Revista Art-emis
Monica Rohan - arhitect al unui castel de metafore PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 26 Aprilie 2015 21:27

 Monica Rohan, art-emisNuanţată în inspiraţie, afundată intelectualiceşte în interogarea sinelui pînă la o jertfă aproape totală, Monica Rohan scrie cu febrilitate şi cu lirism sublim una din cărţile bune ale prezentului. Poezia sa descinde din cadre profund filosofice, din subtile determinări psihologice şi existenţiale, din sfiiciune şi revoltă, din straturile pur muzicale ale unui suflet tînăr. Iată, o primă bordare de înţelesuri din volumul „Translucid”: „…Pâinea se-mparte-n firimituri de cuvinte/ și creşte înmulțindu-i vremii urechile într-auzirii/ Nicicând n-a fost mai adâncă rumoarea,/ până-n măduva începutului firii/ acolo-n aprige cuptoare de lavă/ călite-s armele,/ exemplarele patimi, din mistere de aur/ sorb lanţul celulelor vag îmblânzite/ - se vădesc vocile cifrei luminii -/ matematica stelelor vii,/ fagure zumzăind îmbătat de rotirea pe loc/ în sublimul centrului unic/ Transfigurați, ne sporește lumina,/ explodează-n pământ bulbii uscați, pulberea oaselor…/ Înveșnicirea...”. Splendidele cîntări lirice, ca simptom al unei cristalizării lăuntrice, par să iasă, prin nişte pereţi de sticlă, cu proprii muguri: „Degetele îmi erau retezate şi nu puteam scrie/ decât cu particulele somnului,/ deasupra acestui hău luminos/ Se-nchegau forme, viziuni,/ chiar sentimente se ițeau de sub presa/ cerului-ceruleum atât de aproape/ încât părea că rănile erau jmirgluite,/ că prin aerul condensat/ străbăteau așchii de piele rugoasă/ și creșteau la loc mâinile celui ce împletește/ versurile în țesătura lumii”.

Scrise cu privirea pierdută în zări, „cu iarba purtată de valul miresmei de seară” în galopul diafan al timpului, scrise cu un gen de pudoare a omului cult care-şi refuză manifestările spectaculoase şi îşi disciplinează expresia, poemele o împuternicesc pe Monica Rohan să le semnifice chipul frumos conturat în valurile translucide ale unui ocean estival: „…îndulcirea își caută căldura din care să crească/ o iarbă-i aceasta, o iarbă purtată de valul miresmei/ de seară/ Suie fum albăstriu, frica-i topită,/ în silabele vânătorului picură scrum de tămâie/ acolo șade el nebănuit ascuns în rugăciunea/ lui de țărână./ Alunecă stoluri spre cuibul luminii/ curg norii prin tuburi de grâu retezate/ pâinea-i dospită, aburește privirea blândeții/ prin pumnul cenușii trec dâre de cer... ”. În contestatele şi confuzatele top-uri literare nu găsim poeţi buni de talia Monicăi Rohan, la astfel de pomelnice fiind abonaţi scriitori cu protuberanţe dezgolite sau cu filiaţii de gaşcă, oportuniştii şi favorizaţii cu limbaj trivial. Monica Rohan reuşeşte să organizeze o expoziţie de trăiri şi imagini, ale cărei simeze lirice sînt reglate de impedanţa indicibilă, pe care o stabileşte însăşi arta de a scrie a poetei. Volumul se prezintă asemenea unui muzeu depozitar de valori, ordonate de aşa manieră încît acestea întemeiază o teză colectoare de idei: „…uimirea plină de ghinde crude/ lăptoase verzi ca surâsul primului/ miel pornit pe podul inocent/ cu două tăișuri:/ unul pentru aducerea-aminte/ și-altul, aidoma, pentru ziua uitării.../ O transparență de sânge subțire/ în spaima fiecărui copac/ ștreanguri roase de vis, franjuri sticloase/ clinchet de stele-n auz/ stejarii freamătă uluitor/ în urechea de sticlă...” Monica Rohan trasează o hartă filosofică dinspre interior spre exterior, din planul intelectual în planul afectiv - un fel de catharsis prin intermediul artei, o înălţare a trăirilor poetice urmată de o descătuşare, o eliberare de zbucium, moment în care suferinţa, tristeţea, neuitarea, întunericul, interogaţiile, semnele, strigătele, prevestirea, nodul, zidul, neliniştea, anotimpul, neclintirea, moartea, se preschimbă în bucurie creativă. Se preschimbă într-un zăcămînt liric unghiular, un fel de „piatră a lunii” cu irizări feerice, ce se rostogoleşte spre gura de vărsare într-o lumină translucidă, care uneori învăluie, alteori estompează şi evaporă. Versurile se adună într-un mozaic celest, căruia limbajul îi disciplinează sonografia, într-un amestec de tangibil şi intangibil. Alteori, în „pulberi uşoare”, în „lanţuri fragile de vis, în struguri de cuvinte, în sunete de dulce armonie sau ziduri împietrite”: „Singurătatea stă. Stă locului, stană./ Respiră pulberea pulberii mai ușoară ca aerul crud/ mai uscată ca însăși uscăciunea/ și încă mai afundată în marele negru/ Și se făcuse-n pulberea de pulbere un fulger de tăcere/ unde văzui/ Toate mareele negre își zvârliră durerea/ și-n cremenea lunii oglinda s-a spart/ Lumina adâncă vădit-a fiece fir/ din gândul electric al oricărui umăr/ ori talpă de cifră/ Alcătuirea era. Rânduirea se spuse pe sine./ Cât veacurile, un fulger...” Iată, un lirism ingenios şi percutant, versurile deţin o permanentă desfăşurare de veghe, ca intenţionalitate şi finalitate a aspiraţiilor, ca devenire sau ideal de cunoaştere de sine şi dincolo de sine, ca limpezire, împăcare şi mîntuire, oferind din laboratorul metaforic spre receptare propria lor arhitectură majestuoasă.

Poetă din complicitate cu ursitoarele şi dintr-o afinitate structurală cu vibraţiile înalte ale fiinţelor şi lucrurilor, Monica Rohan a scris volumul dintr-un preaplin de sublim şi cu dorinţa de a trezi interesul la fel ca hegelianismul sau alchimia. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să ne oprim, în această sihăstrie a prezentului, la castelul de trăiri al sensibilei poete Monica Rohan, atît de frumos în mineralitatea arhitecturii, pe care îl ştiu acum după fasciculele translucide care îi pătrund prin ferestre. Cu volumul de faţă, Monica Rohan ne dă întîlnire în sfera unor axe motivice ale inspiraţiei, simţirii şi cugetării poetice: „…uimirea plină de ghinde crude/ lăptoase verzi ca surâsul primului/ miel pornit pe podul inocent/ cu două tăișuri:/ unul pentru aducerea-aminte/ și-altul, aidoma, pentru ziua uitării.../ O transparență de sânge subțire/ în spaima fiecărui copac/ ștreanguri roase de vis, franjuri sticloase/ clinchet de stele-n auz/ stejarii freamătă uluitor/ în urechea de sticlă...” „Translucid” este un mod strălucit de a face poezie într-o anume complicitate cu metaforele, înşiruite de-a lungul cărţii ca într-o pulbere de Cale Lactee. Notele de rezonanţă pe care le resimţim citind-o pe Monica Rohan sînt: freamătul unei nelinişti metafizice lărgită în privelişte, teama de neant, zbuciumul, tristeţea şi bucuria creaţiei, venite din straturile muzicale ale lăuntrului său. Dar cine, oare, nu-i tulburat de eternitatea timpului în care am fost şi n-am fost? Un examen, fie şi numai sumar, al cărţii duce la concluzia că sentimentul oricărei „mărimi” de cititor va simţi, după lectură, „îmbrăţişarea” poetei  îndrăgostită de claviatura luminii, de ritmul astral al mugurilor, de nesfîrşire şi nădejde; va simţi palmele Domnului prin care se înfiripă viaţa, moartea, dragostea, ca aspecte arhifireşti integrate în ordinea naturii sau într-un haos dinamic, ordonat de condei. Va simţi Universul alăturîndu-se zbuciumului său lăuntric sau unei perpetue reînnoiri.

footer