Revista Art-emis
Vraja revanşei cosmice PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 09 Martie 2011 11:26
Muguri de steleCu volumul de poezii „Maieutica iubirii", psihologul Ilie Marinescu semnează primul paşaport literar în 2002. Urmează „Oblomovismul Sinarhiilor" - pamflete şi satire, „Meditaţii Poetice", „Poeme de Suflet Hyperborean" şi „Muguri de stele", străluminat de Editura PROXIMA, Bucureşti. Licenţiat al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie - Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti şi în management la American University „Eminescu Center", Ilie Marinescu a absolvit Academia de Radio şi Televiziune „Tudor Vornicu", fiinţează ca membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din România. A colaborat cu mai multe instituţii de presă: „Buletin de Bucureşti", „Harababura", „Zău" sau „Şoc", a participat în calitate de specialist în psihologie la diverse televiziuni naţionale: Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV. Unul din cei mai sensibili şi citiţi poeţi ai prezentului, psihologul Ilie Marinescu semnează un alt pătrunzător şi melodios volum de poezii. Muguri de stele, o sugestivă haină lirică, cu textură valorică de metaforă şi idei, postulează personanţa propriilor trăiri, exprimînd cu limpezime de cristal neîncetata polemică a sinelui cu el însuşi, inerentă personalităţii sale intime. Nota de originalitate a volumului este dată de o inedită cheie de interes pentru public: un CD aferent compoziţiilor lirice în interpretarea unor mari actori: George Mihăiţă, Ion Lucian, Adriana Trandafir, Monalisa Basarab, Paula Sorescu Lucian, alături de vocea autorului Ilie Marinescu. Ne vom convinge repede în cursul audiţiei. În vocea lor poezia devine un cînt armonizator, o unitate stăpînitoare a sensibilităţii, un dar special care prilejuieşte momente de bucurie, graţie unor reale virtuţi înscrise pe portativele profunzimii. Interpretarea de excepţie rămîne-va nouă şi timpului, prin ea îl vom auzi pe autor scriind cu voce tare, vorbind cu sine însuşi cu o bucurie smaragdină!

Totul pare rînduit în funcţie de o scală care îl creşte gradual şi valoric, pînă la acea implozie de frumos, pînă la acel gen de luptă supremă pentru sensibilitate şi curăţenie. Credinţa în principii şi în repere valorice, în întemeiere şi devenire, îl prind în lirismul unei circularităţi de care nu se va îndoi niciodată, prin care înalţă la lumină, iarăşi şi iarăşi versuri pereche, care afirmă creştere, orizont, aşezare. Poezia îl strigă pe cititor să-l lumineze, are mîini care se întind şi vor să dăruiască, să împartă comori din adîncimi, el trebuie să fie pregătit să primească asemeni unui om credincios pe Domnul. Existenţa psihologului şi creaţia poetului Ilie Marinescu îşi arată, cu totul transparent, congruenţa intimă. Izomorfismul dintre a fi, a gîndi, şi a crea este reliefant în toate ipostazele murmurului intelectual, lăuntric şi de inspiraţie; poetul iese la rampă într-o lumină dramatică pe dinăuntrul său, dar înstelată la suprafaţă, cu privirea oprită pe tot ceea ce a clădit aproape sau departe în jurul său, privirea aceea a unui făuritor care indică putere şi fascinaţie.

Modul special de a înţelege omul şi raportul său cu lumea, dincolo de orice complexităţi psihologice, maniera de a scrie - viu curgător şi susţinut - imprimă registrului liric valoare şi frumos propriu, insubstituibil - un gen de absorbire a eului într-un rai al lumii acesteia: „M-am împăcat cu timpul/ lăsându-l să-mi pătrundă/ prin naosul din templu,/ în frescă se afundă./ Ca un artist celebru/ restaurează zilnic/ şi zidul şi pictura,/ talentul lui e cinic./ Căci tehnica şi arta/ pe care-o foloseşte,/ peste orice lucrare/ el supravieţuieşte." Dacă ar fi să poarte un trup aceste versuri de neoprit, curgînd unul lîngă altul, inseparabil, din zona izvorului cristalin al harului, vom zări în orizontul nostru contururi şi umbre luminoase, neatinse de trecerea timpului. „Muguri de stele" este cu adevărat o carte înstelată, oglindă a chipului radios al poetului, o carte unică în felul ei, scrisă cu talent de către un autor aflat sub fascinaţia metaforelor fragile, care încă mai tremură de fiorii delicaţi ai dragostei: „Am aşteptat înfrigurat în seară/ să te zăresc prin umbre rătăcite,/ de undeva o strună de chitară/ mă îndruma pe căi zădărnicite..." Trimis de un dor încă natural către posibila recuperare a lumii pierdute, poetul coboară cu bucurie şi curăţenie în magma care acum îi înalţă columnă de poeme, sub puterea magică a credinţei în valoare. Printr-un calcul psihologic, poetul deduce necesitatea existenţei în realitatea acestui barem, inspiraţia şi talentul, mişcate de trăirile de o rară plenitudine, oferă un spectacol elevat, parcă sub vraja unei revanşe cosmice, caracteristică unui poet care abordează prefilosofic problema însăşi a filosofiei existenţei: „Am fost până la marea zămislire/ scafandru rătăcind în nemurire,/ atras de o lumină amăgitoare/ am devenit terestru prin uitare./ ...Aici am să-mi croiesc o haină nouă,/ când părăsi-voi locul unde plouă/ şi iarăşi reîntors în nemurire/ nu se va-nchide cercul de iubire." Iată, dorinţa de comunicare a profunzimilor prin mijlocirea contagiunii spirituale. Aparent fragilă, poezia alcătuieşte un portret sufletesc viguros, cel al constituţiei pure, ale cărui trăsături ne ajută să distingem pe omul-poet, aşa cum în ceară se păstrează urma unei peceţi. Pentru a obţine o persistenţă a valorii în sine, Ilie Marinescu subliniază prin metafore grele cadrul specific metamorfozării dintr-o psihologie a sufletului într-una a afirmării. Momentul este trăit cu intensitate mărită, poetul se află pe un vîrf al reflecţiei, corespunzător unui vîrf intelectual: de fapt o dublă devenire, căreia îi imprimă caracterul fiinţial, supus creaţiei precum unei îndelungi plonjări într-o profunzime neiertătoare.

Poet desăvîrşit, Ilie Marinescu ciopleşte cu frenezie şi, în acelaşi timp, cu limpezime de cristal, coloanele de marmură ale unui templu în care se întîlnesc zeul profunzimii şi cel al forţei lirice, împreună elaborînd edicte şi note vibrante, nu pentru arhitectura ceasurilor trecătoare, ci pentru cele ale viitorului. Poezia, misiune în faţa căreia se află sub fascinanta zodie a inspiraţiei, se naşte spontan din viziunea unui dincolo-de-umanitate, dintr-un cadru pur, parcă după o dictare supraumană: „Dimineţii îi deschid,/ ruginită de uitare,/ poarta-nţepenită-n zid/ c-un afiş pentru vânzare./ Rotesc cheia de trei ori,/ balamalele se duc,/ nu mai am cumpărători,/ doar un rătăcit de cuc.../ Seva poeziei ţîşneşte, iată, e un fulger, brăzdînd cerul fără ezitare, tensiunea luminoasă se descarcă într-un torent de rime şi tresăriri care-i străbat trupul din creştet pînă-n tălpi, pasul poetului devenind năvalnic, pentru a se potoli de îndată: „De dorinţe ziduri plânse,/ ochi privind spre infinit,/ mii de stele-n palmă strânse,/ vis în taină împlinit./ „Îndoitele genunchiuri/ capul spre pământ plecându-l,/ ca pe-o apă face ochiuri/ trupul parcă încruntându-l./ Ca un bumerang ecoul/ gândurilor răzvrătite/ jubilează ca ecoul/ când loveşte false ţinte."

Extinzînd ideea, pot afirma că, la o lectură atentă, versurile depăşesc treapta unor simple trăiri poetice. Înainte de a se erija într-o cronică inspirată a respiraţiei sale existenţiale, poeziile din „Muguri de stele" reprezintă confesiunea unui mare suflet. Volumul emană o atmosferă senină, care va despietri inima cititorilor. Romantismul poetului duce pînă la capăt o exuviere de sine, o rememorare profundă şi autentică a marilor şi eternelor teme ale poeziei. Volumul pare o romanţă-fluviu, o vioară veche îngînă cu una nouă, în ritm şi rimă, tonul simultaneismului temporal şi spaţial al unor iubiri şi tristeţi: „Dacă aş întoarce drumul,/ el rămâne neschimbat,/ numai sufletul ca fumul/ se încarcă de păcat,/ Fiindcă-n astă vreme, iată,/ am iubit doar chip de lut/ tu, prietene, mă iartă,/ vina eu o am că-s slut./ Sufletul la fel ca tine/ doar de ani e purtător,/ o numărătoare ţine/ cât pe-aici sunt trecător." Stilul, demn de scriitorii consacraţi, produce efecte surprinzătoare în aria esteticului şi a sensibilităţii, Poetul Ilie Marinescu face cititorul să gîndească de îndată ce începe lectura, pentru că, domnia sa este în mod esenţial un maestru în gîndire, dar şi în versificarea ei, prin energia dialecticii şi prin sonografia mesajului.

Vivacitatea şi rafinamentul liric imprimă savoarea unui stil personant, cu alură pregnantă, înviorată de ritmul plin de imagini: „O... ! ce miros de veche scoarţă/ îmi pătrunde-n nări, hainul,/ pentr-o clipă mi-e tainul/ sufletului ce-l răsfaţă./ Moi un deget în salivă/ de dorinţe stimulată,/ să deschidă, măcinată,/ cartea ce-i doar o relicvă./ Dintre-ngălbenite pagini,/ gras de-atâta celuloză/ care-i zilnica lui doză,/ lasă-n urmă noi imagini/ Viermele ce-şi odihneşte/ trupul printre pagini goale/ ca un zăngănit de oale/ degetul meu îl striveşte. Psihologia, considerată de poet grădină ştiinţifică a mugurilor de stele, îi devine ureche a lui Dionisie unde se aude, în captivitate, freamătul mării eterne, simfonia unui pictor de temple, a unui dans nupţial sau paşii din memoria clipei ce merge mai departe. Presimţind sfios, cu asprime şi eroism linia destinului, poetul stă de vorbă cu îngerul păzitor despre flacăra Divină, despre jocul de noroc din rondeluri, despre pământul făgăduinţei şi hrana care orbeşte. Nu există nicio îndoială, poetul se adresează cu expresie originală cititorului cult, ţîşnită din clocotul unui temperament sensibil şi puternic. Prezenţa sa pe tărîmul poeziei trebuie consemnată cu respectul cuvenit unei personalităţi literare. „Muguri de stele", cartea de care trebuie să se simtă mîndru şi fericit, dezvăluie la ce înălţime zboară creaţia sa, dincolo de latura cea mai profund umană şi psihologică a autorului. În concluzie, volumul afirmă prioritatea poeticului în arta scrierii, faţă de psihologic, deşi Ilie Marinescu poate fi socotit un gînditor care creează, servindu-se de aripile fremătătoare ale inspiraţiei. footer