Revista Art-emis
Ultimul Laocoon PDF Imprimare Email
Leo Botnaru   
Joi, 28 Mai 2015 20:37

Prof. univ. dr. Nicolae M?tca?Veronica Bâtc? ?i Leo Bordeianu despre poezia lui Nicolae M?tca?

Studiind faptele de limb? la modul savant, lingvi?tii descoper? frumuse?ea poeziei într-un mod special, unii consacrându-i studii de poetic? (Roman Jacobson, de exemplu), al?ii practicând-o în rând cu poe?ii. În general, în cazul lor, exerci?iul poetic succede exerci?iului savant. Eugen Co?eriu a început s? publice poezie dup? ce toat? lumea se obi?nuise cu imaginea lui public? de ilustru om de ?tiin??. Nicolae M?tca?, un alt lingvist din Basarabia, demonstreaz? aceea?i pasiune pentru exerci?iul liric. Ap?rute pe ?art la diferite edituri, cele patru plachete de versuri ale domniei sale, „Surâsul Giocondei" (1997), „Trenul cu un singur pasager" (1998), ap?rute la Editura Didactic? ?i Pedagogic? din Bucure?ti, Azur (2002), care vede lumina tiparului la Augusta timi?orean?, ?i „Câte-s visele, multele..." (2003), scoas? la Editura Pro Transilvania, ivesc lumii înc? un talant al celui care le-a scris, emanând vibra?ii de calofilie imprimate pe inim?, apoi încondeiate pe hârtie. De la profesorul universitar, sobru ?i distant, pân? la poetul la fel de sobru, dar bântuit de atâtea dezl?n?uite pasiuni, e o cale de mirare ?i o potec? de senin?tate. Adunat? în jurul propriei identit??i, deschis?, filocalic?, a?a cum aproape c? nu se mai scrie ast?zi, poezia lui M?tca? exceleaz? prin iubire. Nobilul sentiment apare sub multiple manifest?ri: de iubire de limb?, de prieteni, de plai natal, de femeie, de Dumnezeu. Orice alc?tuire poetic? face dovada felului cum a me?te?ugit lingvistul la cuvânt ?i imagine, ?lefuind fiecare detaliu, asemenea maestrului cioplitor în piatr? care ajunge s?-i dea acesteia iriz?ri diamantine. Se folose?te din bel?ug de cuvinte mai rar puse în circuit (târsân?, nereid?, castru, plaur, sempitern, g?tej etc.). Cu ele scutur? monotonia ?i cristalinizeaz? versul.

Poetul-lingvist ?tie s? se joace cu vocabulele care-i sunt dragi („o mare mereie ?i-un munte mereu"), s? le oficieze liric: „De fapt, cuvântul e cel ce m? farmec?. Vraja lui/ M? poart? pe-arěpile basmului". Spre înduio?area noastr?, î?i versific? uneori, surprinz?tor, ludic ?i ghidu?, cunoa?terea de cuvinte: „nonimpasibil?, noninflexibil?,/ nonacostabil?, nonconsolabil?,/ nonintangibil?, nonincredibil?,/ nonimitabil?, nonin?anjabil?". Impetuos, niciodat? îns? obraznic („Sunt încol?it de cu?ite./ Sângele-mi gâlgâie-n vr?ni" sau „Decât s? încerci s? mai la?i pentru mâine-un crâmpei din minunile lumii,/ mai bine d?-mi-le azi.(Iube?te-m?"), devine dintr-odat? calm, deta?at, baladesc: „Te uit?, frumoas? valah?,/ Cum ninge cu miei peste noi,/ ?i mieii se-adun?-n troiene,/ Troienele-n turme de oi". De la emergen?a sentimental? versul trece la o imagistic? uneori vizionar?, alteori descriptiv?. Culorile p?rta?e la spectacolul sufletesc din ochiul iubitei sunt pudrate cu azur de cer, de mare, de zare, de iris ocular. Cap?t? îns? ?i intensit??ile unui albastru de Vorone?. Claritate de pre? a poeziei, claritatea sonor?, vitrat? c?tre o bolt?, alb?stre?te în diversele-i nuan?e fotografii ale st?rilor de suflet. Titlurile vorbesc de la sine: Albastru, Azur, Spre ceruri când urci, Prin lanul cu sori, Acolo, sus. Emana?ia unui înduio??tor lirism, edulcorat de bun?tate ?i iubire, f?r? dulceg?rii facile ori zorzoane verbale, este definitorie pentru întreaga crea?ie poetic? a autorului. Sub auspiciile senin?t??ii („Vai, cerul albastru al ochilor t?i/ a inundat întreg universul:/ albastru e soarele,/ lunca, ponoarele,/ albastr? e luna ?i ciuta, nebuna") se înf??i?eaz? mai toat? crea?ia: „Perpetuum mobile / se opre?te din mers / pe punctul de pornire/ al inventatorului". Obsesia albastrului atrage dup? sine alai de sentimente, unele du?mane, altele surori. Sorgintea fiec?ruia difer?, dar larma întregii procesiuni lirice este de în?l?are ?i purificare, de urcu? montan prin aer ozonat („E-atâta ozon în livada cu vi?ini/ ?i-atâta candoare,/ c?, beat de t?ria de aer de ploaie,/ te temi s? respiri" - a se observa construc?ia versului, u?or blagian?), spre intensit??i serenisime.

În toat? reprezenta?ia siniliului, intensitatea nuan?elor de bleu creeaz? un ambient contagios, care r?spânde?te aer ?i imensitate în cel ce cite?te, slobozind puritate ?i lumin?, imprimând note majore anumitor poezii: „Atâta cer e în ochii t?i/ ?i-atâta lumin?,/ încât îmi vine s? cred, uneori,/ c? bolta ce-apas? pe umerii-atlan?ilor/ ?i punctul arzând în zenit/ sunt doar o reflectare opac?/ a cerului ochilor t?i" (o alt? mostr? de stil blagian). Întreaga poezie celebreaz? azurul cu transparen?a ?i suavitatea sa, cu imensitatea ?i adâncurile sale, coborâte peste f?pturi de femeie, îndumnezeit de iubire; totul e rânduit sub suveranitatea Cuvântului. Azurul e fondul pe care sonurile poetice î?i vibreaz? notele. Sim?urile se scald? într-o mare de azur, în imensitatea albastr? a spiritului. În lirica lui Nicolae M?tca? femeia nu este absolut? (ca la Iulius Evola), nici „mater dolorosa". Împ?r??e?te femeia azurului. Ea îl fascineaz? pe poet. E Eva sa, chiar dac? uneori are surâs de Giocond?... Indirect, ?i prin poezie, continu? s? fie în profesorie, catedr? fiindu-i foaia de hârtie, iar instrumente, cuvintele al?turate într-o manier? specific?. Nicolae M?tca? nu-?i tr?deaz? niciodat? voca?ia de dasc?l. Imaginea încânt?, iar cuvântul incit?, te trimite la dic?ionare. Limba român?, spune dasc?lul, dac? o iube?ti ?i o înve?i zi de zi, poate exprima uluitor de complexe modula?ii suflete?ti ?i mentale. Poetul te a?eaz? într-o sobr? admira?ie, trudnicia elabor?rii, acurate?ea formul?rii ?i acribia omului de ?tiin?? fiindu-?i servite de pe tabla imagisticii. P?streaz? un duh luminos ?i a?terne un diafan giulgi protector, cu unduiri de azur de Cer ?i Ape, peste toate întin?ciunile lumii, punând în versuri suave r?spândiri de bine ?i iubire, de curaj b?rb?tesc ?i de credin?? asumat?, de nobile îndemnuri „cu setea luminii ce sfâ?ie-ntunecul nop?ii". Toate splendorile explodeaz? într-un azur serafic. Morbidit??ile ?i tina sunt inten?ionat eliminate din discurs: „Cre?tin cum sunt, m? rog de s?n?tate/ pentru bolnavi ?i pentru s?n?to?i:/ P?ze?te, Doamne, mieii cei de lapte,/ s? nu-i sacrifici ca pe cei de Pa?ti!" Încerc?rile poetului de a sfida mâzga lumii prin eliminarea ei din cuvânt, alias din con?tiin?a liric?, sunt validate prin instalarea unei atmosfere de suavitate purificatoare. Credin?a, divinul sunt doar atinse f?r? a se insista impun?tor, f?r? militantism, poetul apropiindu-se de sacru cu delicat? sensibilitate în cea mai lini?tit? discre?ie.

Poezie intelectualist?, scris? în cel mai curat stil clasic, cu toate elementele orfice la îndemân?: ritm, rim?, durat?. Spontaneitatea ?i elaborarea fac ceea ce se nume?te cas? comun?. Lirica lui ?ine în vipt personaje din atâtea lecturi, oferindu-le loc în grandioasa „catedral? a t?cerii", pacificând filozofic contrariile: „erupe-o tornad? de lini?te:/ polifonia t?cerii". Livre?ti sunt ?i asocia?iile ce bat la pragul rostirii: „ultimul mohican", „ultima licorn?", „ultimul Laocoon"... Cu adev?rat, cei din urm? au ajuns s? fie primii. Eul liric î?i organizeaz? astfel o alt? existen??, în imaginar, unde, chiar dac? ?i consum? paroxistic emo?iile unor paradoxuri de situa?ie, este mereu senin. Autorul munce?te sufletul cu veghea sa ap?r?toare. Tulbur?toare m?rturie a trepida?iilor suflete?ti, a unei lumi ocultate, inaccesibile invaziei de curiozit??i mondene. O vie?uire paralel? în cuvânt. În c?utarea noimelor, drume?iile ideatice duc toate spre cuvânt, spre Iubire, spre Dumnezeu. Ideaz? în aria cerului, unde se produce ve?nicia, germinat? din omnipotenta dragoste spre care urc?, treapt? cu treapt?, pe versantul nu pentru to?i accesibil al acelui „axis mundi", marja ini?ierilor ?i a probelor, nu f?r? omene?tile alunec?ri în p?gânele ispite ale geloziei ?i ale jinduirilor interzise. R?bufnite, pre? de o eclipsare, din besacteaua de?ert?ciunii p?mânte?ti, sunt domolite ?i aduse sub lumina bol?ii: „Soare, fr??ioare, ?i tu, sor? lun?, / Din fuior de raze-mi împleti?i cunun?". O îndârjit? sinergie viager?: „Din ceruri îmi picur?-n suflet / suflare etern?". Con?tient c? sub bolta radioas? se întâmpl? „de toate", Nicolae M?tca? extrage din contingent doar fapte purt?toare de tâlcuri înalte ?i de frumuse?i, l?sând ?i o porti?? cr?pat? care nelini?te?te, de unde se tot zgâiesc hido?eniile vremii.
O boare prim?v?ratic? înv?luie toat? poezia lui Nicolae M?tca?, stimulând erumperea bobocilor de iubire ?i pârguirea celor mai alese calit??i umane: de la iubirea de limb?, neam, cultur? ?i femeie pân? la sublima d?ruire sacrificial?. Prelat al limbii, poetul se simte ca un ultim Laocoon, care se împotrive?te Calului Troian, coloanei a cincea de patriotarzi în cârd??ie cu românofobii, pentru care f?ptuire este pedepsit prin surghiun: „?i eu,/ cel din urm? în lume preot Laocoon,/ strivescu-le, exasperat,/ haěnele, recile ?este de vipere,/ în menghina pumnilor". Nea?teptate îmbin?ri de cuvinte, originale rime, surprinz?toare oximoronuri dau prospe?ime imaginii ?i fr?gezesc versul potrivit în rigorile prozodiei clasice. Registrul înalt al sincerit??ii sentimentelor este înv?luit în marahma azurie a pudorii. Autorul compune o poezie înseninat?, copios ozonat?, invadat? de frumuse?i, unde delicate?ea ?i elegan?a cavalereasc? dau distinc?ie acestei lumi lirice, care zâmbe?te mereu, dar o face „în surâs de Giocond?", tainic surâs pe care omenirea, din Rena?tere pân? azi, nu a în?eles ce vrea s? spun?... Structur? fin?, de o aleas? ?inut? intelectual?, social? ?i fizic?, Nicolae M?tca? abordeaz?, în scrisul s?u, ?i poezia clasic?, ?i cea modern?. Rafinat, sobru, delicat, poetul ptactic? o poezie de factur? clasic?, u?or modern?, uneori v?dit tradi?ionalist?, alteori nepactizând cu nici un curent. Ceea ce l-a caracterizat, îns?, dintotdeauna e delicate?ea ?i crezul în idealul frumosului izvorând din nestinsa lumin? interioar? a spiritului. Eseul doamnei Veronica Bâtc? (cercet?tor ?tiin?ific, dr. în ?tiin?e, critic literar din Republica Moldova) a fost publicat sub titlul dat de redac?ie („Un lingvist în republica poe?ilor: Nicolae M?tca?") în revista scriitorilor români din Cern?u?i (Ucraina) „Septentrion literar", nr. 8-9, 2004, p. 10. Reprodus integral din sursa numit? sub titlul ini?ial propus de autoare („Ultimul Laocoon").

Leo Bordeianu: „Cuvântul cuvânt" al lui Nicolae M?tca?

Dup? ce a redebutat franc (debutul a avut loc în 1956) cu poemul „În limba român?" (vezi L.R., nr. 3, 1955) ?i a publicat cicluri consistente de versuri în majoritatea publica?iilor periodice de la Chi?in?u, Nicolae M?tca? ne ofer? o surpriz? pl?cut? – placheta „Surâsul Giocondei", ap?rut? în cunoscuta colec?ie Akademos a Editurii Didactice ?i Pedagogice (Bucure?ti, 1997, 112 p.). Dincolo de liniile-i de subiect ?i de ?es?tura-i metaforic?, volumul este un elogiu, un imn al inefabilului ascuns în cuvinte. Nicolae M?tca? este un osta? devotat al limbii române, un bun cunosc?tor al ordinii ei interioare ?i al legit??ilor de dezvoltare a ei, un fin pre?uitor al inegalabilelor ei frumuse?i, un sincer admirator al farmecului irezistibil ce caracterizeaz? graiul nostru. Adresându-se iubitei (Tu), poetul afirm?: „Tu nu e?ti, drag?, decât un cuvânt./ Întâi te caut, apoi te vr?jesc, te descânt, pe urm? te cânt./ Când nu te g?sesc,/ Te n?scocesc.// De fapt, cuvântul e cel ce m? farmec?". Cuvintele aparent simple, poate chiar banale pentru un neini?iat, sunt v?zute ca ni?te continente sentimentale, felul acesta de a le percepe transmi?ându-se ?i cititorului. Enumerarea lor se încheie cu „cuvântul cuvânt", aceasta însemnând c? în limba român? nu exist? cuvinte de ordinul doi, toate fiind importante ?i, principalul, iubite de cel care, fiindu-le complementar, le nume?te sau le d? nume. În alt? poezie (Imperisabil?, imperturbabil?) autorul se implic? într-un joc postmodernist de cuvinte, alegând discret epitete potrivite fiin?ei „zidite" în cântec: "imperisabil?, imperturbabil?,/ imprescriptibil?, imprevizibil?,/ insesizabil?, imponderabil?,/ indistinctibil?, imperceptibil?" etc. Înarmat cu o gam? întreag? de procedee poetice, având un sim? ales al cuvântului, Nicolae M?tca?, de?i vine mai târziu decât semenii s?i la „osp??ul" poeziei, apare tumultuos, plin de verv?, de energii interioare neexplorate, de iluzii pe care mul?i nu le mai au.

Not?: Articolul poetului Leo Botnaru a fost publicat sub titlul de mai sus în revista „Limba Român?" (Chi?in?u), nr. 5 (41), anul VIII / 1998, p. 111.

footer