavi de România". Horthy intenționa să apeleze, încă din 1919, la sprijinul militar al Moscovei împotriva României, netezind drumul prin numirea, ca șef al Statului-Major, în 1930, a unui fost comandant al Armatei Roșii a lui Bela Kun, totul în vederea unei coaliții împotriva României și a unei înțelegeri cu Stalin privind împărțirea finală a teritoriului românesc. În acest context, al unei fragile posibilități, „era destul de greu României să contrabalanseze dominația sovietică și germano-ungară, căutând garanții de securitate în afara regiunii". Dinamica alianțelor a fost considerată, încă din antichitate, unul dintre factorii determinanți ai relațiilor stabilite. Relațiile militare în vremuri de război se bazează pe balanțele de putere și de interese. Monarhia dualistă austro-ungară s-a aliat cu Germania imperială și cu Puterile Centrale, în timpul Primului Război Mondial, și s-a prăbușit odată cu înfrângerea acestora, în 1918. Guvernul Ungariei s-a prăbușit și el, „sub scurtul regim revoluționar, comunist, al lui Bela Kun, care a instituit «teroarea roșie», după model bolșevic", și a inițiat o ofensivă, cu succes temporar, împotriva nou createi Cehoslovacii, în 1919, și una fără succes, împotriva României. A urmat guvernul lui Horthy Miklos, cu mica lui armată de la Szeged, instituind, la rândul lui, „teroarea albă". Teritoriile pierdute, după 1918, „au provocat o profundă nemulțumire, revizionismul unguresc devenind o obsesie națională, într-o deșartă speranță a revenirii la ce a fost odată". Scopul Ungariei era recuperarea teritoriilor care au făcut parte din fostul imperiu (Cehoslovacia, Iugoslavia, România), acestea beneficiind de Mica Antantă care le proteja.

România beneficia de sprijinul substanțial al Franței, cu un puternic sentiment francofon, cu un sprijin hotărâtor în asistență militară, la care se adăugau considerabilele câștiguri teritoriale de război: Transilvania, Basarabia și nordul Bucovinei. Așadar, Franța și Marea Britanie erau „garánții principali ai păcii postbelice", ai unei Românii „cu implicare activă în Liga Națiunilor, un oponent total al revizionismului". România milita pentru contracararea bolșevismului, în pofida unei lipse simțite a unei responsabilități, din partea elitei politice și a unui rege, Carol al II-lea. Pe de o parte exista amenințarea, directă, sovietică, cu pretențiile teritoriale față de România. Pe de altă parte, Germania susținea revizionismul ungar. La granița cu România, două state - Ungaria și Bulgaria - pândeau momentul ruperii ei. U.R.S.S. și Ungaria nu se împăcau cu pierderile teritoriale de după Primul Război Mondial, deși populația românească, în Transilvania și în Basarabia, era „covârșitor românească", pe pământ din totdeauna românesc. Cominternul punea la cale și alte provocări: raiduri comuniste în satele basarabene, atacuri asupra jandarmeriei române și a posturilor de grăniceri, culminând, în anul 1924, cu ocuparea orașului basarabean Tatarbunar, declarat «capitală a Republicii Sovietice Moldova», apoi urma declararea, după tiparul stabilit la Moscova, a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, adică „nucleul unei Basarabii eliberate" la hotarele României. România avea o relație antagonistă cu Germania, datând încă din Primul Război Mondial, când Puterile Centrale au invadat și ocupat mai mult de jumătate din teritoriul românesc, când, pe câmpurile de luptă, s-au pierdut peste 300.000 de vieți omenești, când pierderile civile au depășit 500.000 de oameni: tifos, lipsuri, foamete, boli.

După 1933, venirea la putere a lui Adolf Hitler, după retragerea din Liga Națiunilor, Germania se identifică cu înclinațiile fățișe spre revizionism și anihilarea Păcii de la Versailles, iar Budapesta, cu sprijinul Berlinului, are pretenții teritoriale asupra României. Timp în care Moscova devine „o amenințare majoră pentru România", cu toate că a semnat tratatul privind definirea agresorului, „prin care recunoștea, de facto, Basarabia ca fiind teritoriu românesc, declarându-se împotriva revizionismului". Era un motiv ca politicienii românii să creadă că-i posibilă o apropiere de Moscova, în 1935, sperându-se în necesarele „relații rezonabile", încât mai multe efective militare din Est au fost deplasate în Vest, ajungându-se ca, la începutul anului 1936, cam 60% din trupele românești se aflau la granița cu Ungaria. Germania sprijinea, în continuare, Ungaria revizionistă. „țară mică și slabă", cum spunea Nicolae Titulescu, România nu putea duce o politică antigermană, nici antisovietică, chiar dacă cu Germania nu existau dispute teritoriale, ci cu Rusia bolșevică, cea care refuza să recunoască, de jure, Basarabia. Încetul cu încetul, „Germania a devenit, din nou, partenerul principal al Ungariei, sprijinind-o să anexeze, la 30 august 1940, nordul Transilvaniei, după cel de-al doilea arbitraj de la Viena. Potrivit lui Iuhasz Gyula, pe la sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940, prin cercurile conducerii militare ungare circula ideea unei operații comune, maghiaro-sovietice, împotriva României, imediat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Veaceslav Molotov considera că „există o bază pentru cererile Ungariei față de România!". Așadar, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, amenințarea sovietică devenea realitate! De remarcat că, în perioada 1933-1937, „eforturile regelui Carol al II-lea, de a îmbunătăți relațiile cu Germania, au avut prea puține rezultate„". Iar sistemul anterior de alianțe românești începe să se clatine serios. Din 1939, însă, după eșecul Germaniei de a produce combustibil sintetic, dependența germană de petrolul românesc este tot mai vizibilă, deși relațiile româno-germane erau blocate de exigențele parteneriatului germano-ungar. Era vremea în care Ion Antonescu, fost ministru al Apărării (1937-1938), cu o carieră militară „care cuprindea trei dintre războaiele României, fost comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat-Major, cu un prestigiu și o personalitate uimitoare, devenea o mare autoritate privind securitatea națională. Împreună cu Nicolae Titulescu reia apropierea față de Moscova, „pentru eliminarea unei surse de vulnerabilitate în fața creșterii pericolului german, atâta timp cât Ungaria și Bulgaria se află în sfera germano-italiană", mai ales că „un atac dinspre Vest, unde Germania susținea pretențiile revizioniste ale Ungariei, era oricând posibil. Se spera, astfel, ca U.R.S.S. „să rămână favorabil neutră". O naivitate!

Amenințarea militară sovietică, tot mai intensă, care viza și alte granițe ale României, urmate de notele ultimative din 27-28 iunie 1940, era, de fapt, cu aprobarea germană, conform Pactului secret Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, din moment ce Germania atenționa Bucureștiul: „Acel colos rus vă va zdrobi de moarte!", în caz că românii ar opune rezistență. Basarabia a fost ocupată, „în stil comando", la 28 iunie 1940. Doar la o zi de la înmânarea ultimatumului „trupele de infanterie și de tancuri sovietice au fost parașutate în spatele liniilor românești". De acum înainte, România va face doar ce-i va dicta Germania! La 1 iulie 1941, România se retrage din Liga Națiunilor, iar „două zile mai târziu, și-a reînnoit cererea de a se alătura Axei". „Cedarea teritorială, în favoarea Uniunii Sovietice, a determinat Ungaria și Bulgaria să-și reclame, imediat, pretențiile față de România, cu o vigoare reînnoită, încurajate de Moscova. După unii, „România trebuia să achite nota de plată", prin cedarea și a altor teritorii, deoarece „Ungaria trebuie să capete o felie", iar Bulgaria o să ia, oricum, Dobrogea", sovieticii dorind să aibă frontieră comună cu bulgarii, barând, astfel, accesul României la Marea Neagră. La 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei. „Autoritățile maghiare de ocupație au executat peste 1.000 de români (n.n. au avut loc atrocitățile de la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Huedin, Turda, mai târziu cele de la Aita Seacă, Moisei și Sărmașu), au arestat 15.000 de români, doar în primele trei luni, alți 70.000 au fost trimiși la muncă silnică, pe frontul rusesc, cei mai mulți nemaîntorcându-se, iar peste 17.000 au fost trimiși la muncă forțată în Germania. Așa se face că, în două luni, „România pierduse, fără luptă, o treime din teritoriul ei și șase milioane de oameni [...] Carol al II-lea îl numește șef al statului, pe generalul Ion Antonescu, a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, și a fugit din țară". Evenimente dezastruoase pentru România!

„Hitler comandă întocmirea planurilor pentru «Operațiunea Barbarossa». Sovieticii provoacă mai multe incidente la frontieră, la 18 septembrie Molotov informându-l pe ambasadorul Germaniei la Moscova că „pretențiile guvernului sovietic includeau toată Bucovina", nu doar nordul ei. Pretențiile rușilor erau din ce în ce mai mari. În această situație, România era pregătită „să-și asume riscul unei operații defensive sau chiar ofensive, alături de Germania". Cu opt zile înaintea campaniei, Antonescu invoca, în fața lui Hitler, Keitel și Jodl, motivațiile participării României la viitorul război pe frontul din Răsărit. Pentru Germania, apărarea teritoriului românesc însemna, în primul rând, „protejarea regiunii petroliere, de pe Valea Prahovei, a portului Constanța și a podurilor de peste Dunăre". De fapt, acesta era interesul german! Chiar Stalin se gândea „să priveze Germania de 90 de procente din resursele de petrol ale României, în cazul în care războiul începea brusc". Pentru toamna anului 1941, sovieticii au planificat un atac împotriva României, vizând tocmai câmpurile petroliere. Reconfirmându-și poziția, afirmând că „România se simte onorată să lupte împotriva dușmanului comun, umăr la umăr cu Germania", Antonescu reafirma: „În campania pe care am început-o în Est, împotriva bolșevismului rus, dușmanul principal al civilizației europene, precum și al țării mele, voi continua lupta alături de armata germană, până când scopul final va fi atins".

România a menținut, între august și octombrie 1941, un mare număr de trupe pe front, la Odessa, în Crimeea, chiar pentru campania de iarnă 1941-1942-1943. Tot mai multe erau îndoielile și nemulțumirile, precum și planurile unor lideri politici români, pentru retragerea trupelor românești de pe frontul de Răsărit, avându-se, mai ales, în vedere pierderile enorme, dar, mai ales, acuzele germane privind înfrângerile Axei la Stalingrad - Cotul Donului. Mareșalul Ion Antonescu răspunde negativ, la 12 noiembrie 1942, cererii germane de a trimite mai multe divizii pe front, acuzând comandamentul german de „jertfirea inutilă a vieților soldaților români", precizând că atacul masiv al sovieticilor, conform unor surse secrete, urma să fie dat tocmai pe acele porțiuni din front, deținute de trupele românești. O atitudine germană sfidătoare și disprețuitoare! Hitler avea să-i învinovățească pe români, pe unguri și italieni, pentru străpungerea frontului de către sovietici, care a dus la încercuirea armatei la Stalingrad. Mareșalul Antonescu a protestat vehement, aducând critici conducerii germane și lui Hitler, arătând amploarea efortului românesc, fiind hotărât ca, din august 1943, să nu mai trimită alte trupe pe front, din moment ce acolo se află încă șase divizii decimate, dar cu forța de luptă a trei: 40.000 - în Kuban, 20.000 - în rezervă, în Crimeea".

România a depus o împovărătoare contribuție pentru susținerea războiului: militari, petrol, cereale, echipamente militare. Iar în timpul retragerii, după eșecul de la Stalingrad, germanii au refuzat să-și ia camarazii români în mașinile lor, abandonându-i de fapt. La 23 august 1944, Ion Antonescu este arestat, de comuniști, cu largul sprijin al regelui Mihai (fiind recompensat, mai apoi, de sovietici, cu Ordinul „Pobeda"(Victoria), iar „România a anunțat Germania că a ieșit din război, acordând trupelor germane 15 zile să se retragă din România. A urmat bombardarea Bucureștiului, Armata Română alungând trupele germane, înainte de sosirea tancurilor sovietice. Apoi, „românii au continuat să lupte, la Sfântu Gheorghe, Oarba de Mureș, Carei, apoi la Budapesta, în munții Tatra, până la porțile Vienei, de partea Aliaților, împotriva Axei, contribuind cu 25 de divizi, până la sfârșitul războiului, în mai 1945", după care România intră sub dominația tiranică a U.R.S.S.!

Notă: Din cartea istoricului Larry L. Watts („Aliați incompatibili (România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich)", ne-am oprit, din întemeiate motive, doar la părțile referitoare la România.[1]
--------------------------------------------
[1] http://www.cuvantul-liber.ro/news/82081/61/Romania-i-alia-ii-incompatibili

footer