Revista Art-emis
Un remarcabil savant-poet, Nicolae Mătcaş PDF Imprimare Email
Tudor Opriş   
Miercuri, 06 Mai 2015 18:17

Prof. univ. dr. Nicolae MătcaşTrimis într-o misiune culturală şi politică împreună cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul eminescolog al lui Perpessicius, cu profesorul doctor George Anca, directorul Bibliotecii Naţionale Pedagogice din Bucureşti, şi cu doamna Cătălina Balogh, reprezentanta editurilor româneşti, în Basarabia - republică abia scăpată din chingile Uniunii Sovietice, am făcut prima descindere la Chişinău, fiind primiţi de miniştrii ştiinţei şi învăţământului şi culturii şi cultelor, de primarul oraşului şi de primul preşedinte al republicii libere, Mircea Snegur. Dacă partea politică a misiunii a eşuat, Snegur fiind un adept al izolaţionalismului şi autonomiei frânturii geografice şi istorice a României, smulsă Ţării prin arbitrarul pact Ribbentrop-Molotov, cele culturale şi de învăţământ au fost încununate de succes. S-au proiectat măsurile de reînviere a învăţământului în limba română şi de grafie latină a manualelor şcolare şi cursurilor universitare, s-au prezentat modele de organizare a editurilor şi bibliotecilor, de penetraţie a culturii şi experienţei româneşti şi, înainte de podurile de flori întinse peste Prut, am iniţiat pentru vara anului 1990 prima tabără pentru elevii talentaţi la creaţia literară aparţinând celor mai vestite cenacluri şcolare din cele două republici: „Săgetătorul”, cenaclul reprezentativ al elevilor din România, şi „Tocono” (totul pentru copiii noştri) - al elevilor români basarabeni, tabără organizată în mijlocul codrilor Orheiului, la Condriţa. Cu acest prilej, am iniţiat colaborarea şi relaţii de prietenie cu profesorul universitar Nicolae Mătcaş, ministrul ştiinţei şi învăţământului şi reformatorul şcolii din Republica Moldova între anii 1990-1994, autor al unor valoroase manuale, cursuri şi tratate de filologie,şi cu viitorul academician Mihai Cimpoi, cu care am făcut la Chişinău pe postul naţional de radiodifuziune câteva emisiuni reluate ulterior de 3-4 ori, atât personale, cât şi din tabăra Condriţa. Li s-au adăugat poetul Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, redactorul-şef al celei mai importante reviste de cultură moldoveneşti, „Literatura şi arta”, care, consfinţind înfăptuirile din prima tabără internaţională de la Condriţa, a întocmit un splendid supliment literar cu creaţiile şi aspiraţiile celor mai tineri creatori din Basarabia şi România, căruia, după întoarcerea la Bucureşti, i-am dat o replică pe măsură printr-un substanţial supliment, editat de ziarul „Tineretul liber”.

Pe domnul profesor Nicolae Mătcaş l-am reîntâlnit în 1996 în Bucureşti, la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, unde, după surghiunirea din noua republică de către antiunionişti pentru „păcate” patriotice, înfăptuite ca ministru al învăţământului, fusese angajat ca expert pentru tineretul basarabean care studiază în România fie în învăţământul preuniversitar, fie în cel superior, în zecile de facultăţi, fie la masterat, doctorat, rezidenţiat sau la stagiere, unde li se acordă burse. Aici avea să se consolideze strânsa şi calda prietenie dintre noi, bazată nu numai pe o adâncă afinitate sufletească, dar şi pe preocupări filologice şi poetice comune. În anii de aflare la Bucureşti, el, pe lângă câteva cărţi de lingvistică, a publicat nouă remarcabile volume de versuri: „Surâsul Giocondei” (1997), „Trenul cu un singur pasager” (1998), „Azur” (2002), „Coloana infinitului” (2003), „Câte-s visele, multele...” (2003), „De-a alba-neagra” (2006), „Roată de olar” (2008), „Vernale ploi” (2009), „Un câmp minat, urcuşul” (2010), acestea marcând o ascendenţă artistică manifestă, care-l plasează pe neobositul profesor, alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, ca pe unul din cei mai valoroşi poeţi români de dincolo de Prut. Cinci din cărţile sale au fost redactate şi prefaţate de mine, iar multora din bogata suită lirică le-am închinat recenzii în diverse publicaţii. „Coloana infinitului” este un simbol atotcuprinzător al spiritualităţii româneşti. Axis mundi legând pământul cu cerul; şirag vertical de romboedri simbolizând ritmurile de timp şi succesiunea spre nemurire a generaţiilor; uimitoare tulpină mitică aducând seva unui pământ plin de tradiţii şi har ca ofrandă Cosmosului; simbol al continuităţii vieţii peste moarte; semn al unei porniri mândre spre universalitate, ea ne defineşte şi ne transmite mesajul dincolo de cuvinte. Cred că Nicolae Mătcaş, distins savant şi poet de aleasă fibră, fiu al unui pământ strămoşesc care, împotriva adevărului istoric, prin glasuri străine sau duşmănoase, a cerut reînstrăinarea şi şi-a exilat patrioţii, nu şi-a împrumutat întâmplător titlul volumului de la acestă coloană a nemărginirii şi a „dorului de înfrăţire”, cum o mai numea Barbu Brezianu.

Poeziile adunate în acest volum, aproape în totalitate, sunt expresii ale unei înalte conştiinţe civice, ale unui curat şi străfund sentiment patriotic şi ale durerii unei nedreptăţiri istorice a spiritualităţii şi rotundului geografiei noastre milenare, definite în „Doina” lui Eminescu, alcătuiesc un lung şirag de momente apoteotice, tragice ori umilitoare ale istoriei contemporane a Basarabiei, care, asemenea elementelor geometrice ale Coloanei, se îmbină în axul încrederii în viitor şi în eternitate. În pofida forţelor malefice acţionând distructiv din toate părţile, viitorul României, simbolizat în Coloană, îşi poartă, odată cu eternitatea invincibilă a substanţei, mesajul unui popor ce ştie să sufere, să creadă, să lupte şi să supravieţuiască. „Coloana infinitului”, volumul de lirică de atitudine, în cea mai bună tradiţie clasică, a profesorului Mătcaş, este o carte unică în felul ei, curajoasă, combativă, polemică, o alternativă la literatura care s-a dezis în ultima vreme de funcţia şi datoria ei cetăţenească. Volumul „Azur” marchează un alt punct de vârf al creaţiei sale, în care plenitudinea simţirii, maturitatea gândirii, bogăţia şi expresivitatea limbajului ne pun în faţa unui scriitor antologic, cu reale şanse de claisficare. Nu întâmplător acest volum se intitulează „Azur”. Acest mallarmèan azur, aspiraţie supremă către puritate şi limpezire, decantare împinsă până la chintesenţa visată de alchimişti şi, în acelaşi timp, catharsis chemat să vindeceşi să salveze un suflet chinuit de mirajele tinereţii şi nostalgia locurilor natale, învăluind, de la coperţile albastre copleşite de ochi şi până şa cel mai patetic poem, atolul de trăiri din care poetul, bătut de valurile amintirii, trimite rugi, imnuri, elegii, balade, reportaje lirice, meditaţii şi romanţe de o rară vibraţie emoţională. Îl descoperim aici pe N. Mătcaş ca pe un pasionat poet al dragostei, căreia îi închină, într-o profuzie neoromantică, versuri de o căldură şi autenticitate care ne întoarce spre marea poezie. Ca acei vestiţi ochi ai Elsei, cântaţi cu atâta fervoare de Aragon, ochii iubitei revarsă peste întregul univers „un azur unanim”, o gershwiană „rapsody in blue”, care inundă totul şi dă chiar morţii o aură celestă. Volumul „Azur” constituie o lectură care, celor vârstnici, le va da clipe de nostalgie, iar celor tineri - un prilej de a se desfăta lângă un ţărm unde vechile frumuseţi ale graiului auresc gândurile şi comunicativitatea unui topos etern. Aş putea cita şi „Câte-s visele, multele...”, punct azimutal în creaţia lirică a poetului. În ea se întâmplă o întâlnire aproape miraculoasă a tinereţii unei limbi pe care o stăpâneşte în toate direcţiile şi frumuseţile ancestrale cu tinereţea unor trăiri trezite de un etos ajuns în piscul maturităţii şi împlinirii artistice. Cartea - un fel de cântare a cântărilor etern modernă - aşază dantesc dragostea în centrul universului, primind de la ultimul harul şi energia de a închide în paginile ei tot spectrul de emoţii şi gânduri care însoţesc acest sentiment fundamental şi acaparator. Găsim în carte pagini lirice de o mare frumuseţe şi amplitudine afectivă, care ne duc cu gândul la marea poezie a iubirii, unde raportările livreşti-biblice sau laice îmbracă armonic situaţii şi trăiri cu un puternic şi autentic caracter autobiografic.

Volumul „Roată de olar”, conţinând exclusiv sonete, reprezintă nu numai o operă de maturitate, care încununează munca unui virtuoz al versului, dar şi o sinteză a temelor predilecte şi a laturilor de măiestrie în care excelează şi se detaşează de restul sonetiştilor. Se ştie că sonetele, cu toată respectabila lor vârstă şi rigorismul extrem al formei, departe de a-şi fi pierdut preţuirea cititorilor de-a lungul veacurilor, reuşesc să atingă suprema perfecţiune formală şi să dea cea mai deplină rotunjime, claritate şi forţă aforistică. Erudit filolog, cunoscător de adâncime al limbii române din vechime, căreia ştie să-i pună în valoare şi să-i sporească potenţialul semantic şi suculenţa plastică şi chiar să desprăfuiască arhaisme şi regionalisme specifice graiului moldovenesc, conservativ din cauza grelelor codiţii istorice care cerea păstrarea loe în forme genuine. Astfel de nuanţe subtile păcălesc pe unii filologi moldoveni improvizaţi ca Vasile Stati, care izolează de izvoarele primordiale vorbirea moldovenească, deosebind-o radical de cea română. Bogăţia surprinzătoare a lexicului, variaţaia temelor înlătură monotonia, fac să parcurgi cu voluptate lungul şirag de sonete. Profesorul Mătcaş valorifică ingenios şi original mitologia antică, pe care o transformă printr-o raportare la prezentul istoric, specificitatea peisajului şi particularităţile etnologice, ceea ce conferă actualitate tuturor temelor şi durată supraistorică simbolurilor. Olarul, care modelează lutul izvoditor al minunilor ceramice care ascund, ca într-o matrice, sufletul unei naţii, devine transmiţătorul unui mesaj ce se adresează esenţelor şi aspiră să atingă eternitatea. Înţelepciunea este tratată şi în recentul său volum, „Un câmp minat, urcuşul” (2010), unde efortul poetului de a atinge perfecţiunea piscului este exprimat iarăţi în forma cea mai severă de poezie, concentrată şi epurată, sonetul, îndrăgit de autor, pe care, aşa cum ne-a demonstrat-o în primul volum, ştie să-l mânuiască abil, cu erudiţie, forţă şi virtuozitate.

În încheiere, îndrăznesc să afirm că Nicolae Mătcaş este un mare român, apărător al limbii strămoşeşti ca profesor şi exponent strălucit al poeziei de dincolo de Prut, definită prin sinceritate, sentimentalism, patetism romantic, atribute cărora le conferă o armură intelectuală ce le sporeşte modernitatea şi invulnerabilitatea estetică.

Notă: articolul domnului prof. dr. Tudor Opriş (poet, critic literar, popularizator al ştiinţei, conducător al cenaclurilor literare pentru elevi din România etc.) a fost publicat integral în cartea: „Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute: Nicolae Mătcaş la 70 de ani”, Chişinău, 2010, pp. 169-175. Aici: reprodus cu unele omisiuni.

footer